Familia Polaniecky – vol.1, vol.2 si vol.3

PREFAȚĂ

De atâtea ori neînțeleasă, întâmplarea a făcut ca toate marile iubiri ale lui Henryk Sienkiewicz să poarte numele Maria[1]. Nu o dată, personajele feminine care însuflețesc paginile creației literare reprezintă transpuneri mai mult sau mai puțin fidele ale Măriilor care i-au dăruit inima, oferindu-i o fericire mai totdeauna pasageră, presărată din belșug cu spinii suferințelor. Femeile care s-au bucurat de dragostea-i neprecupețită i-au fost răpite una după alta de adversitatea oamenilor și meschinăria părinților (Maria Keller și Marynuszka Romanowska), de boala neiertătoare (Marynia Szetkiewicz) și împrejurările nefavorabile (Maria Radziejewska), în sfârșit de... propria moarte (Maria Babska). Doar conviețuirea de nu prea mulți ani cu Maria Szetkiewicz s-a dovedit ceva mai durabilă și mai generoasă în momente înălțătoare, lăsând în urmă doi copii angelici, durerea niciodată ostoită după pierderea primei soții șl regretul „celei mai mari iubiri” împărtășite. Ecouri ale acestui tragic deznodământ matrimonial răzbat în multe povestiri, nuvele și romane, printre altele, în ultima parte a trilogiei istorice, Pan Wołodyjowski, dar nicăieri imaginea dispărutei, a soției și mamei model, nu este atât de completă și expresivă ca în Familia Połaniecki (Rodzina Połanieckich), în care una dintre eroinele de prim-plan, Marynia Połaniecka, poartă numele și însușirile caracterologice ale soției răposate. Mai mult. În același roman, forțând întrucâtva structura epicului, autorul introduce în paralel „istoria” cuplului Zawiłowski-Lineta Castelli, care transfigurează literar peripețiile dramatice prin care trece Sienkiewicz cu prilejul celei ele a doua căsătorii. Modificând prea puțin datele realității de facto — numele personajelor, stadiul relațiilor, sfârșitul lui Zawiłowski, gradul de rudenie dintre Lineta și doamna Bronicz și portretul domnului Bronicz — „idila” reconstituie artistic aproape cu fidelitate documentară căsătoria de o clipă a romancierului cu Marynuszka Romanowska, zădărnicită de amestecul nesăbuit al mamei ei vitrege, o mitomană superficială cu fumuri aristocratice. Protestele prozatorului în acest sens sunt, desigur, formale, dictate de o bună-cuviință și delicatețe elementare[2]. Romanul este conceput în anii 1883—1884, timp în care se consumă logodna, căsătoria și divorțul scandalos, așadar impresiile sunt transferate pe viu în actul creației; de aci prospețimea, intensitatea și autenticitatea simțămintelor personajelor implicate în această „farsă tragică”.

