Cine-i criminalul

CAPITOLUL I

Nu este normal să ai drept valeți niște americani. Brooks însuși recunoștea acest lucru în fața administratorului Kelver.

Brooks era un băiat robust, strâns în livreaua sa și purta ochelari. Cea mai mare parte a timpului mesteca chewing-gum și fălcile sale funcționau cu exactitatea unui mecanism de ceasornic. Gilder, care era înzestrat cu o minte riguroasă, constatase că viteza cu care se efectua această mișcare varia între un maxim de 56 și un minim de 51 pe minut. În camera sa, domnul Brooks fuma o pipă groasă pe care o umplea cu un amestec dulceag de tutun care i se aducea din California, fără să-i pese de cheltuieli.

Nici domnul Brooks, valet, nici domnul Gilder, alt valet, nu se potriveau cu atmosfera casei din Prieuré Marks. Erau destul de simpatici, atât cât pot fi de simpatici niște americani. Nu aveau relații cu nimeni, manifestau o politețe exagerată față de restul personalului și toată lumea îi aprecia. Gilder, inspira chiar o anumită teamă. Era un bărbat slab, cu fața străbătută de riduri adânci și cu o voce groasă. În plus, era înzestrat cu o forță fizică uimitoare. Paznicul de vânătoare, John Tilling, făcuse cunoștință pe pielea lui cu această forță. Era un bărbat cu părul roșu și fața rumenă, bănuitor și obsedat de gelozie. Soția sa era foarte frumoasă și cufundată în vise care, din nefericire, nu i se realizaseră. Astfel, de exemplu, ea nu și-l găsise pe Romeo cel visat în acest rândaș de cai, de la țară, care era mai curând vulgar, care mirosea a bere și grajd și a cărui cămașă data întotdeauna din duminica trecută. Dar asta era o poveste veche. Acum, doamna Tilling nu se mai mulțumea cu băieții de la grajd. Soțul său, de altfel, nu știa nimic.

Într-o după-amiază, Tilling îl opri pe Gilder care se îndrepta spre, sat.

— Permiteți, spuse el.

Politețea sa era un semn rău.

— Ați fost pe la mine o dată sau de două ori, în timp ce eu am fost plecat la Horsham.

Era mai curând o constatare decât o întrebare.

— Desigur, răspunse americanul cu o voce tărăgănată care-i era obișnuită. Doamna contesă m-a trimis să vă dau o sarcină. Pentru că nu erați acasă, m-am întors a doua zi.

— Și nu m-ați găsit nici de data asta, mormăi Tilling a cărui față se împurpură.

Gilder îl privi din nou. Nu era deloc la curent cu pățaniile conjugale ale paznicului, căci bârfele nu-l interesau deloc.

— Dar ați găsit-o pe soția mea și ați rămas cu ea să beți o ceașcă de ceai.

Gilder protestă. Privirea sa întunecată se înăspri.

— Și ce-i cu asta?

El simți imediat o mână înhățându-l de vestă.

— Încearcă să te ocupi de ceea ce te privește!

Gilder îl apucă de încheietura mâinii și, încet, i-o răsuci. Tilling îi dădu drumul. Era ca și cum ar fi opus rezistență unui elefant.

— Lasă-mă în pace cu toate astea. Am băut ceai cu soția ta. Poate că dumitale ți se pare frumoasă, dar, pentru mine, ea nu reprezintă decât doi ochi și un nas. Să-ți bagi bine asta în cap!

Îi răsuci în continuare antebrațul, încet, dar cu forță. Era un procedeu pe care-l studiase îndelung. Paznicul se clătină, incapabil să-și mențină echilibrul.

John Tilling era un om încet la minte, care nu suporta două emoții simultane. Pentru moment, singura atitudine pe care știu să o ia fu aceea a unei profunde uluiri.

— O cunoști pe soția dumitale mai bine decât mine, reluă Gilder. Poate ai dreptate în ceea ce o privește, dar cu siguranță te înșeli în privința mea.

