Pățania cocoșatului cu croitorul, cu misitul creștin, cu Baș-bucătarul și cu Hakimul evreu povesti arabe de citit latimp

Pățania cocoșatului cu croitorul, cu misitul creștin, cu Baș-bucătarul și cu Hakimul evreu

Atunci Șeherezada îi spuse:

Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că a fost cândva, în vechimea vremilor și în trecutul vârstelor și al veacurilor, într-o cetate din China, un ins care era croitor și care era tare mulțumit de starea lui. Îi plăceau veseliile și desfătările, și avea obiceiul, din vreme în vreme, să iasă cu soția sa să se plimbe și să-și bucure ochii cu priveliștile ulițelor și ale grădinilor. Or, odată, după ce amândoi își petrecuseră ziua toată afară din casa lor, și când, făcându-se seară, se întorceau acasă, întâlniră în drum un cocoșat cu o înfățișare atât de hazlie, încât spulbera orice mohorâre, îl făcea să râdă până și pe omul cel mai necăjit și alunga toată supărarea și toată mâhnirea. Pe dată croitorul și soția lui se apropiară de cocoșat, se veseliră strașnic de poznele lui, și așa că îl poftiră să-i însoțească acasă la ei, ca să le fie oaspete în seara aceea. Iar cocoșatul se grăbi să dea poftirii lor răspunsul care se cuvenea și plecă împreună cu ei și ajunse la ei acasă. Acolo, croitorul îl lăsă o clipită pe cocoșat, spre a da fuga în suk să cumpere, înainte ca negustorii să-și închidă prăvăliile, cele cu care să facă cinste oaspetelui său. Cumpără pește prăjit, pâine proaspătă, lămâi și o bucată mare de halviță pentru încheierea mesei. Pe urmă se întoarse, puse dinaintea cocoșatului cele cumpărate, și șezură tustrei jos să mănânce.

Pe când mâncau ei așa cu voioșie, nevasta croitorului luă cu degetele o bucată mare de pește și, în chip de glumă, o înfundă pe toată întreagă în gura cocoșatului, îi acoperi gura cu mâna spre a nu-l lăsa să arunce bucata afară și îi zise:

— Pe Allah, trebuie numaidecât să înghiți bucata asta dintr-odată și pe nerăsuflate, altminteri nu-ți dau drumul.

Atunci cocoșatul începu să facă niște opinteli grele, și până la urmă înghiți îmbucătura. Da, spre păcatele lui, îi fusese ursit ca în îmbucătură să se afle un os mare, care i se opri în beregată și îl făcu să-și dea duhul pe dată.

În clipita aceasta a istorisirii ei, Șeherezada, fiica vizirului, văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, cum îi era obiceiul, nu vroi să alungească povestitul, ca să nu încalce îngăduința dată de sultanul Șahriar.

Atunci, soră-sa, micuța Doniazada, îi zise:

— O, sora mea, ce gingașe, și ce dulci, și ce mustoase, și ce neprihănite sunt vorbele tale!

Ea răspunse:

— Da atunci ce-ai să mai zici, în noaptea cealaltă, când ai să auzi urmarea, dacă oi mai fi în viață și dacă așa îi va fi pe plac sultanului nostru cel plin de purtări alese și de politețe!

Iar sultanul Șahriar își zise în cugetul său: „Pe Allah! n-am s-o ucid decât după ce voi auzi sfârșitul poveștii, care este tare uluitoare!”

Pe urmă, sultanul Șahriar o luă pe Șeherezada în brațe; și amândoi petrecură sfârșitul nopții înlănțuiți, până dimineața. Apoi, sultanul se sculă și se duse la divanul județelor sale. Și numaidecât veni vizirul, și veniră și emirii, dregătorii și străjerii, și tot divanul se umplu de lume. Și sultanul Șahriar începu să judece, să rânduiască treburile, să-l căftănească pe unul într-o slujbă, să-l mazilească pe altul, să pună capăt județelor întocmite, și să ostenească astfel până la sfârșitul zilei. Când divanul se isprăvi, sultanul se întoarse în iatacurile sale și se duse iar la Șeherezada.

Și cum era cea de a douăzeci și cincea noapte, Doniazada îi spuse Șeherezadei:

— O, sora mea, mă rog ție, povestește-ne urmarea pățaniei cocoșatului cu croitorul și cu soția croitorului.

Ea răspunse:

— Din toată inima și ca o cinstire datorată! Da nu știu dacă sultanul mă învoiește!

Atunci sultanul se grăbi a spune:

— Poți!

Iar Șeherezada spuse:

Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că, după ce îl văzu pe cocoșat că moare, croitorul strigă:

— Nu este tărie și putere decât la Allah cel Preaînalt și Atotputernic! Ce năpastă că bietul de el a venit să moară așa în mâinile noastre!

Și femeia strigă:

— Da ce mai aiureală și pe tine! Păi tu nu știi stihurile poetului:

O, suflete al meu, de ce te-afunzi În hrubele atâtor negre gânduri?

Ce-ți pasă că ridică ochi rotunzi Departe hăt necazuri rânduri-rânduri?

Tu-n foc nu vezi primejdia deloc De-i stai așa în preajmă, fără teamă?

Nu știi că, de te-apropii mult de foc, Poți să iei foc și tu, de bună seamă?

Atunci soțul zise:

— Și ce se cade să fac eu acuma?

Ea răspunse:

— Ridică-te și hai amândoi să cărăm leșul; îl acoperim cu o năframă de mătase și-l ducem așa, tu venind în urma mea, iar eu mergându-ți înainte. Și chiar în noaptea asta! Și pe tot lungul drumului, tu să spui cu glas mare: „E copilul meu! Și aceasta este mama lui! Ne ducem să căutăm un hakim, care să-l vindece! Unde se află un hakim?”

