Sfârșitul lui Pardaillan

Michel Zevaco
SFÂRȘITUL LUI PARDAILLAN
I
STRADA SAINT-HONORE

O dimineață senina de primăvară, mângâiată de briza veselă, parfumată de copacii în floare din grădinile Luvrului din apropiere…
La intrarea în strada Grenelle (.. Rousseau), mai puțin animată, staționa o litieră foarte simplă, fără blazon, ale cărei draperii de piele erau ermetic închise. În spatele litierei, la câțiva pași, o escortă de zece zdrahoni înarmați până-n dinți. Toți călare pe cai viguroși, toți tăcuți și rigizi în șeile luxos ornate, asemenea unor statui ecvestre, cu ochii ațintiți la un cavaler — altă statuie ecvestră formidabilă — care stătea în dreapta litierei, în apropierea draperiilor. Acesta era un colos, un gigant cum rar întâlnești, cu umeri largi în stare să suporte, fără nici un efort, greutăți înspăimântătoare și care trebuie că era înzestrat cu o forță extraordinară. La fel ca și cei zece tâlhari formidabili al căror șef de temut era fără nici o îndoială cu ochii ațintiți asupra lui, gata să asculte la cel mai mic gest, el, indiferent la tot ce se petrecea în jurul lui, nu-și dezlipea ochii de la draperiile în preajma cărora stătea. Era clar că și el era gata să asculte de un ordin, care, în orice clipă putea să vină din interiorul acestei litiere, atât de misterios închisă.
În stânga litierei, stătea în picioare o femeie care, din strada Saint Honore, supraveghea cu atenție acest du-te-vino neîncetat al mulțimii.

Deodată, ea își lipi buzele de draperie și spuse în șoaptă:
— Uitați-o, doamnă, pe Muguette sau Brin de Muguet, cum o cheamă.
Un colț al draperiei grele se ridică imperceptibil. Doi ochi mari și adânci, de o drăgălășenie neliniștitoare se iviră dintre pliuri, privind cu vie atenție pe cea pe care bătrâna o recomandase sub acest nume poetic de Brin de Muguet.
Era o fată care abia avea șaptesprezece ani. Cu ochii isteți, cu surâsul accentuat de o ușoară maliție, tenul de o albeață sclipitoare care făcea să pălească și frumoșii crini cei ținea în față, cu mersul sigur, sprinten, ușor, plin de grație, ea trecea prin mulțime cu o deosebită ușurință. Și cu o voce armonioasă, extraordinar de seducătoare, atrăgătoare ea își intona „chemarea”:
— Cumpărați flori! Uitați-o pe Brin de Muguet cu crini și trandafiri!… Cumpărați flori, drăguțe doamne și gentili domni!
În spatele lui Brin de Muguet, la o distanță respectabilă fără să pară că-l observa, un tânăr îi urmărea toate mișcările cu o răbdare de vânător la pândă sau de îndrăgostit. Văzându-i privirile pline de pasiune fixate asupra ei, de departe, nu puteai să te înșeli: era un îndrăgostit. Un îndrăgostit timid care, fără îndoială, nu îndrăznise încă să se declare.

Misterioasa doamnă invizibilă, după o examinare destul de îndelungată, spuse de după draperie, cu o voce de o dulceața straniu de insinuantă:
— Această tânără are aerul de a fi foarte iubită de popor. Acum cincisprezece zile, când am revenit în Paris, am auzit vorbindu-se peste tot numai de Muguette sau Brin de Muguet. Nu m-aș fi îndoit că este ea. După câteva zile, când am întâlnit-o din întâmplare, eram atât de emoționată încât n-am putut s-o abordez. Ești sigură că este aceeași care ți-a fost adusă, copil nou-născut, de către Landry Coquenard?
— Care Landry Coquenard era atunci omul de încredere, sufletul damnat al lui Signor Concino Con-cini, care atunci nu era… suficient… Da, doamnă, chiar ea este!…
este fiica lui Concini!
— Fiica lui Concini și a mai cui?… Știi?
Această întrebare fu pusă cu o indiferență aparentă. Dar insistența cu care ochii negri cercetau ochii care clipeau ai bătrânei aplecată peste draperie, arăta că această indiferență era doar afișată.
— Nu doamnă, din nefericire, nu știu numele mamei! Și e păcat., căci aș fi câștigat o avere… cu acest secret!…

