Eugen Brote

Introducere

Despre omul politic român transilvănean Eugen Brote s-a scris foarte puțin.

Cu ocazia morții sale, la sfârșitul anului 1912, Nicolae Iorga i-a cuprins viața și caracterul în câteva fraze: "Se anunță moartea, în sărăcie și uitare, la Brașov, a lui Eugeniu Brote, autorul vestitei lucrări asupra chestiei românești, apărută a doua zi după procesul Memorandului. Om foarte cult, cu un însemnat talent la scris, minte capabilă de a stoarce faptelor concluzii nouă, Brote și-a omorât rostul politic trecând în România după o condamnare pe care era dator s-o ispășească...". Subliniindu-i greșelile din ultimii ani, istoricul conchide: "Totuși, ne pare rău de omul isteț și mândru care ar fi putut să aibă altă soartă dacă politicianismul României libere nu l-ar fi sedus, reținut și distrus".^[1]

Cel mai interesant articol referitor la E. Brote apare tot cu ocazia morții sale, în revista "Luceafărul", sub semnătura T. Codru, pseudonimul remarcabilului publicist Octavian Tăslăuanu.^[2] Portretul celui dispărut este aici desenat de o mână sigură, în clar-obscur; printr-o antiteză - uneori forțată, dar parțial justă - între trăsăturile bune și rele ale lui E. Brote, autorul încearcă să explice destinul său ciudat, care se împlinește parcă potrivit unei fatalități. Iată prima parte a antitezei:

"A fost un om. Nu un om dintre cei de toate zilele, ci dintre cei puțini și rari, cari înțeleg viața, cari nu se lasă conduși de ea, ci o conduc. A fost un om născut pentru a cârmui pe semenii săi, fiind înzestrat cu o inteligență clară și rece, cu o inimă stăpânită de rațiune, cu o minte bogată în cunoștințe și cu o putere de muncă uimitoare. Toate însușiri de șef, la cari mai putem adăuga: înfățișarea lui fizică simpatică, cuceritoare chiar, puterea de convingere aproape irezistibilă, oratoria distinsă și caldă, stilul sobru și de o logică de fier și mai presus de toate voința lui care nu cunoștea piedici, care știa să se impună". Dar, și acum urmează partea a doua a antitezei: "În ființa lui lipsea statornicia credinții, sinceritatea convingerii, axa morală... Acțiunea lui avea totdeauna părți tăinuite, faptele lui erau determinate de gânduri nemărturisite și de cele mai multe ori vorbele nu acopereau faptele. Era un om al cărui drum sufletesc nu-l cunoștea nimeni, fiindcă avea multe cărări lăturalnice. Și un astfel de om, oricât ar fi el de inteligent, de harnic și de practic, e condamnat de firea lui proprie să se prăbușească" .

A urmat apoi uitarea. Timp de decenii, nimeni nu s-a mai interesat de el. Trecuseră aproape 30 de ani de la moartea sa, când Vasile Netea l-a "redescoperit", prezentându-i succint viața într-un articol de gazetă, apărut apoi, alături de altele, în volum^[3]. Și V. Netea a observat destinul ciudat al eroului său: "Eugen Brote, în care ne grăbim a identifica pe una din energiile cele mai complexe ale Transilvaniei de la sfârșitul secolului trecut, a avut un destin straniu, ingrat, sorbind cu egală intensitate atât din paharul măreției, cât și din cupa decadenței".

Aici se oprește bibliografia lucrărilor, referitoare exclusiv la E. Brote. Desigur, numele său apare, cel puțin în treacăt, în mai toate lucrările privind istoria modernă a Transilvaniei, în monografiile dedicate unor personalități de seamă, alături de care s-a aflat în lupta lui politică. De asemenea, autorul prezentei lucrări a publicat unele date noi privind viata și activitatea sa.[4]

Credem că subiectul este suficient de interesant pentru a merita o cercetare mai adâncă și o tratare detaliată. Desigur, E. Brote nu a rămas ca o personalitate de prim rang în istoria modernă a României. Dar rolul său în viața noastră politică, economică, socială, culturală, însemnatele sale realizări ca și regretabilele greșeli și eșecuri - sunt realități care justifică studierea unei vieți atât de bogată în evenimente. Biografiile nu au căpătat locul ce li se cuvine în istoriografia noastră; o epocă nu poate fi însă bine cunoscută fără a cunoaște oamenii care au ilustrat-o.