Încât, dacă auzi vorbele femeii, croitorul se sculă, îl luă pe cocoșat în brațe și, cu nevastă-sa înaintea lui, ieși din casă. Iar femeia, la rându-i, începu să ofteze:

— O, copilașul meu! De-ai scăpa sănătos și teafăr din asta! Spune: unde te doare? Of, afurisitul de vărsat! Pe ce parte ți s-a umplut trupșorul de bube?

La asemenea vorbe, fiecare trecător își zicea: „E tatăl și cu mama. Își duc copilul smreduit de vărsat!” și zorea să se depărteze.

Iar croitorul și nevasta lui merseră așa, tot întrebând de locuința unui doctor, până ce fură îndrumați spre ușa unui doctor evreu. Și atunci bătură la ușă, și numaidecât coborî o arăpoaică, deschise ușa și văzu un om cu un copil în brațe, și tot așa o văzu și pe mama care îl însoțea. Și mama îi spuse:

— Am venit cu copilul acesta să-l vadă hakimul. Ia banii aceștia, un sfert de dinar, și dă-i ca arvună stăpânului tău, și roagă-l să coboare să-mi vadă copilul, care este bolnav rău.

Atunci slujnica urcă îndărăt în casă; și numaidecât femeia croitorului trecu pragul casei, îl băgă înăuntru și pe soțul ei, și îi zise:

— Pune jos repede leșul cocoșatului. Și să zorim s-o ștergem cât mai degrabă.

Și croitorul puse leșul cocoșatului jos, pe una din treptele scării, sprijinit de perete, și se grăbi să iasă, urmat de nevastă-sa.

Cât despre arăpoaică, aceasta intră la hakimul evreu, stăpânul ei, și îi spuse:

— Jos la poartă e un bolnav adus de o femeie și de un bărbat care mi-au dat pentru tine sfertul acesta de dinar ca să-i spui bolnavului ce să ia ca să se facă bine.

Când văzu sfertul de dinar, hakimul evreu se bucură și se grăbi să se ridice, și, în graba lui, nu se gândi să ia cu el vreo lumânare ca să coboare. Și-așa că se poticni cu piciorul de cocoșat și răsturnă leșul. Și, speriat rău când văzu rostogolindu-se așa un om, se grăbi să-l cerceteze, și băgă de seamă că era mort, și socoti că el însuși era pricina morții aceluia.

Atunci strigă:

— Doamne! Of, Doamne pedepsitor! Pe cele zece Sfinte Porunci! 1

Și urmă să-i pomenească mai departe pe Harun2, pe Iușah, fiul lui Nun3, și pe ceilalți. Și zise:

— Iacătă că m-am împiedicat de bietul bolnav și l-am doborât de s-a rostogolit până sub scară! încât cum să mai pot ieși acuma din casa mea cu un om mort?

Dar până la urmă luă leșul și îl cără din curte în casă, și i-l arătă neveste-sii, și îi destăinui necazul. Iar nevastă-sa, speriată, țipă:

— A, nu! n-are ce să caute aici! Du-l afară repede! Că dacă rămâne aici până la răsăritul soarelui, suntem pierduți fară de izbăvire. Așa că hai să-l cărăm amândoi pe acoperișul casei și de acolo să-l aruncăm în curtea vecinului nostru musulman. Că știi că vecinul nostru e bucătar, răspunzător de cuhniile sultanului, și că toată casa lui e năpădită de șobolani, de pisici și de câini, care coboară de pe casă la el ca să prade și să se înfrupte din zahereaua de unt, de untură, de ulei și de faină. Așa că jivinele acelea au să mănânce și leșul de colea și au să-l facă pierit.

Atunci hakimul evreu și soția lui îl luară pe cocoșat, se suiră pe casă și de acolo coborâră încetișor leșul în curtea mai-marelui peste bucătari, și îl rezemară, în picioare, de peretele cuhniei. Pe urmă plecară și coborâră binișor îndărăt la ei acasă.

Or, de-abia trecură câteva clipite de când cocoșatul ședea așa în picioare sprijinit de perete, că baș-bucătarul, care fusese plecat, se întoarse acasă, deschise poarta, aprinse o lumânare și intră. Și văzu un fiu de-al lui Adam rezemat în picioare la un colț al zidului de la bucătărie. Și, tare uluit, strigă:

— Ce e asta? Pe Allah! Acuma văd eu că hoțul cel nărăvit la zahereaua mea e om, și nicidecum vreo jivină! El îmi șterpelește carnea și unturile, pe care le încui cu atâta grijă de frica pisicilor și a câinilor! încât iacătă cât de fară folos era să omor, cum aveam de gând, toate pisicile și toți câinii din mahala, de vreme ce numai pezevenghiul ăsta cobora pe pleșul casei până aici!

Și înșfacă pe dată o bâtă, se repezi la ins, îl pocni năprasnic, îl prăbuși pe jos și începu să-i care niște lovituri bine alduite peste cocoașă. Da cum insul nici nu se clintea, baș-bucătarul văzu că era mort.

Atunci îl cuprinse jalea și grăi:

— Nu este tărie și putere decât la Allah cel Preaînaltul!

Pe urmă se înfricoșă rău și zise:

— Afurisite să fie și untul, și untura, și carnea, și noaptea de-acuma! Că mi-a fost dat să fiu atâta de fară de noroc, încât să-l ucid așa pe insul ăsta, care îmi rămâne pe cap!

Pe urmă se uită la mort mai cu luare-aminte și văzu că era un cocoșat. Și grăi:

— Au nu îți era ție destul că erai cocoșat? Mai vroiai să fii și hoț, și să furi carnea, și unturile, și grânele din capanele mele! O, Doamne al mântuirii, cuprinde-mă sub vălul ocrotitor al puterii tale!

Cu asta, întrucât noaptea mergea spre sfârșitul ei, baș-bucătarul îl luă pe cocoșat în spinare, coborî din casă și porni la drum, până ce ajunse la marginea sukului. Acolo se opri, puse cocoșatul în picioare, sprijinit de colțul unei prăvălii, la o cotitură de uliță, îl lăsă și plecă.

