Cavalerii Pardaillan – volumul 1

CAVALERII PARDAILLAN

I
CEI DOI FRAȚI

Casa era mică, nu avea decât parter, iar înfățișarea îi era sărăcăcioasă.
Aproape de o fereastră deschisă, așezat într-un fotoliu cu blazon, se zărea un om bătrân voinic, cu părul alb: una din acele fizionomii aspre, asemănătoare celor ale căpitanilor care au supraviețuit epopeelor războinice din vremea regelui Francisc I.
Acesta fixa cu o privire posomorâtă masa enormă, gri, a castelului feudal al neamului Montmorency, care în depărtare își azvârlea orgolios către azur turnurile amenințătoare.
Apoi privirea i se întoarse.
Un suspin, teribil ca un blestem nemărturisit, îi umflă pieptul; El întrebă: — Fiica mea? Unde este fiica mea? O servitoare care deretica îi răspunse:
— Domnișoara s-a dus în pădure să culeagă lăcrămioare. Fruntea bătrânului fu luminată de o expresie de inefabilă tandrețe; surâse cu drag și murmură:
— Da, e adevărat, a venit primăvara. Gardurile vii sunt înmiresmate. Fiecare copac pare un uriaș buchet. Totul,râde, totul cântă, pretutindeni vezi doar flori. Dar cea mai frumoasă floare, draga mea Jeanne, nobila și pura mea copilă, tu ești
Spunând acestea, privirea i se îndreptă din nou către silueta măreață a castelului înălțat pe o colină, asemenea unui monstru de piatră care-l pândea din depărtare
— Tot ceea ce urăsc se află acolo! mormăi el. Acolo este puterea care m-a sfărâmat, care m-a distrus! Da, eu, seniorul de Fiennes, odinioară stăpânul întregii regiuni, am ajuns să duc o viață mizerabilă, aici, în acest sărman colț de țară pe care mi l-a lăsat rapacitatea conetabilului! Dar ce spun eu oare, smintitul de mine? Nu încearcă el chiar acum să mă alunge de pe acest petec de pământ, ultimul nostru refugiu? Cine știe dacă mâine fiica mea va mai avea un acoperiș deasupra capului!Of, Jeanne tu culegi floripoate ultimele tale flori!.

Și două lacrimi săpară o dîră amară printre zbârciturile acestui chip disperat. Deodată, păli înspăimântat:
un cavaler înveșmântat în negru descalecă în fața casei, apoi intră și se înclină în fața lui!.
— Infernul!Judecătorul lui Montmorency!
— Senior de Piennes, tocmai am primit din partea stăpânului meu, conetabilul, o hârtie pe care mi s-a ordonat să v-o aduc de îndată la cunoștință.
— O hârtie, murmură bătrânul,în timp ce un fior de neliniște îl străbătu din cap până-n picioare,
— Sire, misiunea mea este neplăcută: hârtia asta este o copie a unei hotărâri a Parlamentului din Paris, cu data de ieri, sânbătă 25 aprilie a anului 1553.
— O hotărâre a Parlamentului! exclamă seniorul de Piennes indreptându-se și încrucișîndu-și brațele. Vorbiți, domnule. Ce nouă lovitură mi-a rezervat ura conetabilului? Să vedem! spuneți!
— Sire, spuse judecătorul cu o voce rușinată, hotărârea arată că dumneavoastră ocupați pe nedrept domeniul Margency; că regele Ludovic al XII-lea și-a depășit atribuțiile dându-vă proprietatea asupra acestui pământcare trebuie să se reîntoarcă familiei Montmorency, și că sunteți obligat să restituiți castelul, cătunul, pășunile și pădurea, în decurs de o lună

Seniorul de Piennes nu făcu nici o mișcare, nici un gest. O paloare inspăimântătoare se răspândi pe chipul său și, în tăcerea încăperii, pe când afară se auzea cântecul unei mierle cu cap negru de pe o crenguță înflorită de prun, vocea sa tremurătoare se făcu auzită, din ce în ce mai tare:
— O! bunul meu rege Ludovic al XII-lea! și tu, ilustre Francisc, intîiul! Veți ieși oare din morminte pentru a vedea cum este tratat cel care, pe patruzeci de câmpuri de bătălie, și-a riscat viața și si-a vărsat sângele? Ei înviați, stăpânii mei! Veniți, și veți asista la marele spectacol oferit de bătrânul soldat despuiat bătând drumurile Franței ca să cerșească o bucățică de pâine!
în fața acestei disperări, judecătorul începu să tremure, impresionat. Parcă pe furiș, puse pe o masă
documentul blestemat și, mer-gând cu spatele, ieși din încăpere și o luă la fugă. Atunci, în sărmana căsuță se auzi un strigăt sfâșietor:
— Dar fiica mea! Fiica mea! Jeanne a mea! Fiica mea este, fără un acoperiș deasupra capului! Jeanne a mea este lipsită de pâine ‘. Montmorency! fii blestemat tu și toți ai tăi!
Bătrânul își întinse pumnii strânși înspre castel, ochii săi rămaseră ficși, trăsăturile i se crispară și leșină.

