Hania

BĂTRÂNUL slujitor

Alături de vechii socotitori, economi și pădurari, un alt tip care dispare tot mai mult de pe suprafața pământului este slujitorul bătrân. Îmi aduc aminte că, pe vremea copilăriei mele, în casa părinților slujea unul dintre acești mamuți, ale căror oase vor fi dezgropate din când în când prin vechile cimitire, acoperite de straturile groase ale uitării. Se numea Mikofaj Suchowolski și era șleahtic1 din satul Sucha Wola, pe care îl pomenea adesea în povestirile sale. Tatăl meu îl moștenise de la părintele său, la care slujise ca ordonanță în timpul războaielor napoleoniene. Când intrase În slujba bunicului meu, nu-și amintea nici el prea bine, iar de-l întrebai în care an, priza tutun și răspundea i

— Păi mie nu-mi crescuse încă mustața, da’ și don’ colonel, luminează-i, Doamne, sufletul, mai avea caș la gură.

În casa părinților mei făcea tot felul de treburi: era bufetier, lacheu i vară se ducea la seceriș ca un vechil, iarna supraveghea treieratul griului, ținea cheile de la dulapul cu băuturi, de la pivniță și de la magazie; întorcea ceasurile, dar cel mai mult bombănea.

Pe omul acesta nu mi-l amintesc altfel decât mormăind. Îi boscorodea pe tata, pe mama i eu mă temeam de el ca de foc, cu toate că țineam la el j la bucătărie se certa cu bucătarul, pe băieții care serveau la masă îi trăgea de urechi prin toată casa și niciodată nu era mulțumit de nimic. Când se afuma, ceea ce se întâmpla în fiecare săptămână, îl evitau cu toții, nu pentru că și-ar fi îngăduit să facă scandal cu stăpânul său cu stăpâna, ci fiindcă dacă se agăța de câte cineva, apoi se ținea scai după el toată ziua, văicărindu-se și bodogănind întruna. În timpul mesei de prânz sta la spa-

* Nobil polonez (n. Tr.) iele tatălui meu și, deși nu servea el, îl supraveghea pe băiatul care aducea la masă și-i otrăvea viața cu o plăcere deosebită.

— Bagă de seamă – mormăia – că-ți afăt eu. Ia pri- vește-l, nu poate să servească mai repede, își Urâie picioarele ca o vacă bătrână. Mai uită-te încă o dată. Ce s-audă el când îl cheamă stăpânul! Schimbă farfuria cucoanei. De ce căști gura? Ai? Hm, uitați-vă la el!

La masă intra mereu în vorbă celorlalți și totdeauna era împotrivă. Se întâmpla nu o dată ca tata să se întoarcă și să-i zică:

— Mikolaj, să-i spui după masă lui Mateusz să înhame caii; mergem în cutare loc.

La care Mikolaj:

— Mergem? De ce să nu mergem. Păi cum! Caii nu-s făcuți pentru. Asta? Numai să nu-și scrântească vreun picior pe asemenea drum. Mergem în vizită, dacă trebuie. Că boierul are voie. Ce, eu sunt contra? Eu nu sunt contra. De ce nu! Și socotelile pot să mai aștepte și treieratul poate să aștepte. Întâi și-ntâi e vizata.

— Mare pacoste cu Mikolaj ăsta! Se întâmpla să exclame tata, pierzându-și răbdarea.

Și Mikolaj iarăși:

— Parcă eu zic că nu sunt prost? I Știu și eu că nu sunt decât un prost. Economul s-a dus să-i facă curte gospodinei de la casa parohială din Niewodow. Iar boierii nu pot să se ducă în vizită? Ce poate să facă slugă, poate să facă și stăpânul.

Și tot așa bătrânul clrcotaș o ținea întruna, de nu era chip să-l mai oprească cineva.

Noi, adică eu și fratele meu mai mic, ne temeam de el, cum am spus, aproape mai mult decât de institutorul nostru, părintele Ludwik, și cu siguranță mai mult decât de amândoi părinții. Cu surorile noastre se purta mai bine. Îi spunea fiecăreia „” domnișoară’1, cu toate că erau mai mici, dar pe noi ne altoia fără prea multă ceremonie. Totuși pentru mine avea un farmec deosebit: purta totdeauna capse în buzunar. Nu o dată, după lecții, intram sfios în încăperea unde era bufetul, zâmbeam cât puteam mai politicos, mai plin de respect, ca să-i fiu pe plac. Și-i spuneam timid:

— Mikolaj, bună ziua, Mikolaj! Astăzi cureți armele?