Nu trecu multă vreme de când cocoșatul zăcea acolo, când iată că se ivește un creștin. Era misitul sultanului. În seara aceea, se îmbătase și se ducea să-și facă o îmbăiere la hammam. Iar beția îl îmboldea la tot soiul de aiureli și-i zicea: „Ia uite, ești chiar aproape de Messia!” Mergea așa clătinându-se pe două cărări și, până la urmă, ajunse de față cu cocoșatul, fară să-l vadă. În clipita aceea, se întoarse către cocoșat și vru să-și ușureze bășica. Ci deodată îl văzu pe cocoșat chiar dinaintea lui, proptit de perete. La vederea acelui om nemișcat, gândi că o fi vreun hoț, poate chiar acela care îi furase turbanul4 pe la începutul serii; căci misitul creștin era, într-adevăr, cu capul gol. Atunci creștinul se repezi asupra cocoșatului și îi aldui peste ceafa o lovitură cruntă, care îl rostogoli pe jos. Pe urmă începu să strige amarnic, chemând străjerul sukului. Și se năpusti peste cocoșat, pocnindu-l cu lovituri înverșunate, în ațâțarea beției, și chiar da să-l sugrume, strângându-l de gât cu amândouă mâinile. În clipita aceea, veni paznicul sukului și îl văzu pe creștin cum îl ținea pe musulman răsturnat sub el și cum îl lovea și cum se căznea să-l sugrume. Și străjerul strigă:

— Lasă omul și ridică-te!

Și creștinul se ridică.

Iar paznicul sukului se duse la cocoșatul întins pe jos, îl cercetă și văzu că era mort. Atunci strigă:

— O! s-a mai văzut așa vreodată un creștin să aibă cutezanța a se atinge de un musulman și a-l omorî?

Pe urmă îl înșfacă pe creștin, îi legă mâinile la spate și îl duse la casa valiului5. Iar creștinul se văicărea și grăia:

— O, Mântuitorule! O, Sfântă Precistă! Cum de-am putut să omor omul! Și ce repede a murit, numai dintr-un pumn! S-a dus beția, acuma vine chibzuință!

Când ajunseră la casa valiului, creștinul și cocoșatul mort fură ținuți încuiați toată noaptea, până ce valiul se trezi, dimineața. Și valiul îl cercetă pe creștin, care nu putu să tăgăduiască faptele povestite de paznicul sukului. Încât valiul nu putu decât să-l osândească la moarte pe creștinul care ucisese un musulman. Și îi porunci gâdelui, împlinitorul osândelor, să strige prin toată cetatea pedeapsa cu moartea a misitului creștin. Pe urmă porunci să se ridice spânzurătoarea. Atunci veni gâdele care găti frânghia, făcu ochetele lațului, petrecu lațul pe după gâtul misitului, și vru să tragă, când deodată bucătarul sultanului se repezi prin mulțime și își tăie drum până la creștinul care sta în picioare sub spânzurătoare, și strigă către casap:

— Stai! că eu am omorât omul!

Atunci valiul îi zise:

— Și de ce l-ai omorât?

El spuse:

— Iacătă! Azi-noapte, când m-am întors acasă, l-am văzut că intrase în casa mea coborând de pe pleșul casei, ca să-mi fure din zaherea. Iar eu l-am izbit în piept cu o bâtă, și numaidecât l-am văzut cum cade și moare. Atunci l-am cărat în spinare și am venit cu el la suk și l-am pus în picioare, rezemat de o prăvălie, în cutare loc, pe cutare uliță! Păcătosul de mine! Ia uite că acuma, cu tăcerea mea, era să fiu pricina morții acestui creștin, după ce am omorât cu mâna mea un musulman! încât mie mi se cuvine să fiu spânzurat!

Când auzi vorbele baș-bucătarului, valiul porunci să fie slobozit misitul creștin și îi spuse gâdelui:

— Ia-l și spânzură-l numaidecât pe ăsta, care și-a mărturisit vina cu gura lui!

Atunci gâdele luă funia pe care mai înainte o petrecuse pe după gâtul creștinului, puse ștreangul la gâtul bucătarului, îl aduse pe bucătar chiar sub spânzurătoare, și vru să-l salte în văzduh, când deodată hakimul evreu își tăie drum prin mulțime și strigă la gâde, zicând:

— Stai! să nu faci nimic! Numai eu l-am omorât!

Pe urmă istorisi astfel întâmplarea:

— Într-adevăr, să știți cu toții că omul acesta a venit la mine să se caute de boală și să-l tămăduiesc. Și, pe când coboram scările ca să mă duc să-l văd, și cum era noapte, am dat peste el cu piciorul; atunci el s-a prăstăvălit până sub scară și a murit. Așa că nu se cuvine să-l omorâți pe baș-bucătar, ci numai pe mine!

Atunci valiul porunci moartea hakimului evreu. Iar gâdele scoase lațul de pe gâtul bucătarului și îl petrecu la gâtul hakimului evreu, și vru să-l spânzure pe doctor; când iacătă că se ivește croitorul, care își tăie drum prin mulțime și îi spuse gâdelui:

— Hei, stai! Eu sunt cel care l-a omorât. Iacătă! Ieri mi-am petrecut ziua hoinărind, și mă întorceam seara spre casă. Pe drum m-am întâlnit cu cocoșatul acesta, care era beat și tare vesel, și care avea în mână o dairea cu clopoței cu care se însoțea cântând din toată inima și într-un chip tare duhliu. Atunci m-am oprit să mă uit la el și să mă veselesc, și m-a cuprins atâta veselie, încât l-am poftit să mă însoțească acasă. Cum, printre alte lucruri, cumpărasem și niște pește, soția mea, după ce am stat jos să mâncăm, a luat o bucată de pește și a făcut din ea o îmbucătură pe care a băgat-o în gura cocoșatului; și îmbucătura l-a înecat pe cocoșat, care a murit pe dată. Atunci eu și cu soția mea l-am luat și l-am cărat până la casa hakimului evreu. A coborât o arăpoaică și ne-a deschis ușa; și eu i-am zis: „Spune-i stăpânului tău că așteaptă la ușă o femeie și un om care au adus un bolnav. Așa că trebuie să cobori să-l vezi ca să-i dai vreun leac!” Pe urmă i-am dat arăpoaicei un sfert de dinar pentru stăpânul ei. Atunci ea s-a grăbit să suie în casă, iar eu l-am pus pe cocoșat în picioare, rezemat de peretele scării; apoi eu și cu soția mea am plecat cât mai iute. În vremea asta, hakimul evreu a coborât să vadă bolnavul; dar s-a lovit de trupul cocoșatului, care a căzut; și evreul a socotit că îl omorâse chiar el!

Și croitorul se întoarse către hakimul evreu și îi zise:

— Nu e așa că e adevărat?

El răspunse:

— Ba da, într-adevăr!

Atunci croitorul se întoarse către valiu și îi zise:

— Se cade, așadar, să-l sloboziți pe evreu și să mă spânzurați pe mine!

Valiul, la asemenea vorbe, se minună strașnic și grăi:

— Chiar că pățania cocoșatului este vrednică de-a fi pusă în cronici și în cărți.

Pe urmă îi porunci gâdelui să-l slobozească pe evreu și să-l spânzure pe croitorul care se mărturisise vinovat. Atunci gealatul îl aduse pe croitor sub ștreang, îi puse lațul la gât și spuse:

— De data asta, gata! N-am să mai schimb pe nimeni!

Și apucă de funie.

Iac-așa cu ei!

Cât despre cocoșat, acela era chiar măscăriciul sultanului, iar sultanul nu putea să se despartă de el nici un ceas. Or, cocoșatul, după ce se îmbătase, în noaptea aceea, fugise de la sarai și lipsise toată noaptea; iar a doua zi slugile veniră să-i spună sultanului, care întrebase de el:

— Doamne, valiul are să-ți spună că ghebosul e mort și că ucigașul lui stă să fie spânzurat. Într-adevăr, valiul a poruncit să fie pus ucigașul sub ștreang, și gâdele tocmai da să-l spânzure, când văzură că venea un alt ins, pe urmă altul, și fiecare dintre ei spunea: „Iacătă, chiar eu l-am omorât pe cocoșat.” Și fiecare dintre ei îi istorisea valiului pricina omorului.

Când auzi vorbele acestea, sultanul nu putu să asculte mai mult, strigă și chemă un dregător și îi zise:

— Coboară degrabă și dă fuga la valiu și spune-i să mi-i aducă într-o clipită pe toți inșii aceia!

Și dregătorul coborî și ajunse la spânzurătoare taman în clipita când gâdele da să-l spânzure pe croitor. Și dregătorul strigă:

— Stai!

Pe urmă îi istorisi valiului că povestea cocoșatului răzbătuse până la urechile sultanului. Și îl luă cu el, și tot așa îi luă și pe croitor, și pe hakimul evreu, și pe misitul creștin, și pe baș-bucătar, și la fel porunci să fie adus și leșul cocoșatului, și porni cu ei cu toți la sultan.

După care valiul se înfățișă dinaintea sultanului, se temeni și sărută pământul, și îi istorisi sultanului toată pățania cocoșatului, cu toate amănuntele ei, de la început până la sfârșit. Da chiar că ar fi fară de nici un folos s-o mai spunem acuma încă o dată!

Dacă auzi povestea, sultanul se minună foarte și fu cuprins de un râs strașnic. Pe urmă le porunci diecilor de la sarai să scrie cu apă de aur toată întâmplarea aceea.

Apoi îi întrebă pe toți cei de față:

— Ați mai auzit voi vreodată o pățanie pe potriva pățaniei cocoșatului?

Atunci misitul creștin păși înainte, sărută pământul dintre mâinile sultanului și spuse:

— O, sultane al veacurilor și al vremilor, eu știu o întâmplare cu mult mai uluitoare decât pățania noastră cu cocoșatul! Dacă îmi îngăduiești, ți-o istorisesc, întrucât este cu mult mai minunată, mai ciudată și mai desfătătoare decât pățania cocoșatului!

Iar sultanul îi zise:

— Da! deșterne-ne la vedeală tot ce ai!

Atunci misitul creștin spuse:

Istorisirea misitului creștin.

Află, o, sultane al vremilor, că eu nu am venit în țara ta decât pentru niște daraveli neguțătorești. Sunt un străin pe care ursita l-a îndreptat către împărăția ta. Așa că m-am născut în cetatea Cairo și sunt copft din neamul copfților6. Și tot la Cairo am și crescut, și tot acolo a fost misit și părintele meu, înaintea mea.

Când părintele meu a murit, ajunsesem la vârsta de bărbat; și m-am făcut misit în locul lui, întrucât mă vedeam dăruit cu tot soiul de haruri pentru îndeletnicirea aceasta, îndătinată la noi la copfți.

Or, într-o bună zi, ședeam jos dinaintea porții de la hanul negustorilor de semințe și văzui cum trecea un tinerel, cel mai frumos care s-ar fi putut vedea, și îmbrăcat în hainele cele mai falnice, și călare pe un măgar înșeuat cu o șa frumoasă, roșie. Când mă văzu, tânărul îmi dădu binețe; iar eu mă sculai pe dată, din cinstire față de el.

El atunci scoase o năframă în care se afla o grămăjoară de susan, ca probă, și îmi zise:

— La cât se vinde un ardeb din soiul acesta de susan?

Îi spusei:

— Se vinde ușor la o sută de drahme.