Când se întoarse din sat, Gilder îl reîntâlni pe

Tiller în același loc unde îl lăsase. Paznicul nu avea o atitudine prea combativă; chiar părea trist.

— Aș fi foarte fericit dacă ați vrea să uitați ceea ce s-a întâmplat, domnule Gilder. Anna și cu mine am avut o ceartă. Eu mă ambalez ca laptele pus la fiert. Există multe persoane care dau târcoale casei mele, dar dumneata, dumneata ești de-al casei.

— Eu nu sunt căsătorit, spuse Gilder, dar respect spiritul de familie. Să nu mai vorbim despre asta.

O oră mai târziu, Gilder îi povestea scena lui Brooks. Acesta nu deschise gura decât pentru a face o paralelă istorică.

— Spune, ai auzit vorbindu-se de Messalina? Era soția lui Julius Cezar sau ceva de genul ăsta.

Brooks citise foarte mult și memoria sa era încărcată cu o cantitate însemnată de detalii. Deși documentată, conversația cu compatriotul său Gilder era de data aceasta cel puțin deplasată la Prieuré Marks.

Într-adevăr, abația Prieuré Marks era o locuință antică pe care Henry Tudor o găsise în ruină și pe care o restaurase pentru protejatul său, baronul John Lebanon. Întâlneai aici stilurile Plantagenet, Tudor și cel modern. Niciun arhitect din secolul al XVIII-lea nu-și pusese amprenta pe această construcție. Prieuré a supraviețuit nașterii și declinului Renașterii Victoriene, care a produs atâta iubire și heruvimi cu forme bizare. Vechimea sa îi conferea un farmec foarte plăcut.

Willie Lebanon găsea că atmosfera din această casă este iritantă. Pentru doctorul Amersham, ea reprezenta o închisoare unde o datorie penibilă îl ținea închis. Doar pentru lady Lebanon, Prieuré reprezenta viața.

CAPITOLUL II

Lady Lebanon era o persoană minionă, dar care nu părea mică. Din contră, cei care i se adresau pentru prima oară erau frapați de aerul său impunător. Era mândră, hotărâtă și autoritară. Părul său negru era împărțit de o cărare pe mijlocul capului, formând două benzi pe tâmple. Trăsăturile sale erau fine și regulate. În ochii săi întunecați strălucea focul de nestins al fanatismului sincer. Era animată de sentimentul responsabilității pe care i-l impunea originea aristocratică. Lumea modernă îi era străină. Avea oroare de argou, de femei care fumau și de parada vulgară. Nu uita niciun moment că este descendenta unei familii de baroni și era pătrunsă de cultul strămoșilor săi.

Willie Lebanon își dăduse seama de mult timp că viața pe care o ducea nu-i era pe plac. Deși de talie mică, el trecuse cu cinste examenele Colegiului Militar Regal și slujise timp de doi ani în Indii, în regimentul 30 de husari. O criză de friguri îl obligase să se întoarcă în locuința familială. De aceea, ducea o viață lipsită de ocupație.

În acea zi, Willie decisese să aibă o discuție cu mama sa. O găsi în birou, pregătindu-se să se ocupe de corespondență. Ea își fixă asupra fiului său acea privire pătrunzătoare care-l făcuse totdeauna să-și piardă cumpătul.

— Bună ziua, Willie.

Vocea sa era blândă și vibrantă, dar se simțea un accent dur care provoca tânărului bărbat o strângere de inimă.

— Aș dori să-mi acorzi o întrevedere de câteva momente, spuse el într-un târziu.

Încerca în zadar să-și spună că el era stăpân la Prieuré, în comitatul Sussex și la Abbaye du Temple, în comitatul Yorkshire. Stăpân! Această dominație nu-i producea decât o satisfacție mediocră și nu-i stimula în niciun fel orgoliul.

— Te ascult, Willie.

Ea își lăsă pana, se lăsă pe spătarul scaunului, cu frumoasele și finele mâini încrucișate pe genunchi.

