Desteptarea Evei

Cuvânt înainte 3

Prolog: Să nu realizezi 5

I. Copilăria, mina de aur ignorată 7

Introducere 7 1. Medicamente în loc de cunoaștere 8 2. Ocolirea realității copilăriei în domeniul psihoterapiei 14 3. Pedepse corporale si» misiuni «politice 17 4. Bombe temporizate în creier 19 5. Tăcerea bisericii 21 6. Începuturile vieții – copilul vitreg al biografiilor 25

II. Cum se naște orbirea emoțională? 28 1. De ce dintr-odată furia? 28 2. Blocajele de gândire 29

I. Breșa spre propria istorie 36

Introducere 36 1. Evoluția cu ajutorul discuțiilor 36 2. Fără martori inițiați (drumul plin de suferință al unui analist) 40 3. Puterea tămăduitoare a adevărului 42

Epilog 47

Cuvânt înainte.

Această carte nu este scrisă pentru oameni de specialitate, ci în primul rând pentru acei oameni care reflectează la propria lor viață și care sunt deschiși pentru idei noi. De aceea voi renunța aici la termeni psihologici de specialitate. Trei noțiuni pe care le-am dezvoltat în cărțile mele anterioare vor fi menționate însă în mod repetat și aici: „pedagogia neagră”, „martorul salvator” și „martorul inițiat”. Pentru cei care nu-mi cunosc cărțile, voi explica aici aceste concepte, pentru a le ușura înțelegerea textului care urmează.

1. Prin „pedagogia neagră” înțeleg acea educație care are ca scop frângerea voinței copilului și transformarea acestuia într-un supus ascultător, cu ajutorul exercitării deschise sau mascate a autorității, cu ajutorul manipulării și al șantajului.

În cărțile mele La început a fost educația și Să nu realizezi am explicat acest concept cu ajutorul multor exemple. În alte publicații am scos în evidență mereu ce urme lasă mentalitatea ipocrită a „pedagogiei negre” în gândirea și în relațiile noastre ca adulți.

2. Un „martor salvator” este pentru mine un om care apără un copil maltratat (indiferent cât de rar), care-i oferă sprijin, care compensează cruzimea ce definește existența zilnică a copilului. Acesta poate fi orice om din anturajul lui: un profesor, o vecină, fata în casă sau bunica. Foarte des martori salvatori sunt propriii frați sau surori. Acest martor este o persoană care îi oferă copilului bătut sau neglijat simpatie sau chiar dragoste, care nu vrea să-l manipuleze din motive educative, care are încredere în copil și îi mijlocește sentimentul că nu este o ființă rea și că merită să fie tratat cu amabilitate. Mulțumită acestui martor, care nu trebuie neapărat să fie conștient de rolul lui decisiv și salvator, copilul află că pe această lume există ceva care se numește dragoste. În cel mai bun caz el își formează încrederea în semenii lui și astfel poate conserva iubirea, bunătatea și alte valori umane.

Acolo unde martorii salvatori au lipsit, copilul a glorificat violența și adesea o aplică ulterior el însuși mai mult sau mai puțin brutal și sub același pretext plin de ipocrizie. Este semnificativ faptul că în copilăria unor exterminatori în masă precum Hitler, Stalin sau Mao nu a existat nici un martor salvator.

3. Un rol asemănător cu acela al martorului salvator în copilărie îl poate juca în viața adultului „martorul inițiat”. Prin aceasta înțeleg un om care cunoaște însemnătatea consecințelor neglijării și maltratării copiilor. De aceea el le poate fi alături acestor oameni vătămați, le poate arăta empatie și îi poate ajuta să-și înțeleagă mai bine din perspectiva propriei lor istorii sentimentele încă neclare de teamă și neputință, pentru a-și putea exersa mai liber opțiunile adultului de azi.

Am introdus ambele noțiuni în cartea Cunoașterea expulzată și le-am dedicat un întreg capitol.