El îmi răspunse:

— Atunci ia cu tine niște salahori și niște oameni care măsoară semințele, și du-te la hanul Al-Gauali8 din mahalaua Bab al-Nassr9: ai să mă găsești acolo.

Pe urmă mă lăsă și plecă, după ce îmi dăduse năframa în care se afla proba de susan.

Atunci pornii să dau un ocol pe la negustorii cumpărători de semințe și le scosei la vedere proba pe care eu o prețuisem la o sută de drahme. Și negustorii o prețuiră la o sută douăzeci de drahme pentru fiecare ardeb. Atunci mă cuprinse o bucurie cum nu se poate mai mare, și luai cu mine patru cantaragii, și plecai pe dată să-l caut pe tânărul care mă aștepta la han. Când mă văzu, veni la mine și mă luă la un capan unde se aflau semințele, iar cantaragiii umplură sacii și măsurară semințele, care se ridicară cu totul la cincizeci de ardebi.

Și tânărul îmi spuse:

— Vei primi drept parte a ta pentru misitie zece drahme la fiecare ardeb vândut pe o sută de drahme. Da vei lua și toți banii mei, pe care să mi-i păstrezi cu grijă acasă la tine, până ce am să ți-i cer. Cum tot prețul este de cinci mii de drahme, vei scoate pentru tine cinci sute. Iar eu, de îndată ce îmi voi isprăvi daravelile, am să vin la tine să-mi iau banii.

Atunci îi răspunsei:

— Va fi după dorința ta!

Pe urmă îi sărutai mâinile și plecai.

Și, ca urmare, chiar în ziua aceea câștigai astfel o mie de drahme ca misitie, cinci sute de la vânzător și cinci sute de la cumpărători, și-așa că mi-am făcut parte de douăzeci la sută, după obiceiurile noastre, ale misiților egipteni.

Cât despre tânăr, după ce lipsi vreme de o lună, veni să mă vadă și îmi spuse:

— Unde sunt drahmele?

Iar eu îi răspunsei pe dată:

— La poruncile tale. Iacătă-le rânduite gata în sacul acesta.

Și el îmi spuse:

— Mai ține-le la tine o vreme, până ce am să mă întorc să le iau.

Și plecă, și lipsi iarăși o lună, și se întoarse și mă întrebă:

— Unde sunt drahmele?

Eu atunci mă ridicai și mă temenii și îi spusei:

— Sunt la cheremul tău. Iacătă-le.

Pe urmă îi spusei:

— Vrei acuma să-mi cinstești casa, învoindu-te să vii să mănânci cu mine o gustare?

Dar el nu primi și îmi spuse:

— În ce privește banii, mă rog ție să-i mai păstrezi, până ce am să mă întorc să ți-i cer, după ce voi isprăvi niște daraveli zornice.

Pe urmă plecă. Iar eu îi strânsei cu grijă banii și începui să-l aștept să se întoarcă. Peste o lună, se întoarse și îmi spuse:

— Deseară am să trec iarăși pe aici să iau banii!

Atunci ținui banii rânduiți gata; dar degeaba așteptai eu până noaptea, pe urmă și în celelalte zile, că nu se mai întoarse decât peste o lună, în vreme ce eu îmi ziceam: „Ce plin de încredere este tânărul acesta! În viața mea, din ziua când m-am făcut misit pe la hanuri și prin sukuri, nu am mai văzut atâta încredere!” Veni, așadar, la mine, și era tot călare pe măgarul lui, și îmbrăcat tot cu hainele cele falnice, și era tot atâta de frumos ca luna în plinătatea ei, și avea chipul strălucit și fraged ca la ieșirea de la hammam, și obrajii trandafirii, și fruntea ca o floare lucitoare și, la un colț al buzelor, avea o aluniță ca un strop de chihlimbar negru, după spusa poetului:

Deasupra unui turn s-au întâlnit Măritul soare și cu luna plină, Și amândoi deodată-au strălucit În toată-a frumuseții lor lumină.

Așa erau cei doi îndrăgostiți.

Iar cei care s-au întâmplat să-i vadă, N-au mai putut decât să stea-mpietriți, Urându-le a fericirii roadă.

Și-atât erau de minunați, și-atât De plini de frumusețea lor cerească, Și-atât de dragi erau așa, încât Sta sufletul vrăjit să-i preamărească.

Deci slavă lui Allah, c-a socotit Că se cuvine și-a găsit cu cale Să-i zămislească neasemuit.

După calupul visurilor sale!

Când îl văzui, îi sărutai mâinile și chemai asupra-i toate milele lui Allah, și îi spusei:

— O, stăpâne al meu, nădăjduiesc că de data aceasta îți vei ridica banii!

El îmi răspunse:

— Mai rabdă oleacă, să-mi isprăvesc de încheiat daravelile, și atunci am să mă întorc să-mi iau banii.

Pe urmă îmi întoarse spatele și se duse. Iar eu gândii că iar o să lipsească multă vreme, și luai banii și îi băgai într-un samsarlâc de douăzeci la sută, cum este îndătinat în țara noastră, și astfel îi făcui să rodească frumușel pe seama mea.

Și zisei în cugetul meu: „Pe Allah! când se va întoarce, am să-l rog să primească poftirea mea și am să-l ospețesc cu o dărnicie mare, întrucât banii lui mi-au fost de mult folos și iacătă că o să ajung tare bogat!”

Se scurse așa un an întreg, după care veni; și era îmbrăcat cu un caftan încă mai falnic decât în celelalte dăți, și tot călare pe măgarul lui alb, de viță aleasă.

Atunci mă rugai cu stăruință de el să meargă cu mine în casa mea și să binevoiască a-mi fi oaspete. Iar el îmi răspunse:

— Binevoiesc, dar cu învoiala să nu carecumva să plătești cu banii mei, care se află la tine, cheltuielile pe care le vei face.

Și zâmbi a râde. Iar eu la fel. Și îi zisei:

— Da, hotărât și din toată inima!