— L-am concediat pe Gilder, spuse el dintr-o suflare. Este un prost-crescut… un impertinent… Este de-a dreptul ridicol să angajezi valeți americani care nu cunosc nici măcar un cuvânt din meseria lor. Vei găsi pentru locul lui alți o sută mai buni. Nici Brooks nu valorează mai mult…

Ajuns la capătul suflării, se opri. Dacă măcar ar fi știut să-și ascundă furia! În definitiv, era stăpânul casei. Era absurd să nu poată concedia un servitor după bunul lui plac, el care comandase un escadron! își drese glasul și continuă:

— Această situație mă face caraghios. Oamenii își bat joc de mine. Sunt bătaia de joc a întregului sat.

— Ce ți s-a povestit?

Willie detesta acest ton metalic pe care-l lua adesea vocea mamei sale.

— Ei bine, de exemplu, oamenii spun că sunt ținut sub tutelă.

— Care oameni? întrebă mama din nou. Poate

Studd?

El se înroși. Trebuia să fie de o perspicacitate diabolică ca să poată ghici din prima. Dar vru să fie loial față de șoferul său și preferă să mintă.

— Studd, ce idee! Doar nu crezi că mă angajez în discuții de acest fel cu servitorii. Am auzit asta pe o cale ocolită. Important e că l-am concediat pe Gilder.

— Regret, dar nu mă pot lipsi de Gilder. Este o nesăbuință din partea ta să concediezi un servitor fără să mă consulți în prealabil.

— Dar te consult acum.

Împinse un scaun aproape de birou și se așeză, făcând un efort eroic pentru a înfrunta privirea mamei sale.

— Toată lumea consideră, de altfel, bizară comportarea lor. Nu mi-au spus niciodată până acum „milord”. Nu că aș ține la acest titlu, toate aceste formule fiind stupide și puțin democratice. Dar acești doi ușuratici hoinăresc tot timpul în jurul casei. Mamă, cred, într-adevăr, că am făcut bine!

— Nu, Willie, ai făcut foarte rău. Am nevoie de acești doi bărbați. Este absurd din partea ta să le reproșezi că sunt americani.

— Dar eu… începu el.

— Te rog, nu mă întrerupe când vorbesc, dragul meu Willie. Tu nu trebuie să asculți bârfele lui Studd. Este un băiat amabil, dar nu cred că este un servitor potrivit pentru Prieuré.

— Sper că nu-l vei reangaja, mamă. N-am avut decât trei servitori care-mi conveneau și de fiecare dată i-ai concediat sub pretext că nu sunt potriviți pentru casă. Cred mai degrabă că i-ai concediat pentru că nu erau pe placul lui Amersham.

Ea luă o ușoară atitudine crispată.

— Părerea doctorului Amersham nu contează aici. Nu i-am cerut niciodată sfaturi de acest fel, spuse ea sec.

Din nou fiul făcu un efort pentru a-i înfrunta privirea.

— De fapt, ce rol joacă el aici? Practic, locuiește la Prieuré. Este un tip odios. Dacă ai ști ce am auzit spunându-se pe seama lui…

Deodată el se opri. Tocmai văzuse apărând pe obrajii mamei sale două pete roșii, semnele unei furii violente.

Scoase un oftat de ușurare când Isla Crane intră în sală, cu câteva scrisori în mână. Tânăra fată îi observă pe mamă și fiu și vru să se retragă, dar lady Lebanon o chemă.

Isla era o tânără de douăzeci și patru de ani, brunetă, suplă, destul de drăguță, dar de o frumusețe puțin cam specială. Există două categorii de frumusețe: una care îți taie respirația de cum o vezi și alta pe care o descoperi treptat, cu uimire. Prima dată când o vedeai pe Isla, nu-i rețineai deloc fizionomia. A doua oară, concentra asupra ei, excluzând toate persoanele prezente, atenția străinului. Avea o privire serioasă, puțin tristă și cu urme de bunătate.