Cavalerii teutoni

PREFAȚĂ

Istoria Poloniei a constituit pentru Sienkiewicz un nesecat izvor tematic. Selectarea evenimentelor a avut totdeauna o determinare imediată în romanele istorice – chiar și în Pe câmp de glorie (Na polu chwaly, 1903–1905) și Legiunile (Legiony) pe care n‑a apucat să le sfârșească –, autorul străduindu‑se să dea răspunsuri, direct ori metaforic, la problemele stringente ale vremii lui. Căci adevăratul creator de opere istorice nu se va mulțumi niciodată numai cu latura anecdotică ori exotică stricto sensu a fabulației, ci va tinde întotdeauna să releve învățăminte și îndemnuri reconfortante pentru generațiile prezente și viitoare.

Cauzele care motivează apariția Cavalerilor teutoni sunt mai complexe, „îmbărbătării inimilor”, care precumpănise în definitivarea trilogiei, adăugându‑i‑se chestiunea prusiană. În ultimele decenii ale secolului al XIX‑lea, acțiunile de germanizare represivă se intensifică în partea Poloniei ocupate de nemți. Măsuri care mai de care mai brutale și mai nedrepte țintesc la izgonirea polonezilor din locurile de baștină – Wielkopolska. În această intenție, se organizează Asociația Hakatiștilor după inițialele întemeietorilor: Hansemann, Kennemann și Thiedemann[1], și se hotărăște ca polonezii care nu posedă cetățenia prusiană să părăsească țara. Se înființează chiar o comisie care dispune de un fond special pentru „cumpărarea” pământurilor în folosul coloniștilor nemți. În școală, se introduce cu forța limba germană, polonezii sunt îndepărtați din funcțiile pedagogice și administrative etc., orice împotrivire fiind pedepsită cu asprime[2].

Indignarea stârnită de aceste inițiative odioase s‑a manifestat în numeroase proteste ale scriitorilor din Regat[3], unde curatorul țarist al învățământului, Apuhtin, se lăuda că va face ca până și mamele să‑și legene copiii cu cântece în limba rusă. Și, pe această orbită, se plasează și unele intervenții publicistice ale lui Sienkiewicz. În scrisoarea Despre Bismarck (O Bismarcku), adresată săptămânalului „Gegenwart” în anul 1895, apreciază meritele uriașe ale „cancelarului de fier” pentru Germania, dar crede că edificiul „forței” ridicat de el nu va dăinui, fiind lipsit de fundamente moral‑umanitare. Politicianul Bismarck este mare, dar l‑a înăbușit pe Bismarck omul. În alt articol, Despre violențele prusiene (O gwałtach pruskich), va conchide din nou că un stat întemeiat pe asuprirea altor popoare este efemer. Cu unele răsfrângeri în nuvele, precum Bartek învingătorul (Bartek zwyciężca) sau Din jurnalul unui învățător din Poznań (Z Pamiętnika nauczyciela z Poznania), demonstrația artistică a acestui adevăr verificat de istorie o va cuprinde scriitorul în romanul Cavalerii teutoni care, firește, vizează și represiunea țaristă, dar nu‑i dă expresie din pricina cenzurii.

Elaborarea operei a fost mult îngreuiată de puținătatea documentelor istorice. Poate tocmai de aceea, vrând să cunoască nemijlocit toate sursele la care avea acces, autorul a verificat cele mai mici amănunte; a studiat documentele și lucrările existente, a făcut cercetări de teren, s‑a consultat cu cei mai buni specialiști, acordând, în fine, atenția cuvenită chiar și reacției previzibile a cenzurii[4]. Firește, această pregătire minuțioasă i‑a luat destul de mult timp, repercutându‑se în durata mare a scrierii și a publicării. Pentru prima dată, ideea romanului este consemnată în 1892, într‑o scrisoare către J. Janczewska, în care o informa că ar vrea să‑l publice în periodicele „Przegląd Polski” și „Kraj”. Între timp, însă, concepe mai multe nuvele: Să‑L urmăm(Pójdżmy za Nim), Lotus, Fii binecuvântată, (Bądż blogoslawiona), Organistul din Ponikła (Organism z Ponikły), Visul (Sen) etc. și dilogia Familia Połaniecki (Rodzina Połanieckich) apucându‑se să adune materialele necesare abia în 1894. Cu toate că se hotărăște să înceapă redactarea în 1895, își realizează intenția în primele luni ale anului următor, 1896. Cartea este așternută pe hârtie în diferite localități: Zakopane, Kaltenleutgeben, Varșovia, Ragaz, Nisa, Ploumanach și Parc St. Maur, unde va fi și încheiată la 10 martie 1900. Pentru a apărea în tot acest răstimp, cu întreruperi foarte mari – câteodată câte un trimestru întreg – în „Tygodnik Ilustrowany”[5] și în 1900 în volum.