Și îl luai acasă, și îl rugai să șadă; și alergai la suk să cumpăr tot felul de bunătățuri, de băuturi și de alte lucruri asemenea, și le pusei pe toate între mâinile lui pe masă, și îl rugai să înceapă, rostind:

— În numele lui Allah!

El atunci se apropie de bucatele orânduite și își întinse mâna stângă și începu să mănânce cu mâna stângă. Eu atunci rămăsei tare nedumerit și nu știui ce să socot. După ce sfârșirăm de mâncat, se spălă pe mâna aceea stângă, fară a se ajuta de mâna dreaptă; și îi întinsei ștergarul, ca să se șteargă; pe urmă șezurăm jos să tăifăsuim.

Eu atunci îi spusei:

— O, stăpâne al meu, mă rog ție! ușurează-mă de o greutate ce mă apasă și de o mâhnire care mă mohorăște. Pentru ce ai mâncat cu mâna stângă? Vei fi având cumva din întâmplare vreun beteșug la mâna dreaptă?

La vorbele mele, tânărul rosti aceste stihuri:

Nu mă-ntreba ce chinuri port în piept, Nici de pricina lor ce mă sfâșie.

Vezi doar că îmi lipsește brațul drept.

Și mai ales să nu mă-ntrebi, vai mie, Dacă sunt fericit. Am fost, e drept.

Ci-i tare mult de-atunci, o veșnicie.

De-atunci e totul altfel. Ci se știe:

În deznădejde, poartă-te-nțelept!

Pe urmă își trase mâna dreaptă din mâneca mantiei; și văzui că mâna aceea era tăiată, întrucât mâna nu mai avea pumn. Și rămăsei minunat până peste poate.

Ci el îmi spuse:

— Să nu te minunezi nicidecum! Și mai cu seamă să nu mai socoți că din lipsă de cinstire față de tine am mâncat cu mâna stângă: căci vezi acuma că am făcut-o pentru că mâna mea dreaptă este retezată. Iar pricina retezăturii este tare uluitoare!

Eu atunci îi întrebai:

— Și care este pricina?

Iar el îmi istorisi:

— Află că eu sunt din Bagdad. Tatăl meu era unul dintre navabii și fruntașii cetății. Iar eu, până ce am ajuns la anii bărbăției, ascultam istorisirile călătorilor, ale hagiilor și ale negustorilor, care ne povesteau, la părintele meu, minunățiile din țara Egiptului. Iar eu păstram în mine toate acele istorisiri, mistuindu-le tainic, și-așa până ce părintele meu s-a săvârșit. Atunci am luat toate bogățiile pe care le-am putut strânge, și potop de bani, și am cumpărat o sumedenie de mărfuri de preț și de cel mai bun soi; și am pus toate lucrurile acelea în legături strașnice, și am plecat din Bagdad. Și, întrucât Allah îmi scrisese că trebuia să ajung întreg și teafăr la capăt, nu zăbovii a ajunge în curând în cetatea aceasta, la Cairo, care este cetatea ta.

Pe urmă tânărul începu să plângă și prociti stihurile acestea:

Adesea orbul cel orb din născare Știe să ocolească groapă-n care Cel cu ochi ageri, bine-văzătorul, Își lasă să-i alunece piciorul Adesea știe-un prost să se ferească De-o vorbă ce-ar părea înțelepțească, Dar care, spusă de un om cu carte, Pe cărturar îl duce drept la moarte.

Adesea omul drept și cuvios Abia își duce traiul ticălos Pe când cel nărăvit la rău, și fur, Trăiește-n fericire și-n huzur De-aceea omul să-și cunoască bine Întreagă neputința sa de sine!

Să ia aminte mai cu seamă-anume Că doar ursita predomnește-n lume!

Când sfârși stihurile, își urmă astfel povestirea:

— Intrai, așadar, în Cairo și trăsei la hanul Serur, dezlegai legăturile cu mărfuri, despovărai cămilele și îmi orânduii mărfurile într-o prăvălie, pe care mă îngrijii s-o iau cu chirie. Pe urmă îi dădui niște bani slujitorului meu ca să ne cumpere de-ale gurii; apoi mă culcai oleacă și, la trezire, mă dusei să dau un ocol pe ulița Bein Al-Kassrein12; apoi mă întorsei la hanul Serur, unde îmi petrecui noaptea.

Când mă deșteptai, dimineața, desfăcui o legătură de țesături și zisei în cugetul meu: „Am să duc țesăturile acestea la suk, ca să văd cam cum merge târgul.” Atunci încărcai niște țesături în spinarea unuia dintre slujitorii mei cei tineri și ajunsei în inima târgului, la o clădire mare, împrejmuită cu șoproane, cu prăvălii de toate felurile și cu havuzuri; acolo, precum știi, mișună misiții; și se cheamă locul acela chessaria lui Girgis.

La ivirea mea, toți misiții, care și fuseseră înștiințați de venirea mea, mă înconjurară, iar eu le dădui țesăturile, și ei plecară în toate părțile să arate țesăturile mele negustorilor de frunte din suk. Dar se întoarseră în curând și îmi spuseră că prețul ce se da pe mărfurile mele nu acoperea nici prețul meu de cumpărare, nici cheltuielile mele de la Bagdad până la Cairo. Și, întrucât nu știam ce să fac, șeicul cap al misiților îmi spuse:

— Știu eu de ce mijloc trebuie să te folosești spre a ajunge să dobândești ceva câștig: este numai acela de a face precum fac toți negustorii. Vra să zică, să-ți vinzi mărfurile cu de-amănuntul negustorilor cu prăvălii, și anume pe un răstimp hotărât, de față cu martori, și cu înscris și de o parte și de alta, și prin mijlocirea unui zaraf. Și atunci, neabătut, în fiecare zi de joi și în fiecare zi de luni, vei ridica banii ce se vor aduna. Și, în felul acesta, fiecare drahmă îți va aduce două drahme, ba chiar și mai mult. Pe deasupra, în vremea aceasta, vei avea tot răgazul să colinzi în voie cetatea Cairo și să te minunezi de Nilul care o străbate.

