Daca m-as asculta m-as intelege

JACQUES SALOMÈ este psihosociolog, formator, scriitor și poet. Și-a obținut licența în psihiatrie socială la Ecole pratique des Hautes Etudes en Sciences Sociales (Paris). Este fondatorul Centrului de formare în relații interumane „Le Regard fertile'¹ de la Roussillon-en-Provence, unde predă bună parte dintre cursurile de formare. A predat timp de 15 ani la Universite de Lille III.

Jacques Salomè dorește să transforme comunicarea într-o materie de sine stătătoare ce se predă în școli și crede în responsabilizarea individului în vederea creării unor relații sănătoase, printr-o comunicare activă.

Și-a început cariera în domeniul relațiilor interumane pornind de la cercetările și lucrările ce aparțin curentului psihologic umanist, reprezentat de Cari Rogers. La începuturile carierei sale, s-a folosit de psihanaliză, mergând pe direcția propusă de Milton Erickson, pentru care inconștientul este un rezervor de resurse, și nu o componentă întunecată a psihicului, în primele sale cursuri de formare, Jacques Salome a folosit tehnici corporale cum ar fi Rebirth, bioenergia sau mijloacele de expresie scenică, precum psihodrama.

După aceste numeroase experiențe, ajunge la o metodă perso­nală. El creează un sistem teoretico-practic, dezvoltând con­cepte și instrumente proprii. Astfel ia naștere metoda ESPERE (Energie Specifică Pentru o Ecologie Relațională Esențială). Scopul demersurilor sale pedagogice și educative nu este acela de a da sfaturi, ci de a stimula reflecția personală și maturizarea, de a declanșa trezirea conștiinței și luarea de poziție față de sine și față de ceilalți. Punctul de plecare este exprimarea personală. A format până în prezent peste 40 000 de asistenți sociali, medici, psihologi și consultanți. A ținut conferințe și cursuri de formare și are discipoli (moderatori în metoda ESPERE și for­matori de moderatori) în Franța, Belgia, Quebec, Elveția, Insu­lele Reunion.

Este autor a peste 30 de cărți, coautor al unor lucrări de referin­ță despre comunicare și cuplu, teoretician în cadrul Asociației pentru Comunicare Relațională prin Ascultare Activă. Cărțile sale au fost traduse în 27 de limbi.

Semnează cronici permanente în revistele Psycbologies (Franța) și Le Guide Ressources (Canada); numeroase apariții în presa francofonă (articole cu și despre el, interviuri și cronici ale con­ferințelor sale): Nouveaux Cles, Madame Figaro, Medicine naturelle, Presence Magazine, La vie, La marine, Journal de Quebec, La presse, Magazine 7 jours, Entrevue, Le devoir, Phares, Mariage.

Este tatăl a cinci copii.

SYLVIE Galland a fost directoarea Centrului de Psihoterapie pentru copii al spitalului din Lausanne.

JACQUES SALOME • SYLVIE GALLAND

Dacă m-aș asculta,

m-aș înțelege

Traducere de ELENA NECULCEA

Tuturor celor pentru care libertatea de a fi

are la bază respectul, înțelegerea și toleranța.

Cuvânt înainte

A comunica, a avea o relație, a împărți: nimic nu ni se pare mai important, esențial pentru existența noastră. A avea sen­timentul că ești parte a unui ansamblu mai vast, că ești re­cunoscut, identificat, că aparții unui grup, unei comunități lingvistice este una dintre cele mai profunde și vitale aspira­ții umane.

Dar nicăieri nu suntem învățați să comunicăm, nici în fa­milie și cu atât mai puțin la școală.

În sistemul școlar, comunicarea se bazează pe o dinamică specifică, de tip întrebare-răspuns. Copilul nu poate da un răspuns personal; nu-i sânt acceptate decât răspunsul din car­te sau cel așteptat de învățător. Timp de 15 până la 20 de ani din viața noastră suntem obligați să producem răspunsuri, să mergem în direcția așteptărilor celorlalți.

Devenim astfel handicapați — niște infirmi în ce privește relațiile noastre.

Când ne dăm seama de lacunele noastre, avem nevoie de mult timp pentru a reînvăța, pentru a reinventa mijloacele concrete prin care să trăim mai bine, să ne înțelegem mai bine cu celălalt și să-l înțelegem mai bine.