— Henrys, ce cauți aici? Doar le-nvelesc, și qata.

Apoi, maimuțărindu-mo, zicea:

— Mikolaj I Mikolaj I Când e vorba de capse, Mikolaj e bun, altminteri n-au decât să-l mănânce lupii. Mai bme-ai învăța. N-o să ai mai multă minte dacă ai să Lot tragi cu pistolul.

— Eu mi-am terminat lecțiile – răspundeam aproape plângând.

— Și-a terminat lecțiile. Hm, le-a terminat. Învață mereu și capul e gol ca un ghiozdan. Nu-ți dau și gata. (Spunând acestea se și cotrobăia prin buzunare). O să-țj sară ceva în ochi și-o să fie vai de capul meu. Cine va fi. Vinovat? Mikolaj. Cine ți-a dat pistolul? Mikolaj.

Bodogănind mereu, intra în camera tatălui, lua pistoalele, le suflă, mă asigura pentru a suta oară că toate acestea nu sunt de niciun folos, apoi aprindea lumânarea, introducea capsa și-mi dădea să ochesc i și atunci insă, câteodată, trebuia să îndur calvarul mai departe.

— Uite cum ține pistolul – zicea – ca frizerul siringa. Cum o să stingi tu lumânarea. Poate ca cerșetorul la biserică I Preot trebuie să te faci, sd spui rugăciuni, că n-ai vină de oștean. *

În felul lui, ne tnvățavec hiul meșteșug al războiului. Deseori, după amiază, eu și fratele meu învățam să mărșă- luim sub ochii lui, iar cu noi mărșăluia și părintele Ludwik care părea foarte neîndemânatic.

Mikolaj privea la el pe sub sprâncene, apoi, deși de el se temea cel mai mult și-l respecta, nu se putea stăpâni și-l certa:

— E, părinte, dumneata mărșăluiești ca o vacă bătrână.

Fiind cel mai mare, eu îi datorăm mai multă ascultare, așa că sufeream cel mai mult. Altfel, bătrânul Mikolaj, când m-au dat la școală, plângea de parcă s-ar fi întâmplat cea mai mare nenorocire. Părinții mi-au povestit că după aceea a devenit mai morocănos și le-a bătut capul vreo două săptămâni» „Au luat copilul și l-au dus – spunea. Și dacă moare! Ol ho I Ce-i trebuia lui școală? Parcă el nu e tot boier 1 Să-nvețe lătinia? Vor să ajungă ca Solomon. Ce deșănțare! A plecat băiatul și duș a fost, iar tu, bătrâne. Umblă prin toate colțurile și cată ce n-ai pierdut. Degeaba!”

Îmi aduc aminte că atunci când am venit pentru prima dată acasă, de. Sărbători, dormeau cu toții. Abia se crăpa de ziuă; era o dimineață de iarnă și ningea. Doar scârțâitul cumpenei de la fântina fermei și lătratul clinilor tulburau liniștea. Toate obloanele erau trase, numai ferestrele bucătăriei străluceau de lumină ce colora roșietic zăpada adu- nală în fata prispei. Mă întorceam mâhnit atunci, îngrijorat și cu teamă în suflet, fiindcă notele din carnet nu prea erau vrednice de laudă. Pur și simplu, până să-mi dau seama, până să mă obișnuiesc cu rutina și disciplina din școală, nu mă descurcasem prea bine. Mă temeam deci de tata, mi-era frică de înfățișarea aspră, tăcută a părintelui Ludwik care mă aducea de la Varșovia. Așadar, de nicăieri nicio încurajare, când văd că se deschide ușa de ia bucătărie și bătrânul Mikolaj pășește prin zăpadă cu oalele cu smântână aburind pe o tavă.