Catastrofa era înspăimântătoare. într-adevăr, Margency, care de pe vremea lui Ludovic al XII-lea aparținea seniorului de Piennes era tot ceea ce îi mai rămăsese din vechea splendoare a acestui om ncare odinioară guvernase Picardia. Din*năruita sa avere nu-i mai rămăsese ca loc de refugiu decât această sărmană bucată de pământânfiptă în mijlocul domeniului conetabilului. Doar o singură bucurie îl mai legase până atunci de această viață, o bucurie fără margini și atât de curată: fiica sa Jeanne, iubirea și adorata sa.
Sărmanul venit al domeniului Margency îi asigura fetei cel puțin un trai demn. Acum, era sfârșitul! Hotărârea Parlamentului însemna, pentru Jeanne de Piennes și pentru părintele ei nefericit,însăși mizeria, mizeria rușinoasă, mizeria sinistră, ceea ce poporul, cu geniul său lingvistic a denumit: sărăcia lucie, mizer mizeria neagră!

Jeanne de Piennes avea șaisprezece ani; zveltă, gingașă, mândră, de o eleganță rafinată, ea părea o creatură făcută pentru a încânta ochiul, o emanație a acelei primăveri încântătoare, asemănătoare, în grația ei puțin sălbatică, unei flori de măceș care tremură înrourată sub mângâierea dulce a celor dintîi raze ale răsăritului de soare.
în această duminică, 26 aprilie 1553, ea ieșise din casă, ca în fiecare zi, la aceeași oră. Intrase în pădurea
de castani ce aparținea domeniului Margency. Era către seară. Pădurea era parcă îmbălsămată, parfumul se răspândea în valuri. în aer plutea iubirea. Ajunsă sub copaci, Jeanne, grăbită, cu o mână apăsată pe inimă, începu să meargă tot mai repede, murmurrând:
— Voi îndrăzni oare să-i spun? în seara asta, da, în seara asta voi vorbi!îi voi spune secretul teribil dar atât de iubit!
Deodată, două brațe puternice, dar drăgăstoase, o îmbrățișară. O gură fremătătoare îi căuta buzele:
— în sfârșit! dragostea mea
— Francois al meu! dragul meu stăpân — Dar ce ai, iubita mea? Tremuri.
— Ascultă, ascultă, iubitul meuFrangoisOh! nu îndrăznesc El se aplecă și o înlănțui și mai strâns. Era un băiat frumos, cu o privire deschisă, un chip drăgălaș, cu o frunte înaltă și liniștită. Dar . acest tânăr se numea Francois de Montmorency!Da! era fiul cel mare al conetabilului Anne, care tocmai îi smulsese seniorului de Piennes cel de pe urmă refugiu!

Buzele li se împreunară! înlănțuiți, mergeau încetișor printre florile deschise, din mijlocul cărora se ridica un efluviu misteriios. Din cândân când, o tresărire o cutremura pe îndrăgostită. El se opri, ascultă si murmură:
— Suntem urmăriți. suntem spionați ai auzit? — Vreun căldăraș înspăimântat, dulcea mea iubire — Francois! Franțois! of, mi-e friică.
— Frică? ești copilă! cine ar îndrăzni să-și ridice privirea asupra ta câtă vreme brațul meu te protejează!
— Totul mă neliniștește tremur! Mai ales de trei luni Ah! mi-e frică
— Iubita mea scumpă! de trei luni de când ești a mea, din ora binecuvântată în care dragostea noastră nerăbdătoare a luat-o înaintea regulilor și legilor omenești, ascultând de legea naturii, de atunci mai mult ca niciodată, Jeanne, ești sub protecția mea. De ce
În curând vei purta numele meu. Ura care ne desparte părinții va fi înlăturată!
— Știu asta, stăpâne, o știu! Și chiar dacă această fericire nu mi-ar fi hărăzită, voi fi și mai fericită să fiu a ta în întregime. O! iubește-mă, iubește-mă, François! căci mă pândește o mare nenorocire!
— Te ador, Jeanne. O jane ce am mai sfânt, nimic pe lume nu va putea să mă împiedice să mă căsătoresc cu tine!
Un hohot surd de râs se auzi în apropiere
— Așa încât, continuă François care nu auzise nimic, dacă ai vreo durere secretă, mărturisește-o iubitului tău soțului tău.
— Da, da! în seara asta. Te voi aștepta la miezul nopții la buna mea doică Trebuie să știi! noaptea, voi îndrăzni!
— La miezul nopții deci, iubita mea
— Și acum, du-te, pleacă adio, pe diseară