În această carte ne-am propus să vă oferim unele dintre descoperirile noastre; acestea vor reprezenta câteva puncte de reper ce ne pot ajuta să ne facem mai bine înțeleși și să-i înțe­legem mai bine pe ceilalți. Aceste căi ce conduc spre o comu­nicare activă, spre relații sănătoase, ne vor permite mai ales să ne cunoaștem mai bine pe noi înșine, să descoperim ce e mai bun în noi, necunoscutul din fiecare.

În continuare, vom dezvolta ideea că este necesar ca fieca­re să-și asume responsabilitatea îmbunătățirii relației cu sine însuși și cu ceilalți. Pentru aceasta trebuie să înțelegem anu­mite mecanisme care guvernează comunicarea și relațiile in­time. Mai trebuie, de asemenea, să evităm o dublă capcană, și anume fie să-i acuzăm pe ceilalți de ceea ce nu merge, fie să ne acuzăm pe noi înșine și să ne denigrăm.

1.Comunicarea

O vorbă, înainte de a fi îmbrăcată în cuvin­te, trebuie să se formeze, mic mamifer dure­ros, în străfundul unui pântec, acolo unde primește dreptul de a avea un sens, un su­net, o origine.

Alain Bosquet

Cine oare nu cunoaște sentimentul difuz că nu comunică bine cu sine și cu ceilalți? Cine oare nu se lovește zilnic de di­ficultatea de a se exprima și de a se face înțeles?

Dacă vreau să-mi îmbunătățesc comunicarea, trebuie mai întâi să-mi pun întrebări despre felul în care am învățat să co­munic. Probabil o să-mi dau seama că am învățat să nu comu­nic. O să descopăr că de foarte timpuriu în existența mea am fost privat de dreptul la cuvânt chiar de către cei care mă iu­beau și care, crezând că mă înțeleg, vorbeau în locul meu.

Anticomunicarea

Părinții și pedagogii mai degrabă impun limite decât să invite la liberă exprimare. Și mai grav este faptul că își însu­șesc exprimarea noastră pentru a vorbi despre noi, în locul¹ nostru. Dar cel mai rău este faptul că resping ceea ce expri­măm noi personal.

„Mi-e frică, spune copilul.

- N-ai nici un motiv, spune tatăl."

„Mă doare, spune copilul cu genunchiul julit.

- N-ai nimic, spune mama."

Aceste mesaje par banale, ele sânt generate de buna inten­ție a părinților de a-și liniști copiii. Dorința de a-i scăpa pe co­pii de temeri este o meteahnă frecventă a părinților. Dar la fel de bine, aceste mesaje înseamnă și: „Nu poți avea încredere în ce simți tu, eu știu ce trebuie să simți tu." Ei îi dictează al­tuia emoțiile și sentimentele pe care ar trebui să

^[1] Am inventat această expresie, a vorbi despre cineva în locul său, pentru a descrie o exprimare alcătuită din imperative categorice („Fii altfel decât ești"), din explicații („Dacă nu vii, înseamnă că ți-e frică") și negare („Tu nu ești nefericit, ai tot ce-ți trebuie"). Exprima­rea cuiva care îmi spune cum mă vede el, care îmi întinde o oglindă, deformată, evident, totuși o oglindă este cu totul altceva. Acea ex­primare poate fi relevantă, mă poate ajuta să mă cunosc mai bine. Diferența constă în intenția celui care îmi vorbește despre mine.

le aibă și nu le are. Poți ordona sau interzice un act (dacă raportul de for­țe permite!) — „Nu ai voie să lovești bebelușul în cap" —, dar este imposibil să impui sentimentele — „Trebuie să-l iubești" —, indiferent de vârstă. Impunerea generează confuzii. Cel care încearcă o emoție se îndoiește de propria lui trăire atunci când o persoană importantă pentru el (unul dintre părinți, de exemplu) îi denigrează, îi neagă sau încearcă să-i impună trăirile sau sentimentele.

„Trebuie să-l iubești, este fratele tău, nu știa ce face când ți-a stricat jucăria..."

„Dar, dragule, știi prea bine că vă iubesc la fel; nu fac di­ferențe între tine și sora ta."

„Știi că te adoră, chiar dacă se înfurie. Și apoi, nu ar trebui să îl contrazici, știi că nu suportă."

Și astfel învățăm să comunicăm, prin negarea trăirilor noastre de către cei care ne iubesc. Și îi vedem negându-și in­clusiv propriile sentimente.

„Ești tristă, mamă, plângi?

- Nu, stai liniștit, nu am nimic." Nimic?

„Mami nu-l iubește pe tati. Ce are cu el?