Dată fiind bibliografia atât de restrânsă, în reconsti­tuirea vieții lui E. Brote am pornit aproape exclusiv de la izvoare, cercetând arhivele și presa vremii. Din manuscrise inedite, scrisori și articole de gazetă s-a conturat destinul unui om, s-a închegat atmosfera unei epoci. O epocă însemnată pentru istoria noastră, mar­cată în primul rând de lupta pentru unificarea statului național român. În cercetarea acestei probleme, spe­răm că paginile ce urmează vor reuși să aducă o anu­mită contribuție.

I. Primii ani (1850 -1870)

Eugen Brote s-a născut la 29 noiembrie/11 decembrie 1850, în Rășinari[5].

Un alt membru al familiei, Pe­tru Brote, unchiul său, caracteriza astfel localitatea un număr de ani mai târziu: "Rășinariul este o comună curat românească, ea numără după conscrierea din anul 1370, împreună cu apartinența Râul-Sadului, 5.569 lo­cuitori... Ocupațiunea reșinărenilor este economia vi­telor și a câmpului, negoțul cu piei, seu, lână, tăiatul lemnelor de foc și de lucru"[6].

Printre satele transilvănene, Rășinarii ocupă un loc aparte și de invidiat. Prima mențiune sigură despre localitate o găsim în anul 1488. Locuitorii, inițial țărani liberi, cad treptat sub dependența Sibiului, spre sfârșitul secolului al XVII-lea ajungând într-o situație similară cu a iobagilor; în 1786, printr-o diplomă imperială, sunt însă eliberați, scutiți de orice obligație față de oraș, Rășinarii devenind "sat liber regesc"[7]. De acum începe o evoluție rapidă, comuna numărând în 1839, 3.835 locuitori, iar în 1870, 5569[8].

Este uimitor câte remarcabile personalități, din toate domeniile: politic, economic, cultural, sunt ori­ginare de aici sau și-au desfășurat aici activitatea. Din lungul șir fac parte: Visarion Roman, Sava Popovici Barcianu și Daniil Popovici Barcianu, Aurel și Eugen Brote, medicul Ilarie Mitrea, Octavian Goga. Andrei Șaguna venea des în Rășinari, unde este și înmormântat.

Această poziție specială poate primi mai multe explicații. În primul rând, comuna avea o populație nu­meroasă (în întregime românească); este situată în regiunea Sibiului, un puternic focar de viață națională. Mai mult chiar, vreme îndelungată accesul români­lor în Sibiu fiind stânjenit de barierele feudale, la Rășinari - aflat la numai 10 km depărtare de oraș - s-a concentrat o parte a activității care; altfel, în chip fi­resc, și-ar fi avut locul în capitala comitatului.

Pământul nu este prea bun și există puțin loc pen­tru agricultură. Urmarea nu a fost însă sărăcia, căci rășinărenii s-au specializat în creșterea vitelor și mai cu seamă în comerț. Pentru această din urmă activitate, așezarea satului, în apropierea graniței, era ideală. Rășinărenii cumpărau oi de dincolo de munți (câte 80-150.000 anual), le treceau pe la Turnu Roșu și le tăiau îndată, pentru seu. Producția de seu o vindeau fabricii de stearină din Sibiu, uneori ajungând însă cu produsele lor până la Cluj, Pesta și Viena.