O ultimă îmbrățișare îi reuni. Un ultim sărut îi făcu să tremure. Apoi François de Montmorency porni și dispăru în hățiș. Un minut încă, Jeanne de Piennes rămase pe loc, emoționată, fremătătoare, însfârșit, suspinând, ea se întoarse. în aceeași clipă se făcu albă la față: cineva îi bara drumul, un bărbat de vreo douăzeci de ani, cu o figură crudă, cu ochi întunecați, o ținută arogantă. Jeanne strigă, înspăimântată:
— Dumneata, Henri! dumneata!
O indescriptibilă expresie de amărăciune crispa chipul noului venit care, cu o voce răgușită, îi răspunse:
— Eu, Jeanne. Se pare că asta te sperie. Pentru numele lui Dumnezeu, nu am și eu dreptul de a-ți vorbi ca el ca fratele meu!
Ea rămase tremurând, fără a scoate o vorbă. El izbucni în râs.
— Dacă nu am acest drept,mi-l iau singur! Da, eu sunt, Jeanne! eu, care dacă nu am auzit chiar totul, am văzut totul! Tot! sărutările voastre și îmbrățișările! Tot,cum ți-o spun! La dracu, m-ați făcut să sufăr ca un blestemat! Și acum, ascultă-mă! Pe sângele lui Hristos, nu ți-am declarat eu mai întîi iubirea mea? Eu nu valorez cât François?
Deodată, cu demnitate, fata începu să vorbească:
— Henri, spuse ea, te iubesc și te voi iubi întotdeauna ca pe un frate fratele celui căruia i-am dat însăși viața mea. Și probabil că dragostea mea este destul de mare, de vreme ce nu i-am spus nimic lui François nu-i voi spune niciodată asta niciodată!
— Ah! asta doar pentru a-i înlătura un subiect de neliniște! Dar ia spune-i că te iubesc! Să vină, cu arma în mână, să-mi ceară socoteală!
— Asta e prea mult, Henri! Aceste cuvinte îmi par odioase, și am nevoie de toată puterea ca să-mi mai amintesc faptul că ești fratele lui!
— Fratele lui? Rivalul lui! Gândește-te la asta, Jeanne!
— O, dragul meu François! spuse ea împreunându-și mâinile ca pentru rugăciune, iartă-mă că am ascultat așa ceva și am tăcut
Tânărul scrâșni din dinți și gâfîi:
— Deci, mă respingi! Vorbește! dar vorbește odată! deci Taci?, Ah! ai grijă, păzește-te!

De-ar fi ca amenințările pe care le citesc în ochii tăi să cadă asupra mea! Henri se înfiora.
La revedere, Jeanne de Piennes, mîrîi el; mă auzi? la revedere și adio!
ochii i se injectară de furie. Făcu un gest violent, își plecă asemenea unui mistreț rănit și o luă la goană prin pădure. De-aș fi eu singura rănită! murmură ea înnebunită. Spunând aceste cuvinte, ceva necunoscut, ce venea de departe, tresări în adâncul ființei sale. Cu un gest instinctiv, își duse mâinile la piept; și, căzând în genunchi, copleșită de o teamă cumplită, ea bâigui: singură! Singură! Dar nefericito, nu ești singură! în mine se află o ființă care vrea să trăiască! pe care nu vreau s-o las să moară!
MIEZUL NOPȚII
Liniștea și umbrele unei nopți fără lună apăsau valea. în depărtare un câine-lătra a moarte. Clopotele din Margency bătură încet ora unsprezece.
Jeanne de Piennes se sculase și numără bătăile, care se stinseră încet. Murmură:
Rod scump al iubirii mele, sărmane îngeraș, cine știe ce dureri îți pregătește viața! Tăcu îndelung, afundându-se în gânduri. Într-un târziu, o cută apăru pe fruntea pură și ea reluă: De ce oare părea tata, cândmmam întors în seara asta, răscolit de o suferință adâncă?… De ce oare m-a strâns atât de puternic și de disperat la piept? Cât de palid era! Zadarnic am încercat să-i smulg taina…