- Nu-i adevărat, ce treabă ai tu cu asta? Să știi că îl iu­bește..."

Dacă nu facem efortul de a stabili câteva reguli fundamen­tale pentru o comunicare firească, riscăm ca toată viața să suportăm și să transmitem constrângeri care sabotează comuni­carea și care fac ca relațiile intime să devină dificile, dureroase.

Principii de bază

Bazele unei comunicări veritabile sunt ușor de enunțat și cumplit de greu de aplicat. Ele se organizează în funcție de trei poziții fundamentale:

* Recunosc și îi confirm celuilalt că exprimarea sa îi este proprie, că sentimentele sau părerile îi aparțin.

* Mă exprim vorbind despre mine, afirmându-mi poziția.

* Doresc să reunesc punctul tău de vedere și pe al meu, nu opunându-le sau confundându-le, ci adunându-le unul lângă celălalt, confruntându-le. De aici se poate naș­te o uniune, un schimb.

Aceste trei poziții au drept corolare imediate:

* Nu îl las pe celălalt să vorbească despre mine în locul meu.

* Îl invit să vorbească despre el însuși.

* Admit că „a te înțelege cu cineva" nu înseamnă a avea aceeași părere, aceleași sentimente, același punct de ve­dere.

* Accept să fac diferența între ceea ce vine de la celălalt (și îi aparține) și ceea ce simt eu (și îmi aparține)¹.

Copilului căruia îi este frică îi voi spune: „îți este frică" și poate îi voi propune să-mi vorbească despre frica lui. Aș putea, eventual, să-i spun mai apoi că mie nu-mi este fri­că, să-i spun că nu mă tem de acel lucru.

Prietenului care vorbește despre mine în locul meu („Ar trebui să te mai intereseze și altceva decât benzile desena­te") aș încerca să-i răspund cu un refuz („Nu vreau să-mi impui tu ce ar trebui să mă intereseze") sau cu o invitație („Dacă vrei, poți să-mi spui ce simți când mă vezi cu nasul în benzile mele desenate, ca în seara asta.")

Vorbim despre ceilalți în locul lor pentru că nu știm să le vorbim despre noi, iar exprimarea celorlalți despre noi în lo­cul nostru durează până la moarte, dacă nu ne asumăm riscul de a ne recuceri dreptul la exprimare.

Una dintre mizele fundamentale ale oricărei tentative de formare este să-ți reiei în stăpânire propria exprimare. Orice schimbare trece prin această naștere dificilă, dureroasă: să ajung la o formă de exprimare proprie, care să fie a mea, dife­rită de a tuturor celor care m-au crescut sau mi-au fost alături.

Comunicare și exprimare

A comunica înseamnă a reuni. Dar ce avem noi de reunit? Fie diferențele dintre noi, fie asemănările.

^[1] în ce privește comunicarea, confundăm adesea cele două jumă­tăți ale unei relații, frații Terieur, dintre care unul se numește Alain și celălalt Alex...

A te exprima nu înseamnă încă a comunica, este doar un bilet pentru dus, în timp ce comunicarea este un bilet dus-întors care presupune etape succesive:

¤ Mă exprim.

¤ Primesc confirmarea că limbajul meu a fost înțeles.

¤ Ascult ce spune celălalt.

¤ Îi confirm că l-am înțeles.

Aceste secvențe aparent simple ascund nenumărate cap­cane. De fapt, celălalt nu reacționează la ce i-am spus eu, ci la ce a înțeles el, în funcție de felul în care cuvintele mele își găsesc ecoul în el; uneori este o diferență enormă între ceea ce am vrut eu să spun și ceea ce a înțeles el. Bineînțeles, și reci­proca este valabilă.

Când mă adresez cuiva, în cursul unei convorbiri dificile și importante, ar trebui să-l întreb: „Ce ai înțeles?" Când cineva îmi vorbește, ar trebui să-i spun: „Iată ce am înțeles eu din ce mi-ai spus." A-i aduce celuilalt o confirmare nu înseamnă nici să-l aprobi, nici să recunoști că opinia sa este fundamen­tată, ci pur și simplu să recunoști acel punct de vedere ca fi­ind al lui.

„— Camerele de gazare nu au existat niciodată, sunt doar o invenție a evreilor ca să aibă de ce se plânge.

— Dumneavoastră spuneți că nu au existat niciodată, așa credeți dumneavoastră, că acestea sunt o invenție a evrei­lor ca să fie compătimiți. E părerea dumneavoastră, eu nu o împărtășesc."