Când auzii asemenea vorbe, spusei:

— Chiar că e un gând minunat!

Și numaidecât luai cu mine misiții și telalii la hanul Serur, și le dădui toate mărfurile mele, pe care le cărară la chessarie. Și vândui totul cu bucata negustorilor, după ce, și de o parte și de alta, scriserăm învoielile, de față cu martori și prin mijlocirea unui zaraf de la chessarie.

Când sfârșirăm, mă întorsei la hanul meu și sălășluii acolo liniștit, și nu mă mai lipsii de nici un desfăt, și nu cruțai nici o cheltuială. În fiecare zi mâneam îmbelșugat, cu pocalul de vin pe masă. Și aveam totdeauna carne bună de berbec, și tot felul de dulciuri și de zumaricale. Și așa o ținui până ce se încheie luna, când trebuia să mă duc să-mi ridic câștigul meu cel hotărât. Și, într-adevăr, chiar din cea dintâi săptămână a lunii aceleia, începui să-mi ridic statornic banii; în fiecare zi de joi și în fiecare zi de luni, mă duceam să șed în prăvălia fiecărui negustor datornic al meu; iar zaraful și calemgiul veneau, dădeau un ocol pe la fiecare negustor, ridicau banii și mi-i aduceau.

Luai, așadar, obiceiul de a mă duce astfel să șed ba într-o prăvălie, ba în alta, până când într-o zi (ieșisem de la hammam, unde mă dusesem să-mi fac scalda, apoi mă odihnisem oleacă, mâncasem un pui și băusem câteva pocale de vin, apoi mă spălasem pe mâini și mă parfumasem cu sucuri înmiresmate), venii în mahalaua chessariei lui Girgis și mă oprii la prăvălia unui negustor de pânzeturi, pe nume Badreddin Al-Bustani. Când mă văzu, negustorul mă primi cu multă bucurie și cinstire, și ne așezarăm la taclale un ceas de vreme.

Or, pe când ședeam noi și tăifăsuiam așa, văzurăm că vine o femeie acoperită cu un izar de mătase albastră; și intră în prăvălie spre a târgui bogasiuri, și șezu jos pe un scăunel de lângă mine. Și iașmacul, care îi înfășură capul și îi acoperea ușor obrazul, era pus oleacă mai într-o parte și lăsa să se împrăștie niște parfumuri minunate și miresmele cele mai gingașe. Încât îmi răpi mințile cu frumusețea și cu nurii ei, mai cu seamă după ce își trase la o parte vălul și îi zării negrul ochilor! Așadar șezu jos și îi dădu binețe lui Badreddin, care îi răspunse la salamalek, și rămase în picioare dinaintea ei, și începu să-i vorbească, arătându-i felurite soiuri de țesături. Iar eu, auzind glasul ei dulce și plin de farmece, simții încă și mai strașnic dragostea cum se înstăpânește în inima mea.

După ce cercetă câteva bogasiuri, și întrucât nu le găsea destul de frumoase, îi spuse lui Badreddin:

— Nu cumva ai, din întâmplare, vreo bucată de mătase albă bătută cu zarafir sadea? Mi-ar trebui spre a-mi face o rochie.

Și Badreddin se duse în fundul prăvăliei, deschise un dulăpior și, de dedesubtul mai multor bucăți de bogasiuri, scoase o bucată de mătase albă bătută cu zarafir, și o aduse, și o deșternu dinaintea hanâmei.

Iar ea o găsi tocmai bună pentru gustul ei, și îi spuse bogasierului:

— Întrucât nu am bani la mine, ai putea, socot, să mi-o dai, ca de obicei, de pe acum; iar eu, când voi ajunge acasă, îți voi trimite prețul.

Și bogasierul îi spuse:

— De data aceasta nu pot, o, stăpână a mea; întrucât țesătura nu este a mea, ci a negustorului pe care îl vezi aici; iar eu m-am legat să-i plătesc datoria mea chiar astăzi.

Atunci ea fu cuprinsă de o mânie mare și zise:

— Aoleu! Au tu uiți că totdeauna am obiceiul să cumpăr de la tine lucruri de foarte mare preț și de a te face să câștigi cu mult mai mult decât nici chiar tu nu ceri? Și uiți că nu am zăbovit niciodată să-ți trimit banii?

Și el răspunse:

— De bună seamă! ai dreptate, o, stăpâna mea! Dar astăzi sunt încolțit de îndatorirea de a avea banii pe loc!

Când auzi vorbele acestea, hanâma înșfacă bucata de bogasiu și i-o zvârli în ochi și îi zise:

— Toți sunteți la fel, în afurisitul vostru de isnaf. Nu știți să dați cinstire nimănui!

Pe urmă se sculă cu mare îmbufnare și îi întoarse spatele, spre a se duce.

Și eu îmi simții sufletul cum mi se duce odată cu ea; și mă sculai cu grabă și mă aținui dinainte-i și îi zisei:

— O, stăpână a mea, îndură-te! fă-mi bucuria de a te înturna oleacă spre mine și de a-ți întoarce mărinimoasă pașii îndărăt!

Ea atunci își întoarse obrazul către mine, zâmbi a râde și se întoarse din drum și îmi spuse:

— Binevoiesc a mă întoarce în prăvălia aceasta; dar nu o fac decât numai pentru tine!

Pe urmă veni să șadă dinaintea mea în prăvălie.

Atunci îi spusei lui Badreddin:

— Bucata aceasta de bogasiu – pentru tine care-i este prețul de vânzare?

El îmi răspunse:

— O mie și o sută de drahme!

Atunci îi spusei:

— Bine! eu îți mai dau, pe deasupra, o sută de drahme drept câștig. Dă-mi, așadar, o hârtie ca să pot să-ți dau prețul ei prin înscris.