Localitatea a devenit astfel mai prosperă decât majoritatea celorlalte sate românești. Negoțul a dezvoltat spiritul de inițiativă al localnicilor și i-a purtat pe rășinăreni departe de satul lor. Mulți oameni de aici au temperament migrator. Cazul lui Ilarie-Mitrea, care și-a petrecut viața în Mexic și Indonezia, este semnificativ. Necesitatea psihică a unei permanente deplasări explică poate și unele evenimente din viața lui Eugen Brote.

Tatăl său este Ioan Brote (1819-1871), personalitate marcantă, la vremea sa, pe plan local[9]. Fiu de preot, avea o anumită cultură, fiind învățător în Răși­nari (în 1837-1838) și apoi chiar director al școlii de aici (între 1850-1856)[10]. Principala sa ocupație a fost comerțul (lână, vite), cu care a reușit să realizeze o avere considerabilă, investită în pământ și case. Nu trebuie trecut cu vederea nici rolul său în timpul re­voluției de la 1848; a participat la adunarea de la Blaj din 3/15 mai, apoi a fost prefectul legiunii române din ținutul Sibiului. Îl cunoștea personal pe Andrei Șaguna, care îl vizita, sfătuindu-se cu el, când venea la Rășinari.

Deși bolnav de inimă - din această pricină avea să moară de timpuriu - duce o viață activă, a cărei notă majoră este tendința de dominație, atât în viața publică, prin creșterea averii și obținerea unor funcții, cât și în viața de familie. Este de fapt un reprezentant tipic al burgheziei transilvănene în ascensiune. Potrivit unor amintiri de familie, cu toate sfaturile medici­ lor, el "nu-și pierde capul, își face mocănește socoteala până la ultima lețcaie. Își instalează droaia de copii în casa strămoșească din Rășinari, fără să se sinchisească de gusturile nevesti-si, și se apucă de crescătoria de oi, cu toptanul. Călare la stâne, în droșcă la Sibiu după afaceri, în fruntea treburilor rășinărenilor, el face po­pasuri vijelioase în casa lui..."[11].

Ioan Brote s-a căsătorit cu Ana (1824-1892), născută Popovici Barcianu, dintr-o familie rășinăreană renumită pentru preocupările sale intelectuale. Ea ar fi adus cu sine "o fragilitate fizică și un suflu de idealism, anacronice în casa bătrânească a familiei Brote, unde masivitatea și autoritatea despotă făceau blazon"[12]. Eugen îi va moșteni probabil pe ambii părinți: se va dovedi un om practic, activ, strâns legat ele pământ și bun organizator ele oameni, clar și un idealist, care nu a știut sau nu a vrut să tragă niciodată foloase mate­riale. Dacă Ioan Brote a murit bogat, fiul său va sfârși în sărăcie.

Ioan și Ana Brote au avut o puzderie de copii, botezați, majoritatea, după obiceiul ardelenesc al vre­mii, cu nume romane: Ioan (născut în 1840), Aurel (1842), Ana (1844), Sabina (1846), Emil (1848), Eugen (1850), Iustina (1852), Valeriu (1854), Constanția (1856), Victor (1858), Iulian (1860), Daniil (1862), Elena Aure­lia (1864) și, ultimul, Liviu[13].

Copiii au fost deprinși de mici cu greutățile și învățați să se descurce în viață. Trimiși la școlile din Sibiu, "sâmbăta ei se întorc la Rășinari pentru o scurtă vacanță. Fiecare primește duminică seara, când sunt în­cărcați în trăsură, câte o misiune gospodărească pe care sâmbăta ce vine va trebui să o ducă la îndeplinire. Nu erau prea ușoare pentru copiii Brote asemenea însărcinări; tatăl lor avea nesfârșite relații de afaceri și un șir de case la Sibiu care se cereau administrate. Se întâmpla că unul mai uita sau tratase cu neglijentă or­dinele tatălui, și atunci era expediat pe loc și pe jos la Sibiu - indiferent de oră - de unde nu se putea întoarce decât cu treaba făcută"[14].