În categoria martorilor inițiați intră anumiți terapeuți, dar și profesori, avocați, consilieri și scriitori instruiți. Eu însămi mă consider o autoare care și-a stabilit ca țel printre altele să le mijlocească cititorilor informații care sunt încă foarte des tabuizate. Aș vrea să le ofer și specialiștilor diverselor domenii posibilitatea de a-și înțelege mai bine propria viață și prin aceasta să devină martori inițiați pentru clienții, pacienții, copiii lor și nu în ultimul rând pentru ei înșiși. Scrisoarea unui autor, din care voi cita câteva pasaje aici, dovedește că acest lucru este uneori încununat de succes:» Dragă d-nă Miller,

Vă scriu această scrisoare și vă trimit CD-ul meu ca să vă mulțumesc pentru sprijinul și ajutorul pe care mi l-ați oferit de-a lungul multor ani. Am tradus în germană textele cântecelor mele, ca să le puteți citi în limba dvs. maternă.

Îmi amintesc și acum că, atunci când urmările trecutului meu mă chinuiau cel mai tare, cărțile dvs. constituiau legătura mea cu realitatea. Ceea ce am aflat despre copilăria mea din textele cântecelor mele m-a șocat. Ceea ce mi-au dezvăluit acestea era de neînchipuit. M-am opus multă vreme conținutului lor și consecințelor care ar fi rezultat dacă l-aș fi acceptat. Întregul meu trup urla, dar eu nu înțelegeam de ce. Însă prin propriile mele texte, care trecuseră în mod intuitiv de cenzura mecanismului defensiv și ajunseseră în brațele muzicii, m-am apropiat de ceea ce voiam să-mi spun mie însumi. Experiențele prin care nu știam că am trecut s-au așternut încet în fața ochilor mei. Dacă în această situație foarte sensibilă nu aș fi venit în contact cu cărțile dvs., care-mi arătau într-un mod atât de limpede că nu eram singur, nu știu cât timp aș mai fi reprimat tot ceea ce ființa mea interioară voia să îmi spună.

Sprijinul pe care l-am primit prin cărțile dvs. mi-a dat în final curajul să caut ajutor la un psihoterapeut, unde am lucrat mai departe cu ajutorul terapiei conversaționale (Gesprächstherapie). În sfârșit am putut să împărtășesc cuiva experiențele refulate și să scot la lumină pas cu pas ceea ce ascunsesem de mine însumi silit de nevoie. Prin confruntarea cu oamenii care mă supuseseră abuzurilor am găsit confirmarea că amintirile mele emoționale spuneau adevărul și apoi a fost mai ușor drumul spre vindecarea autentică. Am avut totuși oarecum noroc; cu un terapeut prost aș fi făcut un ocol și aș fi pierdut mult timp; drumul înapoi este oricum foarte lung, iar scurtăturile sunt în acest context adesea amăgitoare.

Fără informațiile mijlocite de cărțile dvs. nu aș fi putut accepta suficient ceea ce am recunoscut din mine însumi în ochii fiilor mei. M-aș fi pus mai des în calea libertății lor cu lipsa mea de libertate și cu înscenarea izolării mele de odinioară. Mă bucur că am primit ajutor și sprijin pentru a-mi regăsi drumul vieții. Când sentimentele paralizante de vinovăție din trecut ies la iveală și-mi spun că nu am dreptul să trăiesc, iau o carte de-a dvs. și citesc câte ceva din ea. Asta mă ajută să mă întorc la viață. «

În 1979, în Tragedia copilului dotat, am descris suferința copilului într-o lume care-i ignoră și neagă sentimentele. Mulți oameni și-au descoperit datorită acestei evocări propria poveste, secretă până atunci și pentru ei înșiși. În cărțile ulterioare am încercat să demonstrez că mecanismele de negare și refulare a suferinței copilului și desensibilizarea rezultată din acestea, mecanisme pe care le-am descoperit mai întâi la pacienții mei, sunt general valabile. Am putut demonstra urmele copilăriei în operele unor autori însemnați precum Kafka, Flaubert, Beckett, Picasso, Soutine, van Gogh, Keaton și Nietzsche și mulți alții și am fost eu însămi surprinsă de această regularitate. Am găsit și în copilăria tiranilor distrugători mereu aceeași schemă: abuzuri extreme, idealizarea părinților, glorificarea violenței, negarea durerilor și răzbunarea pe națiuni întregi pentru cruzimea suferită odinioară, negată și scindată în Sinele propriu (abgespalten).