Când m-a văzut unde nu strigă „Domnișorul meu drag și scump f “și, lăsând repede tava, răstoarnă amândouă oalele, mă ia de gât și Începe să mă îmbrățișeze și să mă sărute. De atunci mi-a zis întotdeauna numai „domnișorule*

Cu toate că după aceea, timp de două săptămâni încheiate, nu mi-a putut ierta smântână vărsată: „Omul duce liniștit smântână, bodogănea, și sosește el. Tocmai atunci și-a găsit…*

Tata voia, cel puțin așa îmi promisese, să mă bată pentru cei doi de insuficient pe care-i adusesem la caligrafie și germană; dar, pe de o parte, lacrimile mele și făgăduiala că mă voi îndrepta, pe de altă parte, intervenția iubitei mele mame și, în sfârșit, tevatura pe care o făcea Mikolaj au stat împotrivă. Miko/aj habar n-avea ce fel de vietate mai era și caligrafia asta, iar pentru germană nici nu voia să audă de vreo pedeapsă.

— Păi ce, el e luteran, sau vreun șvab? Spunea. Parcă don colonel știa nemțăște? Da’ ce, boierul (aici se adresă tatălui meu) știe? Ai? Când i-am întâlnit pe nemți la… cum îi zice? La Lipska și dracu mai știe pe unde, nu le-am spus nimic pe nemțăște, da’ ei ne-au arătat dosul și aia-i.

Bătrânul Mikolaj mai avea încă un obicei. Rareori aducea vorba de isprăvile lui, dar în momentele de bună dispoziție, când se apuca să povestească, mințea de-nchega apele. N-o făcea cu rea credință? Poate că în mintea-i îm- bătrânită faptele se amestecaseră unele cu altele, crescând până la proporții fantastice. Toate câtS auzise despre isprăvile războinice din timpul anilor de tinerețe, le punea în seama să și a bunicului meu, colonelul, și credea cu adevărat În tot ce spunea. Uneori, în șopron, supraveghindu-i pe iobagii care băteau grâul, când începea să povestească, țăranii lăsau lucrul și, sprijinindu-se în îmblăciu, îi ascultau istorisirile cu gura căscată. Până când își lua seama și începea să țipe:

— Ce vă zgâiți la mine cu gură cât șura, ai?

Și iarăși, arșt 1 prașt I arșt 1 praștl se auzea o vreme bufnetul îmblăcielor bătând grâul; bătrânu] tăcea o clipă, apoi începea iarăși:

— Băiatul meu îmi scrie că a ajuns general la regina Palmirel. O duce bine acolo, zice că primește simbrie mare, da’ sunt niște geruri strașnice… ș.a.m.d.

În paranteză fie spus, copiii bătrânului nu erau prea izbutiți. Avea într-adevăr un fecior, dar nu era nimic de capul lui i de când se făcuse mare, se ținea numai de blăs- tămății, până când și-a luat lumea în cap și i s-a pierdut urma. Fiica lui însă, la vremea ei o minune de fată, se înhăitase cu toți lefegiii de prin sat și murise după ce născuse o fetiță. Această fetiță se numea Hănia. Era de-o vârstă cu mine, o fată frumoasă, dar cam bolnăvicioasă. Mi-amintesc că ne jucam de multe ori împreună de-a soldații. Hănia era toboșar, iar urzicile erau dușmanii noștri. Era bună și bijndă ca un înger. O aștepta o soartă tristă pe lume, dar astea sunt amintiri care nu au nicio legătură…

Așa că revin la povestirile bătrânului. Eu însumi l-am auzit spunând că atunci când s-au speriat caii ulanilor la Mariampol, toată herghelia, erau vreo optsprezece mii, a năvălit deodată pe la bariere În Varșovia. Câți oameni au fost striviți de copite, ce zi a judecății de apoi a fost până când i-au prins e lesne de imaginat Altă dată ne-a povestit cele ce urmează, dar asta nu mai era în șopron, ci la curte, de față cu toți:

— Dacă m-am luptat bine? Păi cum altfel I Odată, îmi aduc aminte, eram în război cu austriecii. Eu stăteam în rând, în rând, zic, până când vine la mine comandantul suprem, vreau sS spun al austriecilor, al dușmanilor, și zice i. Ei, tu, Suchowolski. ’ce. Te știu eu cine-mi ești! Dacă puneam mâna pe tine, sfârșeam războiul*.

