Mătușa Stana

MĂTUȘA STANA

De trei zile n-a mai văzut nimeni soarele. Din văzduhul ticsit de nouri grămădiți unul peste altul, ca niște uriași ce se sugrumă, cade întruna potopul de apă. Peste satul din vale fumul plutește greoi, nemaiavînd putere să se ridice. Ți se pare că viața se retrage și că-n locul ei se pune o nesimțire, o tîmpire pe toate lu­crurile. Vîjîitul lin ce domnește în văzduh și cadența regulată cu care se izbesc picurii grei în bălți te în­deamnă la somn îndelungat, din care să nu te mai deștepți.

Priri sat e liniște de moarte. Așa, tîrziu de tot, în răstimpuri, dacă vezi lunecînd pe uliți, înclinîndu-se într-o parte și într-alta, vreo matahală.

Numai colo,-n casa cea coperită cu țiglă, deasupra ușii căreia e înțepenită o rudă, iar de rudă-i spînzurată o garafă goală, numai acolo nu-i liniște, numai acolo e și acum, în toiul ei, viața...

Vreo cinci mese-s înconjurate de oameni nespălați, bărboși, cu cămășile negre. Unii cîntă, alții povestesc, cei mai mulți vorbesc tare, răstit.

La vreo două mese s-a început jocul de cărți.

Degetele lor groase abia despătură bucățile de hîrtie, murdare, soioase.

Crîșmarul, cu nasul lui de pasăre de pradă, stă lîngă masa din mijloc și-i stăpînește pe toți cu privirea. Un surîs îi schimonosește chipul pămîntiu.

Fumul lulelelor a umplut crîșma și pare că are de gînd să se așeze în straturi pe tavanul și pe păreții în­negriți. Dar de cîte ori se deschide ușa, i se nimicește tot planul, pe care însă mereu îl reîncepe.

Dar uite, chiar colo,-n unghețul unde doarme cupto­rul hodorogit, pe un scăunaș cu trei picioare, șade o bătrînă cu jumătatea de rachiu dinainte, pe pămînt. Stă cu fața către părete, nu-și face cu nimenea vorbă, dar cu atît mai încăpățînată se ceartă cu ea însăși, în­ghițind din cînd în cînd din sticlă.

— O, Stano, Stano!... Ți-ai făcut de cap, Stano! Să te-mbeți ca beutorii! Rușine!... Adecă ce? Nu-s ai mei banii, nu-s a’ mele hainele? Și doar nu le-am dat toate... Mai am o ladă plină. Hainele de mireasă încă ș-acum le mai țin... Ptiu, ce de țuică mi-a da jupînu pe ele... Draga țuică... Jupînele!

Și jupînul aude tot. Într-o clipă e lîngă mama Stana, îi ia porția de dinainte și merge de-o umple iar, deși era numai pe jumătate goală. Baba și-a închis ochii și

pare că stă s-adoarmă... Dar iată că-și întinde din nou mîna după garafă, și așa, cu ochii închiși, o ridică la gura ei bătrînă, fără leac de dinte, și mai înghite de vreo cîteva ori. Și iar începe să aiureze.

— Să știe Ion ce isprăvuri îi faci, Stano! Doamne, ce te-ar mai îmblăti!... Iar te-ar lăsa lată, știi, ca atunci... — Și-i trece un fior de groază prin purtatu-i trup. — Dar el nu te vede, Stano, poți să bei... Ion, Ion, ce am eu cu Ion? Bine c-a murit... Că nu mai puteam bea tot pe-ascuns... Să bei, să te-mbeți ca bețivii... O, Stano, Stano, la ce-ai ajuns! Ce se va alege de tine, blăstămato, ticăloaso... ticăloaso?!

Pe lelea de oarecînd, pe mătușa Stana de-acum, o cu­nosc și copiii satului. Nu-i unul pe care să nu-l fi uns cel puțin o dată, fie că și-a scrîntit vreun picior ori vreo mînă, fie pentru zgîrcituri și cîrcei de tot felul.

— Voinicu mătușii, las’ numa pe mine, nu te teme! Hei, hei, pe cîți i-am făcut eu oameni din nevoiași! Atîția creițari să am!... Ptii, bată-te norocu, că grăsuț ești! Uite-aci peștele, mă! Brav ficior s-a croi din tine.

Și bunica, cu mînecile sufulcate, cu degetele unse, îl netezește mereu pe la locul cu pricina. Pe urmă îi spune să steie așa, culcat, pînă ce merge în grădină. Frunze de brusturi se află mai pretutindeni, și mătușii Stana îi sînt de lipsă aproape pentru fiecare bolnav pe care-l vindecă prin ungere. Lata buruiană se lipește de trupșorul copilului, mătușa o leagă cu o năframă sub­țire, și peste cîteva ceasuri viitorul june e sănătos ca mărul.

D-apoi descîntecele de bubă rea, de făcătură, de-ntîmplare, cine le-ar ști mai bine decît mătușa Stana!

E un șir întreg de ani de cînd a murit Ion, bărbatul ei, și copii n-au rămas nici unul, că n-au avut. A rămas singură pe lume, fără leac de toiag la bătrînețe. Era ea vestită, și ca tînără, de femeie flușturatică, ce nu-și prea vedea de casă, și, cînd nu știa bărbatul, se mai abătea și pe la jupînul, la cîte-un păhărel. Dar acum de el nu-i mai pasă, de adunat bogății n-are pe sama cui să adune, ș-apoi așa, singură, ce să facă, cum să-și treacă vremea?

De un șir lung de ani mătușa Stana e băutoarea sa­tului. Cît ce capătă vreun ban pentru uns, ori pentru descîntat, îndată-l duce să ruginească la jupînul. De multe ori, cînd descîntă și suflă pe țeve, — pentru alun­garea duhurilor, — se răspîndește un duh greu de ra­chiu, și toate hainele de pe ea miroase a crîșmă.

Cînd nu are bani, își duce ce are prin casă. Jupînul primește orice, nu-i alegător. Sărmana ei casă! Parcă-Șji plînge fericirea de altădată, așa stă de tristă, cu cope- rișul afumat. O mîță sură, pe jumătate sălbatecă, o mai cercetează din vreme-n vreme.

Lelea Stana de altădată, acum mătușa Stana, știe multe cînd se pune la povestit. Numaicît, mai mult vor­bește cu copiii și cu sineși. Că are doar să-și spună sieși mai multe ca altora...

S-a însărat. Aproape toți oamenii au ieșit din crîșmă. Au mai rămas doar căruțașii.

Mătușa Stana a adormit, ghemuită, lîngă cuptor. Dar casa jupînului nu e pentru dormit. O trezește. Cu 

chiu, cu vai, bătrîna ajunge pînă în uliță.

S-a-ntunecat de nu-țivezi mîna și a-nceput să sufle și un vînt rece, neobișnuit vara. Vijelitul lui și cîntecul plîngător al văii, ce curge prin mijlocul satului, se-ames- tecă-n răpăitul ploii...

Mătușa Stana pășește-mpletecindu-se, și-aproape tot al treilea pas se tăvălește în mocirla drumului, bolboro­sind mereu:

— Să te-mbeți ca beutorii!... Ticăloaso!...

Și ploaia cade mereu, în picuri mari și grei.

1 9 0 3