Firește, posibilitatea identificării unor prototipuri reale nu pune nicidecum sub semnul întrebării valoarea ca artă, invitând numai, până la un punct, la o interpretare realistă a narațiunii la toate nivelele formalizării. Fiindcă Familia Połaniecki, ca și romanul anterior, Fără ideal (Bez dogmatu, 1891), de care se leagă prin problematica înrudită, similitudini ambientale și tipologice, într-un cuvânt, prin viziunea auctorială asupra materiei înfățișate și atitudinea față de ea[3], învederează cuprinderea realității în modalitatea esteticii precumpănitor și intențional realiste, finalitatea polemico-didactică. Iată motivul pentru care cele două romane au produs multă vâlvă printre intelectualii vremii. Mulți ani, din 1883 până prin 1838, se lăsase antrenat aproape în exclusivitate de tematica istorică, uimind pe admiratori și pe sceptici cu forța și amploarea trilogiei, concepute mai degrabă în maniera romantică. Mirarea opiniei publice era deci îndreptățită de deosebirile formale și, aparent, de concepție, pe care le conțineau cele două opere în raport cu restul creației. Într-adevăr, opțiunea scriitorului pentru descrierea lucidă, obiectivată, proprie romanului realist consolidat în secolul al XIX-lea, este evidentă în toate straturile acestei „saga” familiale. Acțiunea, de tot simplă, se încheagă din episoade cotidiene, cu rezonanță în grupuri restrânse, nu o dată pur și simplu individuală. Nici urmă de evenimențialul copleșitor din romanele istorice, care antrena mase mari de oameni și dezvolta energii impresionante, subordonându-și tiranic toate încrengăturile narațiunii, al cărei focar catalizator îl constituie. Întâmplările, numai aparent lipsite de importanță, crescând câteodată în diferende de conștiință sau comportamentale care hotărăsc viața sau moartea personajelor, tind să realizeze prin matrimoniu un scop pe aceeași măsură — familial, care, în convingerea, protagoniștilor, evident, și a autorului, preocupat pe atunci de a doua căsătorie, însemna fericirea, prin urmare, și utilitatea pro publico bono, căruia i se puteau consacra în liniște. Familiarizată încă de pe vremea romanticilor cu noțiuni prestigioase, precum Patria, Dumnezeu, Poporul etc., critica de specialitate a condamnat cu asprime lipsa de măreție și spectacular a acestui ideal pe care l-a etichetat drept „casnic”. Spre deosebire de romancier, care încerca să demonstreze în roman că tocmai realismul vieții de zi cu zi, al faptului cotidian, întemeiază valorile pragmatice, instructive ale Familiei Połaniecki; un fel de neorealism avant la lettre, de aceea, mai temperat în reliefuri.

Fără îndoială, unitatea metodologică în elaborarea cărții l-a determinat pe Sienkiewicz să păstreze consecvent această perspectivare estetică și în sfera tipologiei. Îndeosebi aici, în asamblarea portretelor umane, este ușor vizibilă dorința autorului de a conferi locului comun, efemerului, prin mijlocirea personajelor, a generalizării artistice, valorile perenității. Câtă deosebire între eroii trilogiei istorice — Skrzetuski, Kmicic, Wołodyjowski, Zagłoba și atâția alții — care, centrați pe câte o trăsătură definitorie, acționează amplu, cu o gesticulație romantic-statuară, totdeauna în limitele profilului pe care îl reprezintă, și tipurile din Familia Połaniecki, care, mai puțin stilizate într-o direcție sau alta, se înscriu fără siluiri în perimetrele existenței reale, obișnuite! Se înțelege, înăuntrul despărțiturii sociale din care fac parte. Eroismul unicat în împrejurări irepetabile coboară la nivelul colectivității, manifestându-se în reușita, în viața de fiecare zi, și aceasta o luptă dintre cele mai dificile, ale cărei finalități sunt familia și bunăstarea; Pentru a le realiza, Połaniecki, în ipostaza lui de comerciant, parcurge un proces îndelungat, presărat cu poticniri dureroase și smulgeri temerare, și acestea câtuși de puțin insolite, trebuind să rezolve un conflict cu triplă direcție: atitudinea față de femeie, relațiile cu divinitatea și cele cu semenii — toate în mare vogă în disputele epocii. De fiecare dată, situațiile de răspântie prilejuiesc solilocvii de lungă durată, de care scriitorul se folosește cu promptitudine și premeditare pentru a înșirui o mulțime de observații moral-comportamentiste asupra vieții, pledoariile pro și contra încheindu-se de regulă cu concluzii de ordin practic. Deși uneori întârzie curgerea epicului, asemenea insistențe analitic-reflexive împlinesc întrucâtva intenția lui Sienkiewicz de a scrie un roman psihologic. Și mai puțin distinctiv este drumul Maryniei Połaniecka — soție frumoasă, blândă, virtuoasă, iubitoare și altruistă. O adevărată poetică a anti-eroului guvernează de la început până la sfârșit evoluția celor doi protagoniști spre fericire; care nu înseamnă numai zâmbet și miere, ci și pelinul grijilor de tot felul — este concluzia formulată în finalul romanului.