Primele clase, Eugen Brote le face la școala pri­mară din Rășinari, instituție cu tradiție[15]. Fusese înființată la 1786 (dar, fără o organizare precisă și local propriu funcționase și mai înainte). În anul 1337, s-a construit un local nou, cu etaj, care, restaurat în 1864 și 1904, se păstrează și astăzi. Dimensiunile sunt impresionante pentru o școală primară sătească, cu atât mai mare trebuie să fi fost impresia în 1837. O nouă dovadă a bogăției rășinărenilor, dar și a interesului lor pentru cultură. Când a învățat în ea E. Brote, cuprin­dea 6 săli de clasă, o cancelarie pentru director, o sală pentru bibliotecă, precum și mai multe încăperi folosite de primărie și parohie.

Eugen Brote este înscris în clasa întâi, în anul școlar 1856/1857[16]. Tatăl său tocmai părăsise direcția școlii și în locul lui fusese numit Sava Popovici Barcianu (fratele Anei Brote, deci unchiul lui E. Brote), preot, scriitor și savant, mai cu seamă filolog. El rămâne în fruntea școlii până în anul 1859.

În prima clasă, E. Brote învăța religia și istoria biblică, citirea cu caractere slave și latine, aritmetica. La toate este calificat "eminent". În anul următor, 1857-1858, îl întâlnim în clasa a III-a[17], ceea ce înseamnă că absolvise două clase într-un an. Acum învăța catehismul, datorințele supușilor, gramatica română, citirea română și germană, gramatica germană, aritmetica, scrierea română și germană. La 7 ani, era cel mai tânăr din clasă, colegii săi având toți între 9 și 13 ani. Calificativele sunt "eminent" și "bun".

După 1858 nu îl mai găsim în registrele școlii; neavând la dispoziție nici alte date pentru următorii doi ani, putem trage concluzia că s-a pregătit în particular pentru clasa a IV-a, luând poate lecții și în vederea înscrierii la un liceu german.

În anul 1860/1861, este elev în clasa I-a a Gimnaziului evanghelic (german) din Sibiu[18]. O instituție si­milară românească nu exista la Sibiu și nu va exista (pentru băieți) până în 1918. Învățând într-o limbă stră­ină, are totuși avantajul de a deprinde de mic limba germană, pe care ajunge să o cunoască perfect, ceea ce îi va fi de mare folos mai târziu. Studiază aici până în 1864, când termină clasa a IV-a. Rezultatele obținute sunt, în general, foarte bune. Programul de învățământ era serios alcătuit; în clasa a III-a, de pildă, se învăța limba latină, limba greacă, limba maternă, matematica, științele naturii, istoria și geografia.

Terminând cele patru clase gimnaziale, E. Brote își continuă studiile la liceul german de stat din Sibiu. Este actualul liceu "Gheorghe Lazăr", instituție cu tradiție îndelungată[19]. Înființată în anul 1692, școala a trecut prin mai multe faze, corespunzătoare limbii de predare: perioada latină (1692-1848), germană (1849-1868), maghiară (1868-1919) și română. Deși, în vremea de care ne ocupăm, se preda în limba germană, majoritatea elevilor erau români, fapt explicabil prin lipsa unui liceu românesc în regiune și prin ponderea populației românești în împrejurimile Sibiului. În anii 1848-1868 au frecventat școala 5.571 elevi, dintre care 3.038 români, 1421 germani, 992 maghiari.

E. Brote se află în clasa a V-a în anul școlar 1864/1865[20]. Învață româna, germana, matematica, științele, limbile latină și greacă, religia, geografia și istoria. Calificativele sunt: bine, foarte bine și satisfă­cător. În anii următori continuă studiile la același li­ceu, absolvind ultima clasă, a VIII-a, în 1868. Este și ultimul an când predarea se face în limba germană. Intervenind compromisul dualist (1867), limba de predare devine maghiara, deoarece școala aparținea statului. Până la sfârșit, E. Brote este notat, în general, cu cali­ficativul "bine", fără a fi însă vreodată primul din clasă.