— Dar de colonel n-a amintit? L-a întrebat tata.

— Păi cum nu! Doar am spus limpede, pe tine și pe colonel.

Părintele Ludwik și-a pierdut răbdarea și l-a mustrat i

— Bine, Mikolaj, dar tu minți de parcă ai primi încă o simbrie pentru asta.

Botrinul s-a întunecat și ar li izbucnit, dar, pentru că se temea de preot și-l respecta, a tăcut, iar după o clipă, vrând s-o mai îndulcească, a continuat!

— Așa mi-a spus și preotul Sieklucki, capelanul. Odată, când un austriac mi-a înfipt baioneta sub a douăzecea, vreau să zic, sub a cincea coastă, am pătat-o rău. Ehei, mi-am zis, o să mor și trebuie să mă spovedesc Domnului Dumnezeu Atotputernicul de toate păcatele, așa că i-am spus totul preotului Siekluckt, iar acesta ascultă, ascultă și în cele din urmă zice: „Teme-te de Dumnezeu, Mikolaj, toate astea-s născociri!” Da-și eu: „Poate fi, dar mai mult nu-mi aduc aminte”.

— Și te-au vindecat?

— M-au vindecat, m-au vindecat t De ce să nu mă vindece I M-am tratat sângur. M-am pus și-am amestecat două încărcături de praf de pușcă într-o sticlă de votcă, am înghițit-o seara și a doua zi m-am sculat sănătos tun.

Aș fi ascultat mai multe povestiri și v-aș fi putut spune mai multe, dar părintele Ludwik, nu știu nici eu de ce, i-a interzis lui Mikolaj „să-mi mai sucească mințile*. Bietul părinte Ludwik, ca preot și locuitor pașnic al sătucului, nu știa, mai întâi, că oricărui tânăr, pe care furtuna îl smulge din tihna cuibului părintesc și-l aruncă în arena lumii, trebuie să i se sucească mintea nu o dată, iar în al doilea rând, că nu bătrânii slujitori și poveștile lor, ci cu totul altcineva ți sucește mințile.

De altfel, influența lui Mikolaj asupra noastră nu putea fi păgubitoare, întrucât, dimpotrivă, el ^ră acela care veghea asupra noastră și asupra purtării noastre cu toată stăruința și asprimea. Era un om conștiincios în înțelesul deplin al cuvântului. Din vremea cătăniei rămăsese cu încă o însușire foarte frumoasă, conștiinciozitatea și precizia cu care îndeplinea orice poruncă. Mi-amintesc că, într-o iarnă, lupii începuseră să facă pagube foarte mari și se obrăzniciseră atât de mult, Încât intrau noaptea în sat în haite mai mari sau mai mici. Tata, vânător împătimit, a vrut să organizeze o vânătoare și, fiindcă dorea ca hăituiala să fie condusă de domnul Ustrzycki, vecinul nostru, un cunoscut dușman de lupi, i-a scris un bilet, apoi l-a chemat pe Mikolaj și i-a spus:

— Mikolaj, arendașul tocmai pleacă la oraș, du-te și tu cu el. În drum, cobori la Ustrzyca și-i dai scrisoarea asta boierului. Numai vezi să-mi aduci neapărat răspunsul, fără răspuns să nu te întorci.

Mikolaj a luat scrisoarea, s-a dus la arendaș și au plecat împreună. Scara arendașul s-a întors, dar fără Mikolaj. Tata a crezut că a înnoptat la Ustrzyca și va veni a doua zi cu vecinul. Dar trece o zi și Mikolaj nu se întoarce i trece a doua, nu vine, • a treia, la fel. Acasă jale. De teamă că l-au atacat lupii pe drum, tata repede oameni în toate părțile. Aceștia îl caută, dar nu găsesc nicio urmă. Îi trimite și la Ustrzyca. Aici li se spune că a fost, nu l-a găsit pe boier, a întrebat unde-ar putea fi, apoi a împrumutat de la lacheu patru ruble și a plecat nu se știe încotro. Ne dădeam de ceasul morții, dar nu înțelegeam ce puteau să însemne toate astea. A doua zi s-au întors oamenii trimiși prin satele din împrejurimi cu vestea că n-au aflat nimic nicăieri. Atunci am început să-l plângem cu toții, dar a șasea zi, spre seară, tata tocmai dă dispoziții în birou, când deodată aude pe cineva la ușă ștergându-și picioarele, dregându-și glasul și mormăind l-a recunoscut îndată pe Mikolaj.