Familiei Połaniecki, care n-a renunțat cu totul la preceptele stării a treia, depășindu-le prin apartenența de clasă și idealul întoarcerii la proprietatea funciară, îi sunt opuse în scopuri comparative cuplurile Maszko, pozitivist inechitabil, Osnowski, aristocratic steril, și Zawiłowski-Lineta, romantic desprins de viață, cărora li se adaugă existențele însingurate de felul lui Bukacki, ce pot fi așezate alături de oamenii de prisos din literatura rusă, oricât de mult s-ar deosebi pe treptele cauzalității. Realismul viguros și valențele didactice hotărăsc mai ales tentele întunecate, virulent critice, în care sunt descriși reprezentanții aristocrației. Romanul prezintă, din acest punct de vedere, valori pe drept cuvânt documentare, galeria tipurilor „negative” fiind dintre cele mai concludente, Chiar atunci când intriga antrenează indivizi superdotați, ca poetul Zawiłowski. Autorul insistă îndeosebi în motivarea dialectică, intrinsecă și exterioară, a eșecului lor; Zawiłowski este o variantă cu fundamente conceptuale schimbate a lui Płoszowski din Fără ideal. Familia Połaniecki se impune, așadar, și ca un izbutit roman de moravuri. Toate acele idei și atitudini de viață cu sorgintea în romantism sau în unele filozofii orientale — pesimismul paralizant, scepticismul anarhic, mesianismul panslavist, budismul etc. — altfel spus, atmosfera de lâncezire și marasm, care se înstăpânise spre cumpăna secolelor XIX și XX și în societatea polonă, stăvilindu-i avânturile creatoare, sunt ilustrativ exprimate de tipologia „neproductivă” a romanului, localizată cu precădere în straturile de sus ale piramidei sociale.

În acest context, expunerea se desfășoară și ea, era de așteptat, într-un stil adecvat. Aici, mai mult decât în creațiile istorice, personajele și autorul-narator vorbesc fără afectare într-o limbă cu limpezimi clasice, lipsită cu totul de podoabe inutile, de căutări ludice. Latinismele de odinioară, frecvente, care impregnau textul cu sonorități particulare, au dispărut aproape cu desăvârșire, autorul mulțumindu-se ici și colo cu câte o expresie franțuzească, și aceea foarte cunoscută și de tot obișnuită pentru o lume cu pretenții de cultură superioară și înclinații cosmopolite. Iar arhaismele și regionalismele, care subliniau sugestiv consumarea întâmplărilor în epoci revolute și în spații geografice distincte, s-au pulverizat cu totul în lexicul vorbirii contemporane, apărând numai arareori printre bizareriile câte unui vârstnic! Simplitatea, claritatea și spontaneitatea „spunerii” întăresc până la caracteristic impresia de oralitate.

