Mantaua

Mantaua de Nikolai Gogol

În departamentul… dar mai bine nu spunem denumirea departamentului. Nu există nimic mai enervant decât să auzi de tot felul de departamente, de regimente, de cancelarii și, într-un cuvânt, de tot felul de instituții oficiale. În zilele noastre, orice persoană particulară consideră că jignind-o pe ea, jignești întreaga societate. Se vorbește că recent, foarte recent, un căpitan-ispravnic[1] din nu știu care oraș, ar fi depus undeva o cerere în care spunea foarte clar că deciziile luate de stat sunt nule și că numele sfânt al țării este pomenit mai întotdeauna degeaba. Ca dovadă, a anexat la cerere un volum uriaș, un roman în care, la fiecare zece pagini, se vorbește despre un căpitan-ispravnic, aflat în stare foarte avansată de ebrietate. Deci, pentru a evita orice fel de alte neplăceri, este mai bine să îl numim doar un departament, referindu-ne, evident, la departamentul despre care vrem să vă relatăm. Așadar, într-un departament își făcea serviciul un funcționar. Nu putem afirma că funcționarul s-ar fi remarcat prin ceva anume; și îți puteai da seama de aceasta chiar după aspectul său fizic: era scund, un pic ciupit de vărsat, un pic roșcat, cu vederea slăbită, o chelie micuță în frunte, încrețituri pe ambele părți ale obrajilor și o paloare de om suferind de hemoroizi… N-ai ce-i face! Arăta astfel și din cauza climei de la Petersburg. În ceea ce privește poziția sa socială (fiindcă la noi se obișnuiește să numești în primul rând poziția, rangul), personajul nostru ocupa funcția de consilier titular permanent; precum se știe, numeroși scriitori care au obiceiul vrednic de a-i ataca pe cei ce nu pot riposta, mereu au glumit și s-au întrecut în ironii la adresa acestei categorii sociale. Numele de familie al funcționarului era Bașmacikin. Dacă ne gândim bine, constatăm că acest nume își are originea în cuvântul tătăresc basmaq[2]fără să știm însă nici când, nici în ce timpuri și nici în ce mod a apărut, și de fapt nimănui nu-i este cunoscută mai bine istoria sa. Și tatăl său, și bunicul său, și chiar cumnatul său, absolut toți Bașmacikinii, au umblat în cizme, schimbându-și pingelele doar de vreo trei ori pe an. Numele său mic era Akaki Akakievici. Se prea poate ca și cititorului să-i pară prea rar și oarecum straniu acest nume; vă asigur însă că el nu a fost căutat în mod special, ci este datorat unor întâmplări și împrejurări cu totul și cu totul ieșite din comun, care au impus acest nume ad-hoc, fără ca măcar cineva să mai poată interveni din exterior și să i-l schimbe cumva, să îl strige într-un alt fel și eventual după bunul său plac. Dacă nu mă înșală memoria, Akaki Akakievici s-a născut în noaptea spre 23 martie. Înainte de a se stinge din viață, mama sa, care fusese o femeie foarte bună și o funcționară apreciată, rânduise ca micuțul ei să fie botezat după toate regulile strămoșești. Pe când mai era încă lăuză – întinsă pe patul de vizavi de ușă, în dreapta ei stătea un cumătru, un om deosebit, Ivan Ivanovici Eroșkin, care avea slujba de șef de birou la senat, și o cumătră, soția ofițerului de cartier, o femeie de o virtute rară, Arina Semionovna Belobriușkova – femeii i se propusese să aleagă oricare nume i-ar fi plăcut, dintr-o pagină de calendar creștin, unde erau pomeniți trei sfinți: Mokia, Sossia și Hozdazat. „Niciunul, chibzuise ea. Sunt niște nume deocheate”. Ca să-i intre în voie, cei doi cumetri au deschis calendarul la altă pagină; și din nou apărură trei nume: Trifilii, Dula și Varahasii. „Parcă e o pedeapsă, spuse femeia, ce fel de nume mai sunt și astea, că zău, nu am auzit niciodată de ele?! Varadat sau Varuh parcă ar mai fi, însă Trifilii și Varahasii?!…” Se mai întoarse o pagină și ajunseră la alte nume: Pavsikahii și Vahtisii. „Ei, acum înțeleg, spuse femeia, că pesemne aceasta îi este soarta! Dacă-i așa, atunci mai bine să-i punem numele tatălui său. Tatăl era Akaki, atunci să fie și fiul Akaki”. Așa a ajuns să-l cheme Akaki Akakievici. În timpul botezului, copilul începu să plângă și schiță o astfel de grimasă de parcă ar fi știut că va deveni cândva consilier titular. Prin urmare, faptele decurseseră așa și noi le-am relatat aici, pentru ca cititorul să se convingă el însuși că întâmplarea a făcut ca eroul nostru să capete acest nume. Nimeni n-ar putea să-și amintească însă, când și în ce perioadă a fost angajat el la departament și cine i-a îndreptat pașii acolo. Oricât de mulți directori sau șefi s-au schimbat între timp, cu toții l-au găsit pe același post, în același loc, în aceeași poziție, în aceeași funcție, de conțopist destinat scrisului, și ulterior s-au convins că, pesemne, omul acesta a venit pe lume fiind pregătit numai pentru a face această activitate, îmbrăcat în tunică și cu chelie. În cadrul departamentului, nimeni nu manifesta față de el niciun fel de respect. Paznicii nu numai că nu se sculau de la locul lor atunci când trecea Akaki, dar nici nu se uitau în direcția lui, de parcă holul ar fi fost pur și simplu traversat în zbor de o muscă ordinară. Față de el, șefii se comportau destul de distant și despotic. Se întâmpla ca orice ajutor al șefului de birou să îi pună sub nas hârtiile, fără a-i mai spune cumva: „Copiați-le”, sau „Iată și pentru dumneavoastră o afacere interesantă, bunicică”, sau ceva plăcut, cum obișnuiesc să zică funcționarii binecrescuți. Obedient, Akaki lua hârtia, uitându-se numai la ea și pregătindu-se să o transcrie, fără să-l intereseze cine i-a pus-o pe birou și dacă a avut dreptul să facă acest lucru. Funcționarii mai tineri râdeau de el, îl ironizau, pe cât le permitea spiritul lor de conțopiști, povesteau, chiar în fața sa, diverse istorii hazlii despre el. Despre proprietara sa, o bătrână de șaptezeci de ani, ziceau că aceasta l-ar lua adesea la bătaie, și îl întrebau când vor face nunta; câteodată, se amuzau presărându-i pe cap hârtiuțe mărunțite, și spunând că sunt fulgi de zăpadă. Însă Akaki Akakievici nu scotea niciodată vreun cuvânt la toate acestea, de parcă în fața sa nu s-ar fi aflat nimeni; nimic nu-l influența în vreun fel când lucra; cu toate că era sâcâit din toate părțile, el nu comitea nicio greșeală atunci când scria. Numai dacă glumele deveneau de nesuportat, când colegii săi îi zgâlțâiau mâna, împiedicându-l să-și facă treaba, el le spunea scurt: „Lăsați-mă în pace, de ce mă jigniți?” Și era ceva straniu în cuvintele sale și mai ales în vocea cu care le pronunța. Se simțea ceva nedefinit, care trezea un fel de milă profundă; se întâmplă că un tânăr proaspăt angajat luă exemplul celorlalți, și-și permise să-și bată joc de el, dar se opri dintr-odată, de parcă ar fi fost străpuns de un gând dureros, și de atunci s-a schimbat totul înaintea sa, căpătând un alt înțeles. Păru că o putere supranaturală îl îndepărtă de colegii săi, cu care se împrietenise și pe care îi luase drept persoane distinse, manierate. De multe ori, după această întâmplare, în mijlocul celor mai vesele momente, își amintea de funcționarul scund, cu chelie, rostindu-i în față cuvintele care îl săgetaseră: „Lăsați-mă în pace, de ce mă jigniți?”, și-n aceste cuvinte pătrunzătoare se simțea prezența altor cuvinte: „Eu sunt fratele tău”. Atunci, sărmanul băiat își acoperea fața cu mâinile și se cutremura, văzând câtă lipsă de omenie există pe lume, câtă duritate feroce se ascunde în firea delicată și instruită a nobilimii și – Doamne! – chiar și în el însuși, despre care cei mai mulți din cei ce-l cunoșteau credeau că este nobil și onest…