Sărmanul meu tată! Ce n-aș da să-ți împărtășesc durerea…dar nu ai vrut să-mi spui nimic… doar plângèai, privindu-mă! Privirea încețoșată i se opri pe o cadra agățată de perete. Se ridică, se apropie și îngenunche cu mâinile împreunate:
Sfântă Fecioară, se spune că ești mama tuturor mamelor, că știi totul și că totul îți este cu putință. Fă ca stăpânul și iubitul meu să nu-și alunge copilul care vrea să trăiască… Preacurată, bună fecioară, fă ca rodul trupului meu să nu fie blestemat și ca doar eu singură să port povara greșelii mele!…Se auzi bătând jumătatea de oră. Ea ascultă, neliniștea pătrunzându-i în inimă…În sfârșit, stinse sfeșnicul, se învălui într-o mantie și, împingând ușa încetișor, ieși din locuință îndreptându-se către o căsuță simplă, aflata la vreo cincizeci de pași.
Pe când ea se strecura pe lângă un gard viu de trandafiri sălbatici care răspândea un parfum delicat, i se păru că o umbră, ceva
asemănătoare unei ființe omenești, se zărea de cealaltă parte a gărdulețului.
— Frangois! chemă ea palpitând.
Nimeni nu-i răspunse și, plecând capul, își urmă drumul. Atunci umbra se puse în mișcare, se strecură spre casa seniorului de Piennes, se îndreptă spre o fereastră luminată și bătu cu putere.
Domnul de Piennes nu se culcase. Se plimba prin încăpere cu pași mari, cu spatele încovoiat, preocupat de un gând obsedant și înspăimântător: ce se va întâmpla cu Jeanne a sa? Cui să o încredințeze? Cui să-i ceară, mai bine zis să-i cerșească ospitalitatea? pentru ea! pentru ea! doar pentru ea!

Bătaia din fereastră îi întrerupse posomorâta plimbare și îl țintui locului, în așteptarea emoționată a unei ultime catastrofe. Geamul fu lovit din nou, mai poruncitor. Seniorul de Piennes atunci se îndreptă spre fereastră, o deschise, privi
Un răcnet de furie, de durere și de disperare îi ieși din pieptul îndurerat. Cel care bătuse era unul dintre fiii neînduplecatului său dușman, era Henri de Montmorency!
Bătrânul se întoarse și dintr-o săritură apucă de pe o panoplie două săbii pe care le aruncă pe masă. Henri sărise pe fereastră și îl privea cu un aer buimac. Cei doi bărbați se aflau față în față, livizi, crispați, furioși. Gâfîiau, incapabili să scoată un cuvânt. Seniorul de Piennes arătă cele două săbii. Henri scutură din cap, ridică din umeri și apucă mâna bătrânului.
— N-am venit să mă bat cu dumneata, spuse cu o voce ce-i trăda starea de surescitare. De ce-aș face-o? Vaș omorî. De altfel, eu nu vă urăsc. Ce mă privește că tatăl meu a făcut să fiți dizgrațiat? Știu! oh! știu! din cauza conetabilului v-ați pierdut calitatea de guvernator; pământurile din Piennes v-au fost confiscate; dintr-un om puternic și bogat ați devenit sărac și neputincios!
— De ce-ai venit atunci? Vorbește! strigă bătrânul soldat, lovind puternic cu pumnul în masa pe care se aflau cele două săbii. Prezența ta în această casă este o ultimă ocară! Și nici măcar nu vrei să te bați? Să vedem! Ai venit să mă înfrunți? Te trimite tatăl tău, neîndrăznind să vină el însuși? Ai venit să constați, dacă ultima lovitură pe care mi-a dat-o nu m-a ucis? Vorbește, sau, pe onoarea mea,peste câteva clipe vei fi un om mort!
Henri își șterse cu dosul mâinii sudoarea de pe frunte.
— Vrei sa știi pentru ce sunt aici? Pentru că știu că datorită lui Montmorency trăiești în mizerie! Da, fiindcă îți cunosc ura, bătrân nesăbuit, vin să-ți strig: Nu este un sacrilegiu ca Jeanne de Piennes să fie amanta’lui Francois de Montmorency?