Anii când studiază la Sibiu coincid cu o perioadă dintre cele mai interesante în viața politică a românilor transilvăneni. În 1860, Imperiul Habsburgic, zdruncinat de nemulțumirile interne și înfrângerile suferite pe front, în anul anterior, începe să se "liberalizeze". Desigur, evoluția este limitată, totuși, comparativ cu regimul neoabsolutist ce a urmat înăbușirii revoluțiilor de la 1848, progresul este simțitor. Se reactivează viața politică a provinciilor istorice, printre care se afla și Transilvania.

În fața marilor transformări ce erau așteptate, românii transilvăneni se organizează și se pregătesc să intre în luptă. La 1/13 ianuarie 1861 se întrunește o conferință națională la Sibiu, alcătuită din 150 de delegați, sosiți din toate ținuturile locuite de români. Cele două petiții adresate monarhului cer egalitatea românilor - în domeniul folosirii limbii și pe plan bisericesc - cu celelalte naționalități din Transilva­nia[21].

La 23 octombrie/4 noiembrie 1861, tot la Sibiu - care se impune ca centru politic al românilor transil­văneni - se inaugurează Asociația Transilvană pentru literatura română și cultura poporului român (ASTRA). Semnificația noii organizații era dublă: culturală și politică. Președinte devine Andrei Șaguna, vicepreședinte Timotei Cipariu, iar prim secretar George Barițiu.

Anul decisiv este 1863. La 8/20 aprilie are loc o nouă conferință națională a românilor, la Sibiu. Prin­tre cerințele formulate acum, se numără din nou autonomia Transilvaniei și recunoașterea națiunii române ca egală în drepturi cu celelalte[22]. La 1 iulie st. n. este dat decretul imperial pentru convocarea Dietei Tran­silvaniei la Sibiu. Românii obțin 57 de mandate, ma­ghiarii 54, iar sașii 43. Desigur, potrivit procentului lor, românii ar fi trebuit să aibă majoritatea absolută, dar obținuseră numai o majoritate relativă. Cu toate acestea, progresul realizat era enorm. În realitate, deputații români au ajuns repede să reprezinte majori­tatea absolută, prin neprezentarea aleșilor maghiari. Astfel, Dieta din Sibiu, din 1863, capătă o semnificație cu adevărat istorică.

La 29 septembrie 1863, Dieta votează legea privind întrebuințarea egală a celor trei limbi: româna, maghiara și germana. Legile Transilvaniei aveau să fie publicate în toate cele trei limbi. După o rodnică activitate, Dieta a fost închisă la 29 octombrie 1864, pentru durata sesiunii senatului imperial.

Un ultim câștig important al românilor a fost în­ ființarea, prin decretul imperial din 24 decembrie 1834, a mitropoliei române ortodoxe din Sibiu. Avantajul obținut era nu numai religios, dar și politic, căci, în lipsa unui partid, biserica avea un rol și în conducerea treburilor politice ale românilor. De asemenea, se făcea un pas înainte în consolidarea organizării culturale a românilor transilvăneni, dat fiind că învățământul lor se afla sub controlul bisericii.

Dar, șirul succeselor se încheiase. Temându-se de afirmarea forțelor naționale, pe care le considerau un pericol pentru integritatea imperiului, clasele conducătoare austriece au renunțat să joace cartea federalizării - chiar așa limitate, cum se anunța - și s-au hotărât, încă din 1865, dar mai cu seamă în urma noii înfrângeri din 1866, să ajungă la o înțelegere cu clasele conducătoare maghiare. Dieta din Sibiu nu s-a mai convocat, în schimb, pe baza unei legi electorale retro­grade, s-a adunat o nouă dietă, la Cluj (noiembrie 1865). Românii fiind în minoritate (48 deputați aleși și numiți din 298), dieta a hotărât unirea cu Ungaria.