Scris în cheia metodologică a realismului critic, ca și Fără ideal, romanul Familia Połaniecki prelungește totuși din romanul istoric unele obișnuințe de meșteșug și concepție, intrate organic în atelierul de creație. Asemenea automatisme narative se întâlnesc „cel mai adesea în sfera tipologiei și a povestirii propriu-zise, încețoșând pe alocuri expresivitatea semnificațiilor în favoarea ambiguității interpretative. Obsesia omului puternic, cu unele puncte de plecare în complexul westman-ului, care învinge toate obstacolele îndeosebi prin forța fizică ieșită din comun, transpare și aici în masivitatea lui Gątowski ori în puterea, e drept, abia pomenită, a lui Połaniecki. Pe de altă parte, cu toată strădania sesizabilă de a închega psihologii profunde și complexe, nu puține personaje manifestă câteodată o impulsivitate și o rectitudine mai aproape de linearitatea eroilor Trilogiei, decât de conștiința rafinată până la sofisticare cu ajutorul culturii, proprie „decadentului” de la îngemănarea secolelor. De aceea, unele reacții par bruște, insuficient motivate, contradictorii chiar, împingând virtual exegeza în fundături lăturalnice. O frecvență care contrariază întrucâtva o au și procedeele de legare în fluxul povestirii a componentelor narative. Repetarea unor formule de felul: la acestea, văzând acestea, după care, drept care etc., se explică prin simțul epic foarte acut al lui Sienkiewicz care simte nevoia unei cursivități alerte nu numai la nivelul episoadelor și al ideației, ci și la cel al formei, exigență întrepătrunsă armonios cu celelalte posibilități care realizează oralitatea textului. În seria deprinderilor continuate din romanele anterioare se înscriu, de asemenea, punctarea prin replici lapidare, semănând cu niște grave și definitive căderi de cortină, a sfârșitului celor mai multe dintre capitole, unele exclamații grandilocvente ale personajelor, e adevărat, acestea foarte rare, ș.a.m.d.

Apreciate ca romane psihologice și de moravuri, specii care proliferau în epocă, atât Familia Połaniecki, cât și Fără ideal au, însă, semnificații mai largi, acoperind registrul social. În consecință, ele pot fi și trebuie interpretate, ni se pare, și ca un fel de justificare a îndepărtării treptate de ideologia pozitivistă, justificare necesară mai ales după reproșurile insistente care i s-au făcut la apariția primei părți a trilogiei. În toate romanele istorice, autorul indica pentru eliberarea națională un alt drum decât cel defensiv al pozitiviștilor, un drum cu mai mulți sorți de izbândă; acțiunea armată în frunte cu nobilimea. Pentru rezolvarea problemelor sociale, rețeta lui Sienkiewicz, deși diferită de a pozitiviștilor, n-a mai fost atât de fericită, cuprinzând frăgezimi și întortocheri greu de urmărit, care puteau da naștere la neînțelegeri.

Considerarea lui Leon Płoszowski din Fără ideal ca o expresie a tendințelor estetizante care se răspândeau în epocă drept reacție față de pragmatismul burghez este neîndestulătoare[4]. Personajul reprezintă și un simbol social; el aparține unei pături la ale cărei posibilități materiale, ce împiedică realizarea potentelor pe care le posedă exponenții ei, autorul face deseori aluzie. Calitățile și slăbiciunile lui sunt și ale clasei sale. Dotat cu o sensibilitate vioaie, complicată prin cultură, Leon Płoszowski are și un ales gust artistic, șlefuit încă din copilărie prin educație. Nefiind una din pasiunile sale, arta e totuși o preferință la care nu va renunța niciodată. Estetica îi înlocuiește etica. Inteligență nativă, a fost privit de mic ca un copil minune, în care se puneau mari speranțe. Până la vârsta de treizeci și cinci de ani n-a realizat nimic; crede că ar putea străluci în câteva domenii, dar dacă ar fi obligat să-și aleagă o profesiune, n-ar ști încă în ce direcție să-și canalizeze atenția și eforturile. E în el ceva din acea improductivité slave care caracteriză aristocrația din care se trăgea. Incapacitatea lui de acțiune, exterior asemănătoare cu aceea a romanticilor, are temeiuri filozofice într-un scepticism total, care vizează până și convingerile sceptice. Metodele filozofiei pozitiviste: observația detașată și critica exactă, pe care le aplică în viață cu consecvență, i-au sădit în suflet o îndoială ce-i paralizează orice inițiativă. În societate pare energic, dar când e vorba de rezolvarea decisă a unei probleme de viață, scepticismul îl face neputincios; rațiunea se rătăcește în speculații de tot felul, iar voința nu-și găsește nici un sprijin care s-o stimuleze, așa că faptele eroului depind, în mare măsură, de întâmplările exterioare. Nesiguranța veșnică în care se zbate îi macină nervii și spiritul. În puterea vârstei, Leon se simte deja epuizat; în purtarea lui se înstăpânește treptat o anume blazare, iar printre gândurile alambicate se strecoară pe încetul conștiința ratării. Își apreciază cu justețe situația în societate: cei ca el sunt ca niște pufuleți pe care viața îi poartă într-o parte și alta, deoarece ei nu pot opune nici o rezistență. Paradoxal, și-au pierdut încrederea în ei, dar mai sunt convinși că reprezintă încă prin cultură culmea civilizației. În viață caută laturile sărbătorești, delectarea și fericirea, deși nu mai cred nici în fericire. Pesimismul lor, ușor și străveziu ca fumul de havană, le acoperă orizontul, îngrădindu-i de restul societății și creându-le o lume închisă în sine, somnolentă. Absența energiei faptice crește pe inexistența vreunui ideal statornic care să-i absoarbă preocupările. Conștient de această carență temperamentală și conceptuală, când crede că iubirea pentru Aniela l-ar putea transforma miraculos într-un om activ, Leon se agață de ea cu puterea disperării.