Seniorul de Piennes se clătină brusc. Văzu roșu în fața ochilor. Pupilele i se dilatară. Mâna i se ridică pentru a pălmui. Henri de Montmorency îl apucă fulgerător de braț și i-l strânse puternic.
deci–Te îndoiești! răcni el. Bătrân nerod! îți spun că fiica ta, în această clipă, este în brațele fratelui meu! Vino! Vino! Năuc, fără forță, lipsit de glas, tatăl Jeannei fu târât cu violență. Henry, cu o lovitură de picior, deschise ușa de la camera fetei: èra goală!
Seniorul de Piennes își ridică spre cer brațele ca pentru un blestem. Din gură îi ieși doar un sunet, asemănător urletului unui om care este sugrumat — și acest strigăt sparse tăcerea nopții. Apoi,încovoiat, , horcăind, șovăielnic, lovindu-se de ziduri, ajunse în camera lui… Căzu în fotoliu ca un stejar fulgerat de furtună. Henri se pierduse în noapte, așa cum odinioară, probabil, fugise Cain.
Jeanne de Piennes ajunsese la casa țărănească. Dar nu intră; avea nevoie ca fața să-i fie ascunsă de umbrele nopții când va face dulcea dar dificila mărturisire… Viața ei, viața copilului pe care îl purta în pântece urma să se hotărască aici!

Se auzi cea dintîi bătaie ce vestea miezul nopții; la capătul cărăruii, la trei pași, apăru Franțois. îl recunoscu pe dată și în aceeași clipă fu în brațele lui;; îmbrățișarea fu dureroasă: se iubeau doar cu inima!
– Iubita mea, spuse Frangois de Montmorency, în seara asta clipele ne sunt numărate. La castel tocmai a ajuns un cavaler, care îl precedă cu o oră pe tatăl meu; trebuie ca acesta să mă găsească acasă. Vorbește, iubita mea… spune-mi secretul care te apasă. Orice ii spui, nu uita că soțul tău te ascultă.
– Soțul, iubitul meu Frangois! Oh! Sunt copleșită de bucurie oare să fie adevărat?
— Soțul, Jeanne, ți-o jur pe numele meu glorios și nepătat astăzi.
Bine, spuse ea tremurând, ascultă
El se aplecă spre ea.. Ea își lăsă capul pe pieptul lui.Era pe punctul să vorbească… își mai căuta încă vorbele…
În acel moment, un strigăt teribil, un strigăt de agonie sfâșie tăcerea…Francois sări.
Este vocea tatălui meu! murmură Jeanne înspăimântată. Francois! Frangois! tatăl meu este omorât! Se smulse din brațele amantului și începu să fugă; după câteva secunde fu în fața casei și văzu ușa și fereastra deschise. O clipă mai târziu, era în sală; tatăl ei horcăia în fotoliu. Se aruncă în brațele lui scuturată de hohote de plâns, îi luă capul alb în mâini.
Tată, tată, sunt eu! Sunt Jeanne a ta!