Între timp problema maltratării copilului a intrat atât de mult în conștiința generală încât nu mai e nevoie să arăt acest lucru. Mai puțin cunoscut este însă faptul că ceea ce noi numim de obicei educație și considerăm că este bun și just implică umilințe fatale care încă nu și-au făcut loc în conștiința noastră, deoarece la începutul vieții ni s-a făcut imposibilă această realizare. Prin aceasta ia naștere un cerc vicios al violenței și ignoranței. Descoperirile recente și captivante în domeniul neurobiologiei m-au ajutat să înțeleg și mai clar și să descriu cum funcționează cercul vicios pe care l-am recunoscut intuitiv:

Calea tradițională a educației, care include dintotdeauna pedepse corporale, duce la refularea suferinței și a umilinței.

Această refulare absolut necesară pentru supraviețuirea copilului cauzează mai târziu orbirea emoțională.

Orbirea emoțională produce bariere în creier („blocaje de gândire”) în scopul protecției împotriva pericolelor (adică împotriva traumatizărilor care au avut deja loc și nu mai există activ, dar care – fiind refulate – sunt codificate în continuare în creier ca pericol care pândește permanent).

Blocajele de gândire frânează capacitatea tinerilor și adulților de a învăța din informații noi, de a le prelucra și de a elimina programe vechi, depășite.

Corpul în schimb are memoria completă a umilințelor suportate, care îl împinge pe omul respectiv să cauzeze inconștient generației următoare răul suferit odinioară de el însuși.

Blocajele de gândire nu le permit, sau cel puțin le îngreunează oamenilor efortul de a scăpa de această repetare, cu excepția cazurilor când aceștia se hotărăsc să descopere în propria lor copilărie existența cauzelor constrângerilor. Întrucât asemenea decizii sunt mai degrabă rare, majoritatea oamenilor repetă ceea ce le-au spus "strămoșii", anume că toți copiii au neapărat nevoie de bătaie.

Rezultatele cercetărilor mele sunt formulate în această carte în așa fel încât fiecare are posibilitatea să le verifice și, dacă e cazul, să le infirme. Însă cartea vrea să ofere în primul rând impulsuri pentru ca fiecare să reflecteze asupra propriei vieți și asupra istoriilor neobișnuite ale familiilor noastre. Sper ca această carte să ofere informații care până acum nu au fost luate în considerare și care totuși ne pot ajuta să ne înțelegem mai bine pe noi înșine și anturajul nostru.

În prima parte a cărții (» Copilăria, mina de aur ignorată «) demonstrez cu ajutorul câtorva exemple cât de mult este evitată tema copilăriei, chiar și în domenii unde contrariul ar fi de așteptat.

În a doua parte (» Cum ia naștere orbirea emoțională? «) încerc, cu ajutorul noilor descoperiri din domeniul cercetărilor neurologice, să răspund la întrebarea de ce după părerea mea această ocolire a tematicii copilăriei este atât de des întâlnită.

În a treia parte (» Breșa spre propria istorie «) descriu destinele unor oameni care au reușit să pătrundă până la originile lor și au avut numai de câștigat din aceasta.

Suprapunerea subiectelor pe ici pe colo în carte este inevitabilă, însă am încercat să urmez această linie principală.

Prolog: Să nu realizezi.

Încă din copilărie pentru mine geneza s-a concentrat pe mărul interzis. Nu puteam să pricep de ce le fusese interzis lui Adam și Evei să aibă acces la cunoaștere. Pentru mine cunoașterea și conștiința reprezentaseră întotdeauna ceva pozitiv. De aceea mi se părea ilogic ca Dumnezeu să le fi refuzat lui Adam și Evei posibilitatea recunoașterii diferenței esențiale dintre bine și rău.

Revolta mea copilărească a durat ani de-a rândul, deși mai târziu am citit diverse interpretări ale genezei. În conformitate cu sentimentele mele am refuzat să consider supunerea o calitate, curiozitatea un păcat și necunoașterea de bine și rău ca o stare ideală, deoarece pentru mine mărul cunoașterii era promisiunea explicației răului și prin asta reprezenta mântuirea, deci binele.