Era într-adevăr Mikolaj, înghețat, slăbit, obosit, cu țurțuri de gheață pe mustață, aproape de nerecunoscut.

— Mikolaj, tu n-ai frică de Dumnezeu? Ce-ai făcut atâta timp?

— Ce-am făcut, ce-am făcut – mormăie Mikolaj. Ce era să lac? Nu l-am găsit pe boier la Ustrzyca și am plecat la Bzin. La Bzin mi-au spus că am bătut drumul degeaba, fiindcă boierul Ustrzycki a plecat la Karolowka. Am plecat și eu după el, dar nici acolo nu mai era. Parcă el trebuie să-ncălzească locul printre străini? Ce, el nu e boier? Doar nu merge pe jos. Bine zic. De la Karolowka m-am dus la oraș, fiindcă mi s-a spus că-i la județ. Da ce să caute el la județ, ce e primar? Plecase la gubernie. Trebuia să mă întorc, ai? M-am dus la gubernie și i-am dat scrisoarea.

— Ei și ți-a dat răspunsul?

— Mi l-a dat, nu mi l-a dat. Vezi bine că mi l-a dat, numai că a râs de mine de i se vedeau măselele de minte. Stăpânul tău – zice – mă cheamă la vânătoare pentru joi, iar tu îmi aduci scrisoarea tocmai duminică. Acum e prea târziu. Și iar a început să râdă. Uitați scrisoarea. De ce să nu râdă? Păi el…

— Și ce-ai mâncat în tot acest timp?

— Ce să mănânc, că de ieri n-am pus nimic în gură. Ce, eu sufăr de foame aici? Se zgârcesc la o lingură de fiertură? N-am mâncat, ei și ce? O să mănânc…

De atunci, lui Mikolaj nu i-a mai dat nimeni asemenea porunci. Ori de câte ori era trimis undeva, i se spunea totdeauna ce trebuie să facă în caz că destinatarul nu era acasă.

La câteva luni după întâmplarea de mai sus, Mikolaj a plecat la iarmarocul din orașul apropiat sS cumpere cai de ham, fiindcă la cai se pricepea de minune. Seara, vechilul a venit la tata și i-a spus că Mikolaj s-a întors și el? A cumpărat caii, dar a fost bătut și îi era rușine să se arate. Tata s-a dus Îndată la el.

— Ce ai, Mikolaj?

— M-am bătut – a mărturisit scurt.

— Să-ți fie rușine! Tu mai ești de scandaluri prin târg? Unde ți-e mintea? Ești bătrân și prost 1 Pe altul l-aș fi dat afară pentru asemenea ispravă. Să-ți fie rușine. Te-ai Îmbătat, altfel nu se poate. Îmi strici oamenii, în loc să le dai exemplu.

Tata era Într-adevăr furios și când se înfuria, nu-i ardea de glumă- Era ceva ciudat totuși. Mikolaj care nu-și uită limba-n gură în asemenea ocazii, de data asta tăcea chitic. Bătrânul se îndârjise pesemne. Zadarnic l-au Întrebat și alții ce și cum a fost. I-a repezit pe toți și n-a scos un cuvânt.

Îl bătuseră strașnic. A doua zi s-a îmbolnăvit atât de rău, încât a fost nevoie să cheme doctorul. Abia acesta a lămurit toată tărășenia. Cu o săptămsnă înainte, tata îl scărmănase pe socotitor care și fugise a doua zi. S-a dus la un oarecare von Zoii, un neamț, mare vrăjmaș al tatălui meu, care l-a primit în slujbă. La iarmaroc se mai aflau Zoii, fostul nostru socotitor și argații domnului Zoii, care aduseseră vite îngrășate să le vândă. Domnul Zoii l-a văzut cel dintâi pe Mikolaj, s-a apropiat de căruța lui și a început să-l vorbească de rău pe tata. Mikolaj l-a făcut fățarnic, iar când Zoii l-a jignit iarăși pe tata, bătrânul slujitor i-a răspuns cu o lovitură de bici. Atunci socotitorul și argații lui Zoii s-au repezit la el și l-au bătut până l-au umplut de sânge.

