Nasul

Nasul de Nikolai Gogol

Capitolul 1

a 25 martie, la Petersburg, s-a petrecut o întâmplare cam stranie. Frizerul Ivan Iakovlevici (numele lui de familie s-a pierdut și nici pe firma frizeriei – pe care este desenat un domn cu obrazul săpunit și pe care stă scris: „Se ia și sânge“ – nu există vreo mențiune), care locuia pe bulevardul Voznesenk, se trezi destul de devreme și simți miros de mâncare caldă. Ridicându-și capul din așternut, el își văzu soția, o cucoană impunătoare și mare amatoare de cafea, care tocmai scotea din cuptor pâinile ce abia se rumeniseră.

— Praskovia Osipovna, azi eu nu vreau cafea, spuse Ivan Iakovlevici, dar aș dori, în schimb, să mănânc niște pâine caldă cu ceapă.

(De fapt, Ivan Iakovlevici ar fi vrut și una, și alta, dar știa că este absolut imposibil să ceri două lucruri deodată, deoarece Praskovia Osipovna nu suporta astfel de excese.) „Să mănânce prostul doar pâine, că pentru mine este mai bine așa, de vreme ce-o să-mi rămână mie mai multă cafea, gândi soția, aruncându-i o pâine pe masă.“

Pentru a respecta bunele maniere, Ivan Iakovlevici își îmbrăcă halatul, apoi, așezându-se la masă, turnă puțină sare în solniță, își curăță două cepe, luă cuțitul în mână și, cu o expresie ceremonioasă pe față, începu să taie tacticos pâinea. Împărțind-o în două jumătăți, el se uită către miezul uneia dintre ele și, spre marea lui mirare, observă acolo ceva alburiu. Atunci, Ivan Iakovlevici scobi atent cu cuțitul și pipăi. „Este ceva tare!, își zise el. Ce-ar putea oare să fie?“

Frizerul își băgă degetele în miez și scoase un nas!… Ivan Iakovlevici rămase uluit; se frecă la ochi și pipăi încă o dată: era un nas, fără îndoială, un nas! Și, pe deasupra, acest nas i se părea foarte cunoscut. Pe fața sa apăru o expresie de groază. Și asta era mai nimic pe lângă revolta ce pusese stăpânire pe consoarta sa.

— Cui i-ai tăiat nasul, animalule?, strigă ea tulburată. Potlogarule! Bețivule! Eu însămi te voi denunța la poliție. Ești un bandit! Am auzit din gurile a trei oameni că, în timp ce-i bărbierești, îi tragi de nas atât de tare, că abia de mai rezistă.

Ivan Iakovlevici încremenise, aproape că nici nu mai respira. El recunoscuse nasul, ca fiind al nimănui altcuiva decât al lui Kovalev, ajutorul judecătorului de la colegiu, pe care îl bărbierea în fiecare zi de miercuri și de duminică.

— Numai o clipă, Praskovia Osipovna! Să-l învelesc într-o cârpă și să-l pun într-un colțișor: las’ să stea acolo deocamdată, și pe urmă o să-l arunc eu.

— Nici nu vreau să aud! Crezi că pot să stau în camera mea cu un nas sfârtecat?… Derbedeule! Știe doar să dea cu briciul pe curea dumnealui, și în curând, nu va mai fi capabil să facă nici asta cum se cuvine, mamelucule, netrebnicule! Ce-ai fi vrut: să răspund eu la poliție pentru faptele tale?… Ce să mai zic, un cârpaci și un prostălău! Să ieși de-aici cu el! Du-l unde vrei! Să nu-i mai rămână nici amintirea pe-aici!

Ivan Iakovlevici înlemnise. Se gândea, se tot gândea și nu știa ce să facă.

— Dracu’ știe cum s-a întâmplat, zise el într-un târziu, scărpinându-se după ureche. Poate că eram beat aseară, când m-am întors acasă, poate că nu; nu, n-aș putea spune exact. Dar, după toate semnalmentele, mi s-a întâmplat ceva; căci pâinea este ceva ce se poate coace, pe când nasul e cu totul altceva. Nu mai înțeleg nimic!…

Ivan Iakovlevici tăcu. Gândul că polițiștii vor afla de nas și îl vor găsi vinovat pe el îl aduse într-o stare de leșin. Deja i se părea că vede un guler purpuriu, cusut cu ornamente argintii, o spadă… și tremură din tot corpul. În sfârșit, își găsi lenjeria de corp și cizmele, se îmbrăcă la iuțeală, însoțit de ocările Praskoviei Osipovna, înveli nasul într-o cârpă și ieși în stradă cu el.