Era sinceră, era clar. Așa probabil își zise doamna invizibilă, căci ochii încetară s-o mai cerceteze și se opriră asupra lui Brin de Muguet care-și continua mersul grațios, fără a bănui că cineva se ocupa de ea. Și revenind la bătrână, atentă, insistă:
— Ești sigură că ea este?… Ești sigură că nu te-nșeli?
— Vedeți, doamnă, am cunoscut-o “până la paisprezece ani pe această micuță. Nu au trecut mai mult de trei ani de când m-a abandonat acolo, înșelându-mă groaznic. Dar ajunge, astea-s micile mele probleme… Ea nu s-a schimbat. A crescut puțin, s-a mărit puțin, dar a rămas ea și am recunoscut-o din prima clipă.
Și întorcându-se spre tânără, cu o lucire rea în ochi, cu buzele strânse și vocea seacă amenințătoare:
— Priviți-o ce face… Totuși eu am învățat-o meserie, eu care m-am sacrificat pentru ea. Adună bani, adună bani! Pe bună dreptate, mie ar trebui să-mi revină toți acești bani…
— În rest, reluă doamna, nu vei pierde nimic. Iți voi cumpăra toate drepturile pe care le pretinzi pentru acest copil. Și te voi plăti însutit, așa cum ea nu ar fi putut să-ți dea niciodată. Du-te, acum, du-te și fii blândă… dacă poți.

Bătrâna se înclină, din nou, de data aceasta jubilând. Și în timp ce se strecura spre strada Saint-Honore, îi trecu prin minte:
— Viitorul mi-e asigurat!… Pentru mine a fost o adevărată binecuvântare întâlnirea cu această doamnă, atât de bogată și generoasă…
Totuși se vede că la ea lăcomia era nesățioasă căci imediat ce se bucurase, începu să se vaite cu un regret amar:
„Dacă aș putea numai să-i spun acestei mici ciume de Muguette — pentru că așa o cheamă acum — dacă aș putea s-o fac să-mi spună ce-a făcut cu micuța Loi’se pe care mi-a furat-o când a fugit de la mine, aceasta ar face să-mi pice în pungă mulți bani în plus. Și nu-i de disprețuit. Ea nu știe, dar eu știu că această micuță Loi’se este unicul copil al domnului Pardaillan despre care se spune că este foarte bogat în ținutul său Saugis și care, sunt sigură, că n-ar ezita să-și sacrifice averea pentru a-și regăsi copilul mult iubit. E de văzut, e de văzut…”
II
ÎN JURUL STÂLPULUI INFAMIEI DIN STRADA SAINT-HONORÉ
Totuși, Brin de Muguet își vedea în continuare de meseria ei recentă și delicată.
Taraba sa era aproape goală, nu mai rămăseseră decât câteva mănunchiuri de flori. Deodată, bătrâna îi ieși înainte, cu mâinile în șolduri. Brin de Muguet păli îngrozitor. Se dădu repede înapoi, ca și cum ar Fi călcat, în acel moment, pe un șarpe veninos. Și strigă:
— La Gorelle!

Vocea-i sugrumată de groază îl făcu pe îndrăgostit, care o urma tot timpul, să se apropie imediat, aruncând bătrânei o privire amenințătoare, care i-ar fi dat de gândit acesteia, dacă ar Fi observat-o. Dar ea nu dădu atenție acestui tânăr. Rânji:
— Da, micuța mea, sunt eu Thomasse la Gorelle. Nu te așteptai să mă-ntâlnești, nu-i așa?
— Lasă-mă să trec. Mă grăbesc să-mi termin treaba, spuse bănuitoare Brin de Muguet.
— Totdeauna, iute, deci! glumi La Gorelle. Tu ai un minut, un minuțel să-mi acorzi. Și plângând: Saint- Thomasse să-mi ajute, nu sunt mama ta, e-adevărat… Dar te-am crescut… dacă tu ai uitat, eu nu te-am uitat, vezi, eu te iubesc, ca și cum ai fi propria-mi fiică.
— În fine, ce vreți?
— Să-ți cer o mică lămurire, nimic mai mult, făcu La Gorelle cu ardoare, accentuându-și blândețea.
Curioșii, care se opriseră, se îndepărtară unii după alții, văzând că bătrâna nu părea să fie animată de intenții rele. Chiar îndrăgostitul, liniștit de urmările acestei întrevederi care debutase într-un mod îngrijorător, se îndepărtă și el. Totuși, nu merse departe, se opri la câțiva pași și își reluă urmărirea sa discretă.
Cele două femei se găsiră singure, față-n față.