Când a auzit cum s-au întâmplat lucrurile, pe tata l-au podidit lacrimile. Nu-și putea ierta că l-a bruftuluit pe Mikolaj care înadins n-a scos o vorbă. După ce s-a mai lnzdră- venit tata s-a dus la el să-l mustre. La început, bătrânul n-a vrut să recunoască nimic, mormăind cum îi era obiceiul, dar mai ttrziu s-a înduioșat și au plâns amândoi ca niște copii.

Pentru silnicia din târg, tata l-a provocat la duel pe Zoii care avea să-l țină minte multă vreme.

Și când te gândești că dacă nu era doctorul, sacrificiul lui Mikolaj ar fi rămas necunoscut. De altfel, Mikolaj îl urî pe doctor mult timp. Lucrurile stau așa; eu aveam o mătușica tânără și frumoasă, sora tatălui meu, care locuia la noi. Țineam foarte mult la ea pentru că era tot atât de bună pe cât era de frumoasă și, cel puțin așa mi se părea mie, o iubeau cu toții, printre alții și doctorul, un tânăr inteligent, care se bucura de multă considerație prin împrejurimi. Mai înainte, doctorul îi plăcuse și lui Mikolaj care spunea despre el că e un om cu scaun la cap și se ținea bine în șa, dar când acesta a început să vie la noi cu intenții clare față de mătușa Marynia, sentimentele lui Mikolaj s-au schimbat de nerecunoscut. A început să se poarte politicos cu el, dar rece, așa cum te porți cu un străin. Mai de mult, îl boscorodi și pe el nu o dată. Când se întâmpla câteodată să stea prea mult la noi, în timp ce-l ajuta să se îmbrace pentru drum, Mikofaj murmură: „Ce rost are să umbli noaptea? Nu e de niciun folos. Cine-a mai văzut una ca asta? * Acym însă nu mai bodogănea, tăcând, În schimb, ca o stană de piatră. Bietul doctor a înțeles în curând despre ce e vorba și, deși îi zâmbea În continuare bătrânului cu bunăvoință, cred că în sinea lui nu se simțea prea bine.

Cu toate acestea, din fericire pentru tânărul discipol al lui Esculap, mătușa Marynia nutrea pentru el sentimente de-a dreptul opuse celor încercate de Mikolaj. Așadar, fn- tr-o seară minunată, când luna lumina salonul foarte fru- moș și aromele de iasomie năvăleau înăuntru prin ferestrele deschise, dinspre tufele sădite În grădină, iar mătușa Marynia clnta la pian lo questa notte sogno, doctorul Stas s-a apropiat de ea și a întrebat-o cu glasul tremurător dacă socotește că el ar putea trăi fără ea. Mătușa și-a exprimat, firește, îndoiala în această privință, după care au armat jurămintele reciproce, chemarea lunii ca martor și toate celelalte lucruri care se petrec totdeauna în asemenea împrejurări.

Din nenorocire, tocmai atunci a intrat Mikolaj care voia să-i invite la ceai. Când a văzut ce se întâmplă, a alergat degrabă la tata și, negăsindu-l, fiindcă plecase la acareturile fermei, s-a dus la mama care, cu zâmbetul ei Îngăduitor, l-a rugat să nu se amestece

Descumpănit, Mikolaj a tăcut, rumegându-și în el nemulțumirea tot restul serii, dar când tata, înainte de a se duce la culcare, a intrat în birou să scrie niște scrisori, Mikolaj s-a dus după el și, oprindu-se lângă ușă, a începui să-și dreagă glasul semnificativ și să se mute de pe un picior pe celălalt.

— Ce dorești, Mikolaj? L-a întrebat tata.

— Apăi, asta… Cum îi zice? Voiam să te întreb, boierule, dacă-i adevărat că domnișoara noastră, să… mărită, vreau să zic, să căsătorește?

— E adevărat. De ce?