Ar fi vrut să-l bage undeva: să-l ascundă sub vreo poartă sau să se facă, uite-așa, că-l scapă pe jos și apoi s-o ia la sănătoasa pe ulicioară. Dar, împotriva voinței sale, se tot întâlnea cu oameni cunoscuți care începeau de îndată să-l întrebe: „Unde te duci?“, sau „Pe cine vrei să bărbierești atât de devreme?“, astfel că Ivan Iakovlevici nu rămânea nicio clipă singur. La un moment dat, era cât pe ce să scape de nas, însă un polițist, aflat destul de departe, îi arătă cu halebarda, spunându-i: „Vezi că ai scăpat ceva! Ia-l de jos!“ Și Ivan Iakovlevici trebui să-l ridice și să-l ascundă în buzunar. Disperarea pusese stăpânire pe el definitiv, mai ales că tot mai multă lume apărea pe stradă, fiind ora de deschidere a tot felul de magazine și prăvălii.

Se hotărî s-o ia spre Podul Isakievski, poate va reuși să-l arunce în Neva…

Iată însă că încep să mă simt oarecum vinovat, pentru că până acum nu v-am spus mai nimic despre Ivan Iakovlevici, de altfel un om respectabil în multe privințe.

Ivan Iakovlevici, ca orice meseriaș de treabă din Rusia, era un bețiv nemaipomenit. Cu toate că rădea zilnic o mulțime de bărbi, a lui era veșnic crescută și neîngrijită. Fracul său (pentru că Ivan Iakovlevici nu purta niciodată redingotă…) era bălțat; de fapt, era negru, însă plin de pete maronii-gălbui și cenușii, ce semănau cu niște mere aflate în stare de putrefacție; gulerul căpătase lustru, iar în locul celor trei nasturi nu mai rămăseseră decât ațele. Ivan Iakovlevici era un tip cinic, și când Kovalev, asesorul de la colegiu, îi spunea, în timp ce era bărbierit: „Ivan Iakovlevici, mâinile tale put în permanență!“, el răspundea printr-o întrebare: „De ce să pută oare?“ „Nu știu, frate, dar de puțit, put“, îi repeta asesorul, și Ivan Iakovlevici, după ce priza tabac, îl săpunea pentru aceste vorbe și pe obraz, și sub nas, și după ureche, și sub bărbie, într-un cuvânt, peste tot unde îi trăsnea lui prin cap.

Acum, acest cetățean onorabil ajunse deja pe Podul Isakievski. Se uită mai întâi împrejur; apoi se aplecă peste balustradă, ca și cum ar fi vrut să vadă dacă este vreun pește prin apă, sub pod, și fără să mai ezite, aruncă repede nasul învelit în cârpă. Simți că parcă dăduse jos de pe umerii săi o greutate de zece puduri și chiar îi veni să zâmbească. În loc să meargă să radă bărbile funcționarilor, el se duse direct la un local, pe al cărui frontispiciu se putea citi: „Ceai și mâncare“, ca să ceară un pahar de punci. Nu trecu însă mult și văzu la capătul podului pe polițistul cartierului, masiv, impunător, cu favoriți lați, cu tricorn pe cap și sabie strălucitoare. Ivan Iakovlevici înțepeni de-a binelea, în vreme ce sectoristul îi făcu semn cu degetul și îi zise:

— Ia vino încoace, stimabile!

Cunoscând ce reprezintă uniforma sa, Ivan își scoase șapca încă de la distanță și, apropiindu-se grabnic, îi spuse:

— Să trăiți, înălțimea Voastră!

— Nu, nu, frate, fără înălțime; spune-mi ce ai făcut acolo pe pod?

— Pe Dumnezeul meu, domnule, mă duceam să bărbieresc un client și mă uitam un pic cât de repede curge râul.

— Minți, minți! Și nu scapi cu una, cu două. Te rog să-mi răspunzi!

— Sunt gata s-o bărbieresc pe înălțimea Voastră de două ori pe săptămână sau chiar de trei, fără nicio condiție, răspunse Ivan Iakovlevici.

— Nu, prietene, acestea sunt fleacuri! Pe mine mă rad trei frizeri, și consideră aceasta ca o mare favoare. Dar aș vrea să-mi spui totuși ce făceai tu acolo?

Ivan Iakovlevici păli… Insă din acest moment întâmplarea dispare parcă în ceață și nu se știe absolut nimic despre ce s-a petrecut în continuare.

Vizitati si siteul audio-audio cu teatru radiofonic de Nikolai Gogol....................https://latimp.eu/?s=teatru+gogol