Soluția aleasă de personaj nu-și găsește validitatea și în planul social; ea poate fi valabilă strict individual, dar impasul aristocrației nu se poate rezolva cu ajutorul unor paliative sentimentale. Intenționând să avertizeze pe intelectualii cuprinși de îndoieli de urmările nefaste pe care le poate avea scepticismul[5], Sienkiewicz își conduce eroul spre sinucidere. Când și ultima șansă este pierdută prin moartea Anielei, Płoszowsld, al cărui scepticism pur devine resignativ, își pune capăt zilelor. Pieirea socială a aristocrației tradiționale era, așadar, inevitabilă. În societate nu mai era loc pentru niște entități lucitoare prin trecut și cultură, dar nimănui folositoare. Pentru recuperarea valorilor umane pe care le mai dețineau reprezentanții acestei pături în pragul prăbușirii era nevoie de pierderea moșiilor, care să le sfărâme crusta de lâncezeală și să-i arunce în tumultul activităților sociale, și silindu-i să-și câștige existența prin muncă, precum doctorul Chwastowski. Era vorba, nici mai mult nici mai puțin, de distrugerea celui mai însemnat element care năștea viața de huzur, parazitismul și prejudecățile de castă. În această privință, Sienkiewicz se păstra încă aproape de pozitiviști, deși în Prin foc și sabie părea că înclină spre sensul opus; nu însă și în Potopul și în Pan Wołodyjowski.

Romanul este scris în forma unui jurnal intim, modalitate foarte potrivită pentru introspecțiile psihologice. Or, tocmai în această direcție intenția de analiză a unui „suflet bolnav” a dat greș, pentru că autorul — repetăm afirmația lui I. Matuszewski — este un psiholog la nivelul observației; ceea ce vede sau își poate imagina prin facultățile de reprezentare descrie cu multă plasticitate, dar intuiția psihologică este destul de redusă. Nu este și un psiholog filozof[6]. Speculațiile etico-filozofice ale lui Leon se îneacă într-o crasă platitudine, astfel că romanul rămâne o încercare nereușită.