— Păi nu se poate ca domnișoara să ia de soț un… felcer.

— Ce felcet? Ai înnebunit, Mikolaj? Tu trebuie să-ți bagi nasul peste tot unde nu-ți fierbe oala I

— Păi ce, domnișoara nu e tot a noastră? Nu e și ea fața domnului colonel? El n-ar fi îngăduit niciodată una ca asta. Ce, domnișoara nu e vrednică și ea de un moșier, de un mare boier? Da’ doctorul, să-mi fie cu iertare, ce-i? Domnișoara să face de râsul lumii.

— Doctorul e un om deștept.

— Deștept, nedeștept. Păi câți doctori n-am văzut eu? Umblau prin tabără, se învârteau pe la comandament, da’ când era vorba de ceva, de vreo luptă, nu mai era niciunul. Parcă numai o dată don’ colonel le-a zis măcelari? Când e omul sănătos, nici nu se apropie de el, da’ când zace pe jumătate mort, "hop și ei cu custura. Nu e mare scofală să tai pe unul care nu să poate apăra, fiindcă nu poate ține nimic în pumn. Încearcă să-l tai când e sănătos și strânge pușca în mână. Ei, ce mare lucru să spinteci oamenii cu cuțitul până la os? Nu e nicio treabă I Don’ colonel s-ar scula și din mormânt, dac-ar afla. Auzi, doctor.! Ce oștean mai e și ăsta? Sau ce, e moșier? Nu se poate I Domnișoara nu să vă căsători cu el. Nu e după lege. Ia uite cine-ntinde qheara după domnișoara!

Din nefericire pentru Mikolaj, doctorul nu numai că a întins’ mâna spre domnișoara, dar a și ajuns la ea. După o jumătate de an a avut loc nunta și domnișoara, fața colonelului, plânsă cu pârâu de lacrimi de rude și de ai casei În general, iar de Mikolaj îndeosebi, a plecat să-și împartă viața cu doctorul.

Mikolaj nu i-a purtat ranchiună pentru că nu era în stare și apoi ținea prea mult la ea, dar pe doctor nu voia să-l ierte. Nu-i rostea aproape niciodată numele și se străduia să nu vorbească despre el. În treacăt fie zis, mătușa Marynia a fost cât se poate de fericită cu doctorul Stanislaw. După an an, le-a dat Dumnezeu un băietei frumos, după Încă unul, o fetiță, apoi cu schimbul, ca la carte. Mikotaj îi iubea ca și pe ai lui, ți lua În brațe, îi mângâia, îi săruta. Am observat tosă nu o dată că în sufletul lui stăruia o umbră de amărăciune din cauza mezalianței mătușii Marynia. Mi-aduc aminte că odată, de sărbătorile Crăciunului, ne așezaserăm Ia cină în seara de ajun, când deodată s-a auzit afară huruitul unei trăsuri. Cum așteptam întotdeauna o mulțime de rude, tata a spus:

— Mikolaj, du-te și vezi cine a venit.

Mikolaj a ieșit și s-a întors repede cu bucuria întipărită pe față.

— A venit domnișoara! A strigăt de departe.

— Cine? A întrebat tata, deși știa prea bine despre cine era vorba.

— Domnișoara!

— Care domnișoară?

— Domnișoara noastră – a răspuns bătrânul.

Merita s-o vedeți pe această domnișoară când a intrat cn trei copii după ea. Halal domnișoară! Bătrânul însă dinadins nu-i zicea niciodată altfel.

În cele din urmă, aversiunea lui pentru doctorul Stas a luat totuși sfârșit. Hănia s-a îmbolnăvit grav de tifos. Au fost și pentru mine zile de îngrijorare, deoarece Hănia era de-o seamă cu mine și singura mea tovarășă de joacă, așa că țineam la ea aproape ca la o soră. Doctorul Stas n-a ieșit atunci aproape trei zile din camera ei. Bătrânul, care o iubea pe Hănia din tot sufletul, a fost foarte abătut tot timpul cât a durat boala i n-a mâncat, n-a dormit, • a stat mereu ia ușă. Fiindcă înăuntru n-avea voie să intre nimeni, afară de mama, mestecându-și durerea adâncă ce-i sfâșia pieptul. Era un om călit, rezistent la truda trupului, ca și la loviturile soartei, dar cât pe ce să se încovoaie sub povara disperării lângă pătucul fetiței. Când, în sfârșit, după multe zile de spaimă, doctorul Stas a deschis încet ușa de la camera bolnavei și, cu fața radiind de fericire, a rostit, pentru cei ce așteptau sentința în încăperea alăturată, un singur cu- vânt: „salvată l “, bătrânul nu s-a mai putut abține, a mugit că un taur și i s-a aruncat la picioare, repetând printre hohote de plâns i. Binefăcătorul meu, binefăcătorule I’