Ele se aflau în mijlocul străzii, Brin de Muguet cu spatele la poarta Saint-Honoré. La câțiva pași în spatele ei se ridica un stâlp al infamiei. Acesta era situat la capătul străzii Saint-Honoré, în consecință foarte aproape de biserica Saint-Honoré. Îndrăgostitul se găsea în spatele tinerei, între ea și stâlpul infamiei, ascuns după stâlpul unei case.
În acel moment, o ceată destul de numeroasă înainta din strada Coq, (devenită strada Marengo) spre strada Saint-Honoré. Nu după mult timp ea trebuia să ajungă chiar în dreptul celor două femei care nici nu se sinchiseau, nici n-o vedeau.
Chiar în acel moment, doi gentilomi, care părea că vin din strada Saint-Honoré, se apropiara de tânără. Era imposibil ca cineva să aibă o înfățișare mai semeață decât cei doi gentilomi. Nu trebuia să fii un mare fizionomist ca să înțelegi că erau tatăl și fiul.
Cei doi gentilomi, deci, înaintară spre Brin de Muguet, care nu-i văzuse deloc, căci le întoarse spatele.
În schimb, îndrăgostitul nostru necunoscut îi văzu foarte bine. Și cum îi văzu roși ca un școlar, prins cu mâța-n sac, își acoperi imediat fața cu mantaua și bombăni contrariat:
— Vărul meu Jehan de Pardaillan și tatăl său! Ei drace!…
Cei doi Pardaillan, pentru că ei erau trecură fără să-l vadă. Cel puțin, el așa crezu și respiră ușurat. Numai după doi pași, cel pe care-l numi vărul meu Jehan, se aplecă spre tatăl său și-i strecură zâmbind:
— Vărul meu Odet de Valvert!… El veghează de departe pe cea pe care-o iubește:
frumoasa Muguette, aici în fața noastră.
— De ce nu se căsătorește cu ea, dacă este atât de pasionat.
— Mergeți cam departe, domnule! strigă Jehan râzând. Vă asigur că sărmanul Valvert n-a îndrăznit încă să-și declare dragostea. Și apoi, înainte de a se căsători, ar trebui să găsească acea avere pe care a venit s-o caute la Paris.
În acel moment, cei doi Pardaillan aproape ajunseră în dreptul celor două femei. La Gorelle, care nu-i văzu, se apropie de Brin de Muguette aproape s-o atingă, și coborând glasul spuse:
— Ascultă, când m-ai părăsit, ai luat-o și pe mica Loîse…

Cei doi Pardaillan auziră. Jehan, la numele de Loîse auzit pe neașteptate, păli îngrozitor și strângând brațul tatălui său, într-un suflet:
— Loise! Pentru Dumnezeu, domnule, să ascultăm. Brin de Muguete o întrerupse cu violență pe bătrână:
— Da, am luat-o!… O iubeam pe această mică Loîse. Și știam bine că dacă v-aș fi lăsat-o ați fi făcut-o să moară încet, puțin câte puțin, cum mă făceați pe mine să mor. Ați fi lăsat-o!… Dar ar fi fost o crimă monstruoasă! Am luat-o, am salvat-o din ghearele dumneavostră… Ceaveți de spus de asta?
— Nimic, bineînțeles, gemu La Gorelle, ai făcut bine… nu-ți reproșez nimic… Dar timpurile s-au schimbat.. Nu mai sunt aceeași… Mizeria, vezi tu, mă făcuse rea. Vezi bine cum îți vorbesc de blând. M-am bucurat sincer să te văd într-o sănătate înfloritoare și fâcând atât de bune afaceri, care sunt o binecuvântare… aș vrea să-ți spun că la fel mă bucur să știu acest copil fericit și sănătos!
— Dacă nu-i decât asta, bucurați-vă; ea estefericită și se simte bine!
— Și unde ai dus-o pe această mică și dragă creatură a bunului Dumnezeu?
— Asta n-o s-o știți, La Gorelle.
— Hai, văd că tu continui să mă bănuiești. Nu ai dreptate, micuța mea, nu-ți vreau răul, nici ție, nici copilului. Adio.