Soluția socială, ale cărei premise începeau să se schițeze în Fără ideal, se conturează oarecum închegată în Familia Połaniecki. Romanul a fost socotit de mulți exegeți ca fiind o apologie a filistinismului mic-burghez. Elogiul carierei de afacerist a lui Połaniecki însemna totodată elogiul goanei după capital, care n-are nimic comun cu binele societății[7]. Dacă această etichetare ar corespunde adevărului, ar însemna că autorul renunțase pentru moment la poziția neoconservatoare, evidentă în operele istorice, și revenise alături de ideologia pozitivistă, fapt care ni se pare posibil, dar mai puțin probabil, date fiind și romanele scrise ulterior. A. Nofer, în capitolul Quo vadis? din lucrarea citată, unde analizează și romanele în discuție, „explică” astfel „incompatibilitatea de concepție. Połaniecki i-a fost indiferent autorului, pe când la Płoszowski a ținut în mod deosebit, apărându-l în câteva intervenții publice. L-a prezentat ca pe un tip negativ, fiindcă nu se cuvenea să-l arate, drept model într-o epocă de deprimare generală, deși, ca și în cazul lui Petronius, îi împărtășea multe din idei. De ce l-a prezentat însă oarecum idilic pe Połaniecki, de vreme ce-l disprețuia? Pentru același motiv? E discutabil. Pare totuși mai solid întemeiată ipoteza că Sienkiewicz, odată îndepărtat de pozitivism, nu s-a mai întors la el nici în cele două romane de observație socială. În Fără ideal are o atitudine critică față de aristocrație, care și-a pierdut vigoarea de demult, epuizându-se fizic și cerebral în cosmopolitism desuet și extravaganțe cabotine, iar în Familia Połaniecki încercă să ofere o rețetă de îndreptare a nobilimii prin întoarcerea ei la pământ, după ce s-a regenerat trecând prin purgatoriul energiei burgheze. Prezentarea roză a lui Połaniecki se datorește acestei intenții artistice. Lauda i se cuvine burgheziei pentru energia și țelurile ei, așa lipsite de spectaculozitate cum sunt; în acest sens, poate servi drept exemplu. Privite așa, romanele nu mai constituie o insulă izolată și contradictorie în concepția autorului și nici măcar o întoarcere temporară la pozitivism, revenire negată de altfel de Cavalerii teutoni și chiar de Quo vadis?

E neîndoios că în carte se găsesc numeroase argumente care să îndreptățească părerile criticii; toată intriga se țese în jurul activității lui Połaniecki în cadrul familiei și ca afacerist intreprid, susținând o fericire și o realizare mărginită ca perspectivă, domestice. Simte câteodată unele goluri în viața lui, dar gândește că toate lipsurile se vor acoperi prin căsătorie; credea că adevăratul înțeles al vieții, adevărata ei țintă, era să fie soț și tată. S-a făcut însă eroarea ca personajul să fie considerat exclusiv în acest moment al vieții sale, fără să se mai aibă în vedere punctul de plecare și finalul evoluției, fapt care a dus la aprecierea unilaterală și greșită. „Eroul” trebuie însă judecat din unghiul devenirii lui sociale. Să nu uităm că Połaniecki a făcut parte la început, personal sau prin înaintașii săi, din boierimea rurală. Aflăm că și-a pierdut pământul printr-un concurs de împrejurări nefavorabile, fiind obligat să intre în vârtejul afacerilor. Chiar dacă autorul descrie deloc critic și prea îndelung mulțumirea lui măruntă în căsnicie și în comerț, a procedat astfel tocmai cu intenția de a demonstra că această situație, trecătoare, nu este de natură să-i permanentizeze locul pe care trebuie să-l ocupe în societate. Căci Połaniecki, prin căsătorie, se întoarce la proprietatea funciară, adeverind spusele consilierului Jamisz: „Pământul ne atrage, fiindcă e adevăratul izvor de bogăție (...) Adevărata datorie și adevărata bogăție se găsesc în pământ”.

În concluzie, Sienkiewicz s-a deosebit categoric de pozitiviști în ceea ce privește calea pentru rezolvarea țelurilor naționale. În latura socială a văzut răul societății contemporane, dar a preconizat pentru îndreptarea lui o soluție care se prefigura tot capitalistă în esența ei: în locul urbanismului industrial, idealizat de burghezia pozitivistă, Sienkiewicz a postulat întoarcerea economiei spre proprietatea funciară, exploatată, bineînțeles, corespunzător noilor împrejurări.