C-da S2 coala i 17

Într-adevăr, după aceea, Hănia s-a înzdrăvenit repede, iar doctorul a devenit o adevărată comoară în ochii bă- trânului.

— E un om cu cap – repetă, mângâindu-și mustățile semețe – e un om cu cap. Stă bine și în șa și dacă nu era el, Hănia ar… da’ nici nu vreau să-mi mai aduc aminte. Să nu vorbesc într-un ceas rău I

După vreun an de la această întâmplare, bătrânul a început să se șubrezească. Statura lui dreaptă și puternică s-a micșorat parcă. S-a cocoșat, n-a mai mormăit și n-a mai mințit. În cele din urmă, atingând aproape nouăzeci de ani de viață, s-a senilizat cu totul. Făcea numai lațuri și prindea păsărele, pe care le creștea apoi în camera lui i mai ales pițigoi. Cu câteva zile înainte de a muri, nu mai recunoștea pe nimeni, dar în ziua morții judecata i s-a limpezit încă odată pe deplin. Părinții mei erau plecați atunci în străinătate pentru sănătatea mamei. Într-o seară, ședeam în fața căminului cu Kazio, fratele meu mai mic, și cu preotul care îmbătrânise și el foarte mult. Vifornița izbea cu trâm- be de zăpadă în geamuri, părintele Ludwig se ruga, iar eu și Kazio pregăteam armele pentru vânătoarea de a doua zi pe zăpada proaspătă. Deodată ne-au dat de știre că bătrânul Mikofaj e pe moarte. Părintele Ludwig a plecat imediat la capelă după sfintele daruri, iar eu am dat fuga la bătrân. Zăcea pe pat, foarte palid, galben și aproape rece, dar liniștit și cu mintea întreagă. Ce frumos era capul acesta fără păr, împodobit de două cicatrici, cap de oștean bătrân și de om cinstit. Flăcăruia luminării arunca luciri palide pe pereții încăperii. Prin colțuri, ciripeau pițigoii. Cu o mină bătrânul strângea crucifixul la piept, iar pe cealaltă i-o ținea și i-o acoperea de sărutări Hănia, albă că floarea de crin. A venit și părintele Ludwik și a început spovedania; apoi muribundul a vrut să mă vadă pe mine.

— Nu sunt aici stăpânul și iubita mea stăpână – a șoptit – așa că mi-e greu să mor. Dar dumneata ești aici, domnișorule drag, stăpânnl meu— Să ai grijă de sărmana asta… Dumnezeu să te răsplătească. Să nu fii supărat pe mine… Dac-am greșit cu ceva… să mă ierți. Am fost răutăcios, dar credincios…

Apoi deodată, revenindu-și iarăși, a strigat cu glas puternic și în grabă, de parcă i se tăia răsuflarea:

— Domnișorule! … Stăpâne! … orfana mea! … Doamne, în mâinile tale…

— Încredințez sufletul acestui vrednic oștean, sluga credincioasă și om drept! A sfârșit solemn părintele Ludwik. Bătrânul murise.

Am îngenuncheat și preotul a început să citească cu glas tare rugăciunile pentru morji.

De atunci au trecut aproape cincisprezece ani. Mormân- tul credinciosului slujitor a fost acoperit de buruienile cimitirului. Au venit vremuri grele. Furtuna a împrăștiat focul sfânt și tihna satului meu. Acum părintele Ludwik e mort, mătușa Marynia de asemenea i eu trudesc cu pana pentru o pline amară, iar Hănia.-

Ehei, mi se umplu ochii de lacrimi.