Bătrânul deschise ochii și îi fixă pe chipul fiicei sale. Ce privire! Ce blestem îngrozitor arunca asupra nefericitei nefericitei sale fiice. în fața acestei priviri, ea dădu înapoi, înnebunită pe jumătate; între ei nu era nevoie de cuvinte; ea înțelese că tatăl știa tot! Se simți condamnată pentru totdeauna. I se tăiară picioarele. Căzu în genunchi. Din ochi îi țâșniră lacrimi fierbinți. Inconștientă, începu să vorbească:
— Iartă-mă, tată! Iartă-mă că l-am iubit, iartă-mă că-l mai iubesc și acum! Hai, tată, nu mă mai privi așa! Vrei ca micuța ta Jeanne să moară de disperare la picioarele tale? Nu este vina mea că-l iubesc, o forță necunoscută m-a aruncat în brațele sale! Oh! tată, dacă ai ști cât îl iubesc!.
Pe măsură ce ea vorbea, seniorul de Piennes își recăpăta o parte din puteri. Părea acum un spectru O apucă pe fiica sa de o mână și o ridică în picioare.
— Mă ierți, nu-i așa? Ah, tată, spune-mi că mă ierți!
Fără a-i răspunde, o duse până în fața casei, întinse brațul și spuse:
— Pleacă eu nu mai am fiică!
Ea se clătină; un geamăt i se auzi din gâtlej.
în același moment, o voce caldă, sonoră, bărbătească se auzi:
— Vă înșelați, domnule. Aveți o fiică! V-o jură fiul dumneavoastră! și Francois de Montmorency apăru în aceeași clipă în cercul de lumină, în timp ce Jeanne lăsă să-i scape un strigăt de speranță, iar seniorul de Piennes făcu înapoi câțiva pași bâlbâind:
— Amantul fiicei mele ‘. aici! în fața mea! Rușinea supremă a ultimei zile pe care-o mai am de trăit!
Calm, fără să pară impresionat, Francois se înclină:
— Monseniore, mă vreți ca fiu? repetă el, aproape îngenuncheat.
— Fiul meu! murmură bătrânul. Dumneata, fiul meu? am auzit bine? Sau este o nouă batjocură!
Francois apucă mâinile Jeannei.
— Monseniore, aveți bunătatea de a-i acorda lui Francois de Montmorency mâna fiicei dumneavoastră Jeanne, ca să-i fie soție legiuită? spuse el cu mai multă fermitate.
— Soție legiuită! Visez! Dumneata nu știi dumneata! fiul conetabilului!
— Știu totul, monseniore! Căsătoria mea cu Jeanne de Piennes va îndrepta toate nedreptățile, va înlătura toate nenorocirile. Aștept, tată, să-mi hotărâți soarta

O bucurie nemărginită inundă inima Bătrânului; aevea cuvintele de binecuvântare îi urcară pe buze, când un gând fulgerător îi trecu prin minte: Omul ăsta vede că sunt pe moarte! Dacă mor, își va bate joc de fată așa cum o face cu tatăl!
— Hotărâți, domnule! repetă Francois
— Tată! Veneratul meu tată! imploră Jeanne.
— Vrei să te căsătorești cu fiica mea? răspunse atunci bătrânul. Asta vrei? Când? în ce zi?
Tânărul înțelese ce se petrecea în sufletul muribundului. O rază îi lumină fruntea, și răspunse:
— Chiar mâine, tată! chiar mâine!
— Mâine spuse înăbușit seniorul de Piennes, mâine voi fi mort.
Mâine veți trăi și încă multă vreme, pentru a vă binecuvân-ta copiii.
— Mâine! horcai bătrânul ca o amărăciune fără margini. Prea târziu! s-a sfârșit! Mor! mor blestemat disperat

Francois privi în jurul său și văzu câțiva slujitori care, sculați ,— La biserică! spuse el. Tată, este miezul nopții; capelanul își poate rosti prima liturghie va fi aceea care va uni familiile de Piennes și de Montmorency.
— Ah! visez! visez! repetă bătrânul.
— La altar! repetă Francois cu o voce puternică.
Atunci inima bătrânului soldat se muie. Ceva ca un geamăt îi cutremură pieptul; căci bucuriile puternice gem adesea ca cele mai adinci dureri. Un suspin de nespusă mulțumire îl cutremură. Ochii lui se umplură de lacrimi și mâna lui- lividă se întinse tremurând spre nobilul din neamul de atâtea ori blestemat!
~~ Zece minute mai târziu, în micuța capelă din Margency, preotul oficia în altar. în primul rând se aflau Francois și Jeanne. în spatele lor, chiar în fotoliul în care fusese transportat, stătea seniorul de Piennes. După aceea veneau două femei și trei bărbați, servitorii casei, martori ai căsătoriei atât de tragice. în curând se schimbară inelele și mâinile nerăbdătoare ale celor doi amanți se înlănțuiră. Apoi preotul rosti binecuvântarea:
— Francois de Montmorency, Jeanne de Piennes, în numele lui Dumnezeu sunteți uniți veșnic
Atunci cei doi soți se întoarseră spre seniorul de Piennes spre a-i cere și lui binecuvântarea. Văzură cum bătrânul încearcă să ridice brațul, chipul fiindu-i scăldat într-o lumină de bucurie și de împăcare. O clipă le surise. Apoi brațele îi căzură iar surâsul îi pecetlui pentru totdeauna buzele livide. Seniorul de Piennes murise!

descarcați cartea direct de aici:…schimbat fisier..