Cavalerii teutoni a constituit o surpriză de proporții în epocă, atât pentru tradiționaliștii pozitiviști, cât și pentru moderniști. Și pentru unii, și pentru ceilalți, neașteptată nu era tematica abordată, localizabilă în ansamblul relațiilor polono-germane în Evul Mediu, ci îndeosebi modalitatea de cuprindere a ei. De astă dată, mai limpede chiar decât în Trilogie, se vede convingerea lui Sienkiewicz că, în viața unui popor, capacitatea de luptă armată la vreme de ananghie întrupează principala forță – în fond, singura care poate asigura victoria; fără ea, totul se închircește și se prăbușește. Așadar, constituie principalul mijloc de apărare, în stare să hotărască viața sau moartea Poloniei. Este vorba de acel instinct biologic de autoconservare, instinctul primar al vieții și sănătății unei colectivități, care se manifestă în ciuda oricăror obstacole. Apoteoza faptei cavalerești din Trilogie contrazice sugestiile pozitiviste care respingeau atitudinea cavalerească față de viață, specifică medievalității feudale, improprii, chipurile, contemporaneității. Romanul potențează totuși această concepție, îndreptată acum contra moderniștilor, a generației care promova sloganurile neurasteniei programate, ideologia „decadentistă”. Sienkiewicz opunea aproape brutal sufletului pervertit, cețos și gol, mal du siècle‑ist, forța fizică. Nicăieri, în literatura europeană a secolului al XIX‑lea, nu mai există ceva asemănător, afară poate de epopeile homerice[6]. Afirmațiile mai vechi ale unor istorici literari polonezi cum că H. Sienkiewicz și‑ar fi datorat opera preluărilor de tot felul de la înaintașul său J.I. Kraszewski, care a scris și el Cavalerii teutoni 1410 (Krzyżacy 1410), tipărindu‑i în 1882, apar în lumina cercetărilor ulterioare ca niște insinuări exagerate și lipsite cu totul de suporturi convingătoare. Un denigrator se întreba cândva de‑a dreptul bizar dacă nu cumva opera magistrului (J.I. Kraszewski) o întrece valoric pe cea a emulului său (H. Sienkiewicz). Distanța este într‑adevăr enormă între ele, dar în favoarea celui de‑al doilea termen al comparației, pe toate palierele realizării artistice, astfel că eforturile demonstrației nu merită osteneala, întrucât s‑ar bate la uși deschise.

Sienkiewicz avea la îndemână pentru îngemănarea secolelor XIV și XV, când se consumă acțiunea, în primul rând Istoria Polonei (Dzieje Polski) a lui Jan Dlugosz, care se întinde până în timpul domniei lui Kazimierz Jagiełłończyk. Cronica lui Janko din Czarnków, cuprinzând perioada 1333–1384, este un pamflet la adresa dinastiei de Anjou, care a domnit în Polonia între 1370–1384; referirile la reprezentanții acestei case domnitoare nu puteau fi folosite la alcătuirea ca personaj a reginei Jadwiga (de Anjou), idealizată întrucâtva în carte. Totuși, cu toată sărăcia izvoarelor, intuiția creatorului a închegat puținele date existente într‑un tablou al epocii, al cărui realism depășește pe cel al trilogiei. Bătălia de la Grünwald, spre care se îndreaptă toate firele narațiunii, este pregătită cu răbdare și conștiinciozitate, relațiile dintre polonezi și lituanieni, pe de o parte, și cavalerii ordinului teuton, pe de alta, evoluând inexorabil spre această soluție extremă. Pretextul declarării războiului îl oferă provincia Samogiția, conflictul are, însă, rădăcini mai profunde în tendința călugărilor teutoni de a‑și mări teritoriile ocupate prin încălcarea vecinilor. Maeștrii ordinului, Konrad și Ulrych von Jungingen, se străduiesc zadarnic să păstreze aparențele dreptății în care cred sincer, pentru aceste incursiuni făcute, pasămite, în scopul răspândirii și menținerii creștinismului catolic. Mai ales în regiunile de la graniță, jafurile, care se țin lanț, dovedesc caracterul hrăpăreț al politicii teutone, hrănind dorul de răzbunare al multor năpăstuiți. Ramificațiile conflictului sunt, așadar, numeroase, fiind explicate prin diferendul dintre Hugo Danveld, ajutat de Zygfryd von Löwe ș.a., și cavalerul Jurand de Spychów, care implică prin Danusia pe Zbyszko și Maćko de Bogdaniec. Urmărirea ciocnirilor dintre cele două grupuri permite autorului definirea caracterelor, solicitând atitudinea cititorului. Înfățișați, conform tradiției orale și scrise, în culori întunecate, demonice, majoritatea teutonilor sunt dominați de infatuare și lăcomie, care îi împing la tot felul de nelegiuiri și la sfidarea celor mai sfinte îndatoriri cavalerești. Cruzimea și josnicia care îl caracterizează pe Hugo Danveld ori pe Zygfryd von Löwe provoacă disprețul cavalerilor veniți din alte țări să slujească sub flamurile Ordinului cu gând curat, ca Fulques de Lorche, care îi părăsește, sau de Fourcy care, vrând să le dea în vileag mârșăvia, este ucis mișelește. Crucea, a cărei stăpânire, clamau cu ipocrizie, voiau s‑o extindă spre Răsărit, este numai o fațadă prestigioasă de care se slujeau fariseic pentru a cuceri noi ținuturi vecine și bogății spre slava efemeră a Ordinului. Pe primul plan, se statornicise puterea fierului, toate diferendele rezolvându‑se, în realitate, prin lovituri de paloș. Pioasa morală creștină și menirea mesianică a catolicismului fuseseră de mult date uitării, mai marii cruciaților preferând intrigile joase și acțiunile brutale, distructive. Până când paharul nelegiuirilor s‑a umplut și autohtonii asupriți s‑au unit și le‑au aplicat pedeapsa cuvenită. Emblema crucii, luată în derâdere, le‑a refuzat ajutorul, lăsându‑i pradă vieții deșănțate care i‑a măcinat din interior. Înfrângerea, în urma căreia nu și‑au mai revenit niciodată la strălucirea de odinioară, împlinește în roman sensul mai larg, metaforic, al unui avertisment administrat de istorie. Tot ce‑i clădit pe minciună și fărădelege, pe jaf și crimă, pe suferința semenilor, se prăbușește repede în pulberea deșertăciunii, rămânând doar în amintirea oamenilor, ca memento mori.