Compromisul austro-ungar a fost desăvârșit în anul 1867, prin numirea primului guvern maghiar, în frunte cu contele Iuliu Andrássy (februarie) și prin încoronarea lui Francisc Iosif ca rege al Ungariei (iunie). Principalele avantaje politice obținute de români în perioada liberală (1860-1867) au fost anulate. S-au menținut doar cele două foruri din Sibiu: Astra și Mi­tropolia, în jurul cărora se vor grupa, nu numai cu scopuri culturale sau religioase, mulți intelectuali români.

Deși nu avem alte știri despre activitatea lui E. Brote în anii amintiți, în afara cataloagelor școlare, la care ne-am referit, ne putem totuși închipui interesul cu care el, ca și ceilalți tineri români, a urmărit evoluția evenimentelor acestei perioade de efervescență națională. Sibiul devenise principala scenă politică a românilor transilvăneni și succesele, ca și eșecurile lor, trebuie să fi trezit în mulți pasiunea luptei politice. În orice caz, toată viața, E. Brote va păstra o mare ad­mirație față de Andrei Șaguna, pe care l-a putut fără îndoială cunoaște și personal, la Rășinari, dar a cărui acțiune a putut-o urmări și înțelege mai bine în timpul evenimentelor de după 1860.

Suficient de luminat și bogat, Ioan Brote a ținut ca fiii săi să învețe cât mai mult și, spirit practic, i-a îndrumat mai ales spre domeniul economic și științific[23]. În toamna anului 1868, E. Brote își continuă studiile. Locul ales în vederea specializării este o mică localitate din vestul Ungariei, în apropierea graniței cu Austria: Magyaróvár[24]. Mai înainte însă vizitează pentru câteva zile Viena, oraș care, văzut pentru prima oară de tânărul provincial, trebuie să îi fi făcut o puternică impresie. Se păstrează o scrisoare trimisă atunci din capitala Austriei, prima cunoscută din corespon­dența sa.

La începutul lunii octombrie se afla la Magyaróvár. La 5 octombrie se înscrie la Academia de Agricul­tură de aici[25]. Instituția - de rang universitar - se bucura de o frumoasă tradiție și de un renume european. Întemeiată în anul 1818, găzduită în vechea cetate a orașului, ea împlinea o jumătate de secol de existență, în momentul când tânărul transilvănean începea aici studiile[26]. Limba de predare a fost inițial latina, apoi germana. Din 1869 s-a predat paralel în germană și maghiară, până în 1884, când s-a desființat secția germană. Durata cursurilor era de 2 ani (din 1907 vor fi 3 ani, iar în prezent 4 ani). Însemnătatea școlii este dovedită și de marele număr de studenți din afara Ungariei, care o frecventau. Până în 1918 numărul lor fusese de 1.359 (din totalul de 7.375). Veneau aici și mulți transilvăneni, români, maghiari sau germani. În seria lui E. Brote, printre cei 65 de studenți, întâlnim un alt român din Transilvania, Aron Chirilă, precum și un bucureștean, Iosif Popovici. Desigur, E. Brote ca și majoritatea străinilor, urmează, și după 1869, cursurile în limba germană, mai accesibilă[27].

La Magyaróvár, programul de învățământ era alcătuit cu toată seriozitatea, oferind studenților atât cunoștințe de specialitate, cât și o pregătire științifică generală.