Puțin uluită de această plecare atât de precipitată, care semăna a fugă, Brin de Muguet respira mai puțin stânjenită. În acel moment, cavalerul de Pardaillan se apropie de ea, luă toate florile care mai rămăseseră și puse un ban de aur pe taraba ei. Și cum ea se făcea că scotocește în pungă pentru a-i da restul, el făcu un gest larg de mare senior:
— Păstrează restul, copila mea frumoasă, păstrează, făcu el cu blândețe.
Brin de Muguet mulțumi, făcu o reverență grațioasă pe care Pardaillan și fiul său o admirară ca fiind cunoscători. Și văzând că se îndepărtează, Pardaillan o opri cu un gest și spuse cu un aer indiferent:
— Vorbeați, cred, despre un copil pe care l-ați luat de la această bătrână ce-l maltrata.
— Așa este. domnule.
_Un copil care se numește Loise.
— Da, domnule.

Pardaillan păru că se gândește o clipă și plin de blândețe:
— Scuzați-mă, copila mea, dacă vă pun câteva întrebări care vă vor părea poate indiscrete, dar sunt dictate de motivele cele mai serioase, nicidecum de o curiozitate deplasată, așa cum ați fi în drept să presupuneți. Vreți să-mi faceți favoarea de a răspunde?
— Cu plăcere, domnule, făcu fără voia ei și fără a pierde nimic din brusca seriozitate,.
— Știți care este vârsta acestei micuțe Loîse? reluă Pardaillan.
— Trei ani și jumătate.
— Această copilă este rudă cu voi?
— Este fiica mea.
— Fiica voastră! tresări Pardaillan.
— Da, domnule.
— Sunteți prea tânără, mi se pare, pentru a avea un copil de trei ani și jumătate.
— Par mai tânără decât sunt. Am nouăsprezece ani, domnule.
— Mi-ați spus atâtea. Vă mulțumesc de mii de ori, doamnă, pentru gentilețea cu care ați binevoit să-mi răspundeți. Când veți trece pe strada Saint-Denis, intrați, din când în când, la hanul Crand-Passe-Partout. Acolo locuiesc. Să întrebați de cavalerul Pardaillan și, Fie că sunt, fie că nu sunt acolo, să-mi lăsați câteva din florile înmiresmate ale dumneavoastră, în schimbul cărora veți primi un ban de aur.
— Nu voi pierde prilejul, domnule cavaler, promise Brin de Muguet, răspunzând cu o reverență la salutul larg, cu pălăria, foarte politicos, al celor doi Pardaillan.

Tatăl și fiul, ținându-se de braț, se îndepărtară.
— Sărmanul Odet, murmură Jehan, pentru el va fi o mare lovitură, când va afla.
— Da, spuse Pardaillan posomorât, mare păcat… căci ar fi în stare să moară. Drăcia dracului! Cine ar fi putut să spună asta despre această micuță căreia i s-ar da iertarea păcatelor fără spovedanie.
— Poate este măritată, domnule. Ea nu părea nici rușinată, nici jenată.
— Am observat, într-adevăr, că n-avea un aer de vinovăție. Nu este mai puțin adevărat că este pierdută pentru Valvert și asta mă întristează pentru el, care este un copil brav și demn și îl iubesc.
Își reluară mersul și dădură colțul, la stânga, pe strada d’Orléans (azi strada Luvru). După câțiva pași, Jehan oftă:
—Încă o falsă emoție. Ah! domnule, încep să cred că niciodată n-o voi regăsi pe sărmana mea micuță Loîsette.
— Și eu, cavalere, îți spun că o vom regăsi. Doar pentru asta am venit aici, drăcia dracului! Și apoi, eu nu o cunosc pe această mică Loîsette și vreau ș-o cunosc înainte de a pleca în marea călătorie din care nimeni nu se întoarce. Pe Pilat, frumos ar fi ca un bunic să se ducă fără să-și îmbrățișeze nepoata. O vom găsi, îți spun eu.
— Să vă asculte Dumnezeu, domnule.
O luară încă o dată la stânga, pe strada Deux-Ecus, care urma să-i ducă obligatoriu în strada Grenelle.

descărcați cartea direct de aici:...