Consiliul justitiei

CAPITOLUL 1

SUTA ROȘIE

Nici dumneavoastră, nici eu nu avem căderea să-l judecăm pe Manfred și acțiunile sale. Spun Manfred, deși la fel de bine aș fi putut spune Gonsalez, sau în fond chiar Poiccart însuși, întrucât ei sunt în egală măsură vinovați sau măreți, în funcție de lumina în care le privești faptele. Cei mai anarhici dintre noi ar ezita să-i apere, dar cel mai mare umanitar cu greu i-ar putea condamna.

Din punctul nostru de vedere, al celor ce respectă legea, văzându-ne de treaba noastră conform codului moral, și indiscutabil ținând stânga sau dreapta, după cum ne dictează poliția, metodele lor erau cumplite, nejustificate, revoltătoare.

Asta nu afectează prea mult afirmația că, în dorința unui cuvânt mai potrivit, îi numim criminali. Aceasta ar fi denumirea unanim acceptată, dar eu cred – de fapt, știu – că puțin le păsa de opiniile rasei umane. Am mari îndoieli că s-ar fi așteptat ca posteritatea să-i încarce cu onoruri.

Acțiunea lor îndreptată spre cabinetul ministerial era crimă, pur și simplu. Totuși, având în vedere marile probleme umane implicate, cine ar putea-o descrie ca fiind periculoasă?

Cinstit vorbind, aș spune despre cei trei care l-au ucis pe Sir Philip Ramon, și care au măcelărit nemilos în numele Dreptății, că se bucură de înțelegerea mea. Sunt crime pentru care nu există o pedeapsă pe măsură, și insulte pe care mașinăria legii scrise nu le poate șterge. Aici se află justificarea celor Patru Justițiari – Consiliul Dreptății, așa cum se autointitulează în prezent, un consiliu de mari minți luminate, imperturbabil.

Și, la puțin timp după moartea lui Sir Philip și în vreme ce Anglia încă mai comenta evenimentul, au jucat un act sau o serie de acte care au câștigat un fel de încuviințare oficială nu numai din partea guvernului Marii Britanii, ci și a guvernelor Europei, și Falmouth și-a văzut dorința împlinită. Pentru că așa purtau ei războiul împotriva criminalilor-din-lumea-bună – le subminau puterea, șiretenia, și mințile lor minunate împotriva celei mai puternice organizații a lumii interlope – împotriva foștilor maeștri ai artelor ticăloșiei, și a inteligențelor la fel de agile.

A fost ziua triumfului Sutei Roșii. Minunatul congres inter-național se reunea la Londra, primul mare congres al Anarhismului recunoscut. Nu era o adunare clandestină a unor bărbați în grabă vorbind pe la colțuri, ci una la vedere și curajoasă, cu trei polițiști special la datorie în afara încăperii, un portar care să verifice biletele în holul exterior, și un stenograf cunoscător de franceză și idiș, care să noteze remarcabilele declarații.

Minunatul congres era o realitate. Când fusese pus pe tapet, au fost indivizi care au râs la auzul ideii; Nilov din Vitebsk era unul dintre ei, pentru că nu credea posibilă o asemenea deschidere. Dar micuțul Peter (numele lui ridicol era Konoplanikova, reporter al colectivului redacțional al prostescului “Russkoye Znamza”), acest Peter care imaginase întreaga poveste, a cărui idee era să organizeze o conferință a Sutei Roșii în Londra, care închiriase sala și emisese biletele (purtând în colțul din stânga sus triunghiul răsturnat al Sutei), cerându-le rușilor din Londra interesați de construirea unui Cămin al Marinarilor Ruși să solicite bilete, și care, în același timp, asigurau securitatea unei încăperi unde era imposibil de pătruns, era fericit – mda, frățiorilor, era o zi măreață pentru Peter.

Inspectorul Falmouth îi scrie comisarului de poliție:

“ Cu tot respectul, iată veștile la îndemână. Reuniunea care se va ține diseară la Phoenix Hall, Middlesex Street, E., cu scopul de a colecta fonduri pentru Căminul Marinarilor Ruși este, firește, primul congres internațional al Sutei Roșii. Posibil să nu putem infiltra un om, dar să nu credeți că va conta prea mult, întrucât reuniunea va începe prin oferirea reciprocă de flori și chestiunea serioasă nu va începe până nu se întrunește comitetul intern. Anexez o listă a celor sosiți deja în Londra, și am onoarea de a vă cere să-mi trimiteți portretele bărbaților mai jos citați.