Încă dinainte, E. Brote era familiarizat cu unele aspecte practice ale agronomiei; lucrase pe pământul tatălui său. La sfârșitul celor doi ani de studii, rezultatele oglindesc temeinica pregătire însușită în acest răstimp. Calificativele acordate la recapitularea finală în vederea obținerii certificatului de absolvire sunt următoarele:[28]

Geometrie practică - bine; mecanică - foarte bine; chimie - eminent; mineralogie - bine; climatologie - foarte bine; anatomia, morfologia și fizio­logia plantelor - bine; botanica specială - bine; cul­tura plantelor - foarte bine; cultura viței de vie și a hameiului - foarte bine; cultura fructelor și legume­ lor - foarte bine; silvicultură - bine; zoologie - eminent; anatomia și fiziologia animalelor domestice - foarte bine; creșterea oilor și economia lânii - eminent; creșterea vitelor - eminent; creșterea cailor - foarte bine; medicina veterinară - eminent; economia națională - eminent; statistică - eminent; știința organizării - eminent; știința evaluării - emi­nent; contabilitate - eminent; tehnologie - emi­nent; arhitectură - foarte bine; noțiuni de drept - eminent; silința - foarte silitor; râvna - foarte ze­los; comportarea morală - pe deplin satisfăcătoare.

Subliniem rezultatele deosebite obținute în stu­diul economiei, statisticii, contabilității. Ele corespund pe deplin structurii intelectuale a lui E. Brote, mare mânuitor de cifre și alcătuitor de statistici. După ab­solvirea institutului, se pare că a făcut și o călătorie de studii în Austria și Germania, despre care însă nu cunoaștem amănunte[29], (sigur este că în 1873 va mer­ge iar în Germania).

Nu știm prea multe despre tânărul care, în 1870, la mai puțin de 20 de ani, terminase perioada studiilor. Avea o cultură generală serioasă, de formație germa­nă, o bună pregătire de specialist. Era muncitor, gândea lucid și precis. Destinul unui om este determinat însă, atât de calitățile sale, cât și de împrejurările vieții. Între om și mediu legătura este indisolubilă. De aceea, mai înainte de a continua să prezentăm firul vieții lui E. Brote, este necesară schițarea mediului social și politic care, oricât de puternică sau originală ar fi personalitatea unui om, îl influențează în chip hotărâtor.

Situația în Transilvania era mai curând nefavo­rabilă pentru un tânăr român, dornic de muncă și afirmare. Baza societății românești de aici o forma țărănimea. Lucrători români, la orașe, erau încă puțini, proletariatul aflându-se abia la începuturile organiză­rii sale. De asemenea, burghezia română era slabă, ocupând poziții neînsemnate în industrie și comerț, abia acum începând acțiunea de întemeiere a băncilor ("Albina" este înființată în 1872), care aveau să constituie până la sfârșitul epocii dualiste principalul său reazim economic; burghezia mare nu avea încă decât un nu­măr neînsemnat de reprezentanți. În sfârșit, intelectua­litatea transilvăneană, care dăduse o serie de personalități remarcabile - multe dintre ele desfășurând o rodnică activitate peste munți, în statul român - păstra încă un strâns contact cu țărănimea. Mai toți intelectualii își aveau originea - la depărtare ele o generație sau două - la țară.

Această structură a societății românești transil­vănene, neantrenată încă pe deplin în transformările impuse de legile capitalismului, trebuie neapărat luată în considerație pentru înțelegerea evoluției mișcării naționale. Principala bază economică și politică a luptelor naționale au constituit-o, timp de mai multe decenii, masele țărănești. O preocupare majoră și con­stantă a intelectualității va fi, din această pricină, con­solidarea economică a satului ardelenesc, luminarea țărănimii, înarmarea ei cu suficiente cunoștințe pen­tru a face față grelelor încercări și lipsuri. Căci țăra­nul român trăia în sărăcie și, fără consolidarea gospo­dăriei lui, cu greu se putea concepe o evoluție econo­mică și socială corespunzătoare, precum și emancipa­rea politică a românilor. Prin formația sa de speciali­tate, E. Brote era menit să se așeze în primele rânduri ale intelectualilor transilvăneni. Într-adevăr, puține pro­fesiuni erau mai necesare în Transilvania anilor 1870 decât cea de agronom.