Polonezii, în schimb, au și ei slăbiciunile lor, dar se impun prin însușiri morale și fizice superioare. Powała de Taczew îndoaie în mână fierul unei securi, Zawisza Czarny, a cărui onoare neîntinată a devenit proverbială, n‑a fost învins de nimeni, iar Zbyszko, eroul central, se poartă și el ca un cavaler viteaz. Sare în ajutorul prințesei amenințate la vânătoare de un bour, provoacă la luptă alți cavaleri pentru gloria iubitei etc. E, uneori, prea impulsiv. O nevinovată înflăcărare tinerească, având unele puncte de plecare și în bravada comportamentului cavaleresc, îl pune adesea în situații din care i s‑ar putea trage moartea, dacă fantezia autorului nu s‑ar îngriji să‑l scape la timp. Atacă odată un trimis al Ordinului și e condamnat la moarte. Îl salvează Danusia care se declară logodnica lui și, după un obicei al pământului, vinovatul e iertat. Unele trăsături tipologice, ale regelui Władysław Jagiełło, de exemplu: mohorât, plângăcios, cucernic, mânios, au fost puse de interpreții lui Sienkiewicz în relație de descendență și înrudire cu eposul homeric sau Apocalipsa biblică[7]. Aparent forțată întrucâtva și mai greu de argumentat, apropierea rămâne interesantă, oferind posibilități de lărgire substanțială a spațiului de referință, de situare în perimetrul universalității valorilor literare.

Valoarea istorică se conjugă cu un progres înregistrat de tehnica artistică; înlănțuirea mai riguros cauzală a momentelor intrigii are ca rezultat regizarea mai strânsă a acțiunilor și susținerea mai temeinică a psihologiilor. Motivele patriotice, de ordin mai larg, se întrepătrund cu cele personale ale eroilor, și unele, și celelalte rezolvându‑se prin lupta finală. De aci impresia că individualitățile umane, eliberate parcă de stânjenitoarea responsabilitate a faptului istoric, se mișcă și cu mai multă libertate, acționează prin impulsuri proprii, fiind mai veridice și mai complexe, pe când în Prin foc și sabie, Potopul și Pan Wołodyjowski, evenimentul istoric domină personajele, dirijându‑le într‑o direcție sau alta în raport de cutare împrejurare, ceea ce le știrbește cumva ponderea intrinsecă. Tot așa, Sienkiewicz nu‑și arată eroii numai în larma încăierărilor.

În Cavalerii teutoni, mai mult decât în Potopul, insistă și asupra vieții de zi cu zi a șlahtei, care nu‑și uită nicicând propriile interese. Prin Maćko de Bogdaniec, Jagienka și Zych de Zgorzelice, Cztan de Rogow ș.a., se cunosc ocupațiile gospodărești, interioarele locuințelor, zavistiile și procesele pentru împlinirea moșiilor, în scurt, cadrul natural de viață. Autenticitatea faptelor și a personajelor se interferează, întărindu‑se una pe alta, cu aceea a limbii expunerii. Studii recente au demonstrat că întreaga recuzită folosită pentru redarea limbajului epocii vizează arhaisme autentice cu o coloratură specifică graiului din Podlasie, colocvială. Această „substandardizare” hotărăște dominanta stilistică a Cavalerilorteutoni, care asigură unitatea limbii postulate de autor într‑un roman istoric din timpuri „după care n‑a mai rămas nici o urmă lingvistică”[8]. Înfrângerea cavalerilor crucii în lupta de la Grünwald în 1410, una dintre cele mai mari bătălii ale Evului Mediu, întrunește, în sfera finalității imediate, lecția unui simbol plin de învățăminte care prevestește insuccesul oricărei politici de deznaționalizare a poporului polonez, indiferent de argumentele și mijloacele întrebuințate.

STAN VELEA