********

Erau trei delegați din Baden, Herr Schmidt din Frieburg, Herr Bleaumeau din Karlsruhe și Herr Von Dunop din Manheim. Nu erau persoane importante, nici măcar în lumea Anarhismului; nu ieșeau în evidență în mod deosebit, astfel că lucrul straniu care li s-a întâmplat în noaptea congresului e cu atât mai remarcabil.

Herr Schmidt părăsise pensiunea sa din Bloomsbury și se grăbea spre est. Era o seară de toamnă târzie și căzuse o ploaie rece, și Herr Schmidt se întreba în gând dacă să meargă direct la întâlnirea unde promisese să-și întâlnească cei doi compatrioți, sau să cheme un taxi și să ajungă direct la sală, când o mână îi înșfăcă brațul. Se răsuci brusc și întinse mâna spre buzunarul de la șold. Doi bărbați stăteau în spatele lui și, în afara lor, scuarul prin care trecea era pustiu.

* iată! – în limba franceză în original (N.T.)

- Sunteți Augustus Schmidt? întrebă acesta.

- Ăsta e numele meu.

- Sunteți anarhist?

- Asta mă privește.

- Acum vă îndreptați spre o reuniune a Sutei Roșii? Herr Schmidt holbă ochii într-o uluială sinceră.

- Cum de știți asta? întrebă.

- Sunt detectivul Simpson de la Scotland Yard și o să vă arestez, fu răspunsul calm.

- Sub ce acuzație? întrebă neamțul.

- Asta o să v-o spun mai târziu. Bărbatul din Baden dădu din umeri.

- Acum aflu că în Anglia a avea opinii e un delict.

Un automobil închis pătrunse în scuar, și cel mai scund dintre cei doi fluieră și șoferul trase aproape de grup.

Anarhistul se răsuci spre bărbatul care îl arestase.

- Vă avertizez că veți da socoteală pentru asta, rosti furios la culme. Am o întâlnire importantă pe care m-ai făcut s-o ratez prin comportamentul dumitale prostesc și ...

- Urcă! rosti răspicat individul înalt.

Schmidt pătrunse în mașină și portiera se trânti în urma lui.

Era singur și în beznă. Mașina porni și Schmidt descoperi că vehiculul nu avea geamuri. Îi veni gândul nebunesc că ar putea scăpa. Încercă portiera; de neclintit. O pipăi precaut. Era întărită cu foi subțiri de oțel.

Nu cunoștea Londra; habar n-avea încotro se îndreaptă. Timp de zece minute mașina merse neîntrerupt. Era uluit. Polițiștii ăștia nu-i luaseră nimic, încă mai avea pistolul. Nici măcar nu încercaseră să-l percheziționeze, căutând documente compromițătoare. Nu că ar fi avut vreunul în afara permisului pentru conferință și... Codul Intern!

Ceruri! Trebuie să-l distrugă. Își repezi mâna în buzunarul interior al hainei. Era gol. Punguța din piele fină dispăruse! Chipul îi deveni pământiu, pentru că Suta Roșie nu e o societate secretă imaginară, ci o organizație sângeroasă, cu mai puțină milă față de frații care dau greș decât pentru inamicii declarați. În bezna groasă din mașină degetele lui nervoase scotociră prin toate buzunarele. Nicio îndoială – hârtiile dispăruseră.

În toiul căutării, mașina se oprise. Strecură pistolul său plat afară din buzunar. Postura sa era disperată și nu era genul de om care să neglijeze riscul.

Cândva era un frate al Sutei Roșii care vânduse o parolă Poliției Secrete. Și fratele fugise din Rusia. Era implicată și o femeie, și povestea e o povestioară neobișnuită care merită spusă. Deci, bărbatul și femeia au fugit și s-au dus la Baden, și Schmidt i-a recunoscut după fotografiile pe care le primise de la sediul central și, într-o noapte... Înțelegeți că n-a fost nimic înțelept sau plăcut. Ziarele englezești au descris-o drept o “crimă scandaloasă”, deoarece detaliile crimei erau mai degrabă șocante. Lucrul în favoarea lui Schmidt în analele Societății era acela că ucigașul n-a fost descoperit.

Amintirea acestui episod îi reveni anarhistului când se opri mașina poate că acesta era lucrul pe care-l descoperise poliția? În colțurile întunecate ale minții îi reveni iar scena, și vocea bărbatului... “Nu! Nu! O, Doamne! Nu!, și Schmidt transpiră...