Nu se știe dacă mai poate fi găsit un astfel de om, atât de dedicat profesiei sale. Era insuficient să spui despre el că își făcea serviciul cu sârguință, pentru că, de fapt, el își făcea datoria cu o pasiune nemaiîntâlnită. Acolo, în această activitate de transcriere, el întâlnea o lume plăcută și pitorească. Fața lui exprima satisfacție; își avea literele sale favorite, pe care, când ajungea să le scrie, se emoționa la fel ca un copil și râdea în sinea sa; le făcea cu ochiul, se ajuta și cu buzele, astfel încât, privindu-l în vreme ce lucra, puteai să citești pe fața lui litera pe care pana din mâna sa o scria pe hârtie. Dacă i-ar fi fost acordate decorații corespunzător străduințelor sale, el ar fi putut lesne să ajungă în rândul consilierilor de stat; după cum se exprimau colegii lui mai glumeți, i s-au acordat însă doar o cataramă încuietoare și câțiva hemoroizi. Nu putem spune totuși că nu-i dădea nimeni niciun fel de atenție. Într-o zi, dorind să-i mulțumească pentru sârguință neîntreruptă a serviciilor sale, un director cu sufletul mai bun ordonă să i se dea o activitate mai importantă decât simpla copiere; mai concret, dintr-o lucrare care era deja terminată i s-a dat să facă un raport cu privire la o altă instituție de stat. Obligația lui consta doar în a găsi un alt titlu generic și de a schimba, pe ici și pe colo, câteva verbe, de la persoana întâi, la persoana a treia. Acest lucru i-a solicitat atâta efort, că funcționărașul nostru transpiră de-a binelea, își șterse fruntea și spuse în cele din urmă: „No, dați-mi mai bine să transcriu ceva”. De atunci, directorii săi l-au lăsat pentru totdeauna să facă numai lucrări de copiere, de parcă, în afara acestor transcrieri, pentru el nu ar mai fi existat niciun fel de altă activitate.