Evoluția societății românești avea să fie însă mult stânjenită prin evenimentele politice care aveau loc. Încorporarea Transilvaniei la Ungaria a creat o situație dificilă în general pentru masele populare din această provincie, dar în special pentru români, supuși dublei asupriri naționale și sociale. Exploatarea națională a barat calea, încetinind mersul noilor forțe, care în chip obiectiv trebuiau să-și facă loc în mijlocul românilor: burghezia, intelectualitatea și proletariatul.

Mișcarea națională română s-a opus dârz încor­porării la Ungaria și legilor întocmite de exponenții re­gimului dualist. Dacă în privința unei opoziții ferme părerile coincideau, nu același lucru se poate spune a­supra tacticii adoptate. Acum apare separarea dintre activiști și pasiviști, care va marca timp de aproape patru decenii lupta românilor transilvăneni[30]. Activiștii - care se manifestau mai ales în Banat, dar aveau unii reprezentanți și în Transilvania propriu-zisă (în primul rând, Andrei Șaguna) - considerau că trebuie să se țină seama de situația existentă, participându-se la via­ța politică a statului. Pasiviștii - ai căror conducători erau George Barițiu și Ioan Rațiu - protestând împo­triva alipirii Transilvaniei la Ungaria fără consultarea populației, preconizau neparticiparea românilor, sub nicio formă, la viața politică a statului, abținerea lor de la alegerile parlamentare. Trebuie insistat asupra faptului că deosebirile între cele două curente nu erau esențiale, nu priveau programul și scopurile mișcării naționale. Pasivismul nu a însemnat pasivitate; dim­potrivă, neparticipând la viața politică, românii s-au manifestat în afara parlamentului ca o puternică forță de opoziție. La rândul său, activismul nu a însemnat pă­răsirea cauzei românești, trecerea în tabăra guverna­mentală. Românii care au reușit să intre în parlament și-au făcut datoria la fel ca și ceilalți, apărând în acest înalt for poporul lor. De fapt, cele două tactici mai curând se completează reciproc decât se exclud.

Activiștii bănățeni s-au constituit în partid național, prin adunarea din Timișoara, la 26 ianuarie/7 fe­bruarie 1869, sub conducerea tânărului și talentatului Alexandru Mocioni. Românii din Transilvania au con­vocat la rândul lor o conferință la Miercurea (23 febru­arie/7 martie 1869), constituindu-se în partid național, pe baza pasivismului. Cele două partide nu au avut însă o existență legală. Puternica afirmare a românilor după încheierea compromisului dualist nu a putut opri ofensiva statului, îndreptată împotriva lor. Dimpotrivă situația li se va înrăutăți treptat.

În acest context, ce perspective putea avea un intelectual român, care dorea să rămână credincios cauzei poporului său? A intra în aparatul de stat însemna de la bun început să renunți la această cauză. De altfel, pentru aceasta trebuia să cunoști bine și limba maghiară. În rest, nu existau multe posibilități de alegere. Puteai fi învățător sau profesor într-una din școlile primare sau cele câteva gimnazii și licee aflate sub patronajul bisericii. Puteai fi funcționar al bisericii ortodoxe sau unite. Puteai fi funcționar al Astrei. În curând, prin înființarea băncilor românești, vor apare câteva posturi noi. Presa, încă puțin ramificată, nu putea oferi o situație sigură, menținându-se cu destule jertfe materiale; câțiva entuziaști s-au distins însă și în această activitate, unde nu s-au îmbogățit niciodată, dar s-au ruinat adeseori.

Îl vom vedea pe E. Brote, în anii următori, ocu­pând câteva dintre funcțiile ce îi erau accesibile. Nu a fost niciodată în serviciul statului. Patriotismul său l-a oprit. De asemenea, și cunoașterea insuficientă a limbii maghiare. Cu atât mai mult se va îndârji în slujirea societății românești în care, prin strămoșii săi țărani, avea rădăcini atât de adânci. În mijlocul statului ungar va fi un neadaptat. Drama neadaptării - care l-a însoțit de-a lungul întregii vieți - începe acum.