Și luai de la el bucata de mătase bătută cu zarafir; și, în schimb, îi dădui prețul prin înscris; pe urmă înmânai hanâmei bucata de bogasiu și îi spusei:

— Ia-o! și poți să pleci fară a te mai îngriji de preț, pe care ai să mi-l plătești când vei vroi. Pentru aceea nu vei avea decât să vii să mă cauți, într-una din zilele acestea, în suk, unde stau totdeauna într-o prăvălie ori alta! Ba chiar, dacă binevoiești a-mi face cinstea de a o primi de la mine ca pe un peșcheș, a ta este!

Atunci ea îmi răspunse:

— Allah să ți-o dea îndărăt în toate chipurile de hatâruri! Facă-te să ajungi stăpân pe toate averile câte le am sub mâna mea, și în așa fel încât să ajungi a fi stăpânul și cununa capului meu! Ah! fie ca Allah să se miluiască a-mi împlini urarea!

Eu atunci îi răspunsei:

— O, stăpâna mea, primește, așadar, bucata aceasta de mătase! Și-apoi nu are să fie numai ea! Și, mă rog ție, dăruiește-mi bucuria de a mă minuna de frumusețea obrazului tău care este ascuns!

Ea atunci ridică vălul cel ușor care-i adumbrea partea de jos a chipului și care nu lăsa să i se vadă decât ochii.

Când îi văzui chipul, singură aruncătura aceea de ochi fu de ajuns ca să mă repeadă într-o tulburare până peste poate, să împlânte dragostea în inima mea și să-mi ia mințile. Ci ea se grăbi să-și pună la loc iașmacul, luă mătasea și îmi spuse:

— O, stăpâne al meu, lipsa ta să nu fie prea îndelungată, întrucât aș muri de dor!

Pe urmă plecă; iar eu rămăsei singur cu negustorul, în suk, până la scapătul zilei.

Și stam acolo întocmai ca și cum mi-aș fi pierdut și simțirile și judecata, și bântuit întru totul de nebunia acelei patimi năpăditoare. Și năprăsnicia simțământului meu mă făcu să mă primejduiesc a-l iscodi pe negustor în privința hanâmei. Așa că, până a mă scula să plec, îl întrebai:

— Știi cine este hanâma aceea?

El îmi spuse:

— Da, de bună seamă; este o hanâmă tare bogată. Părintele ei a fost un emir falnic, care a murit și i-a lăsat multe bunuri și averi.

Atunci îmi luai rămas-bun de la negustor și plecai, și mă întorsei la hanul Serur, unde poposisem. Și slujitorii mei îmi aduseră de mâncare; dar eu mă gândeam numai la ea, și nu putui să mă ating de nimic; și mă culcai să dorm, dar nici somnul nu vroi să-mi vină; și îmi trecui așa toată noaptea, treaz, până dimineața.

Atunci mă ridicai și mă îmbrăcai cu un caftan încă și mai frumos decât acela pe care îl avusesem în ajun; și băui un pocal de vin, și mâncai oleacă, și mă întorsei la prăvălia negustorului; îi dădui binețe și șezui jos la locul meu obișnuit. Nici nu apucai eu să șed bine și o și văzui pe copilă că vine; și era însoțită de o roabă. Intră, șezu jos și îmi dădu binețe, fară a-i rosti nici cea mai măruntă urare de pace lui Badreddin. Și, cu un glas rourat, și într-un chip de a vorbi fară asemuire, și cu o dulceață fară de pereche, îmi spuse:

— Trimite pe cineva cu mine spre a lua cele o mie și două sute de drahme, prețul bucății de mătase.

Iar eu îi răspunsei:

— Da nu este nici un necaz. De ce atâta grabă?

Și ea îmi spuse:

— Ce darnic ești! Dar nici eu nu se cade să-ți fiu pricină de pagubă.

Pe urmă se hotărî să-mi pună în mână chiar ea prețul mătăsii. Și începurăm să tăifăsuim, și deodată mă îmbărbătai să-i dezvăluiesc, prin semne, pojarul simțământului meu. Iar ea pricepu numaidecât că doream fierbinte să mă iubesc cu ea. Atunci se sculă repede și plecă cu grăbire, după ce totuși îmi spuse, din bună-cuviință, un cuvânt de rămas-bun. Eu atunci nu mai putui să mă stăpânesc și ieșii din prăvălie cu inima repezită năprasnic după ea, și începui să mă țin pe urma ei, de departe de tot, până ce ajunsei dincolo de suk. Și deodată o pierdui din vedere; dar, tot atunci, văzui că vine spre mine o copilă pe care nu o mai văzusem vreodată și pe care nu puteam s-o presupun cine să fie, din pricina vălului ei; și îmi grăi:

— O, stăpâne al meu, vino până la stăpâna mea, care are să-ți spună ceva!

Eu atunci rămăsei tare uluit și zisei:

— Păi da nimeni de pe aici nu mă cunoaște!

Iar copila îmi zise:

— O, ce repede uiți! Nu-ți aduci aminte că sunt slujnica pe care ai văzut-o adineaori în suk, cu hanâma cea tânără, în prăvălie la negustorul Cutare?

Atunci pornii pe urmele ei, până ce o zării pe stăpâna sa într-un colț de pe Ulița Zarafilor. Când mă văzu, hanâma veni repede la mine, mă împinse în umbra uliței și îmi zise:

— Iubitule, să știi că mi-ai cuprins gândurile toate și mi-ai umplut inima de dor. Și, din ceasul când te-am văzut, nu mai știu gustul tihnei somnului, și nici nu mai mănânc, nici nu mai beau nimic.

Iar eu îi răspunsei:

— Și eu întocmai la fel! Ci fericirea mea de acum îmi curmă orice oftat.

Ea îmi zise:

— Dragule, spune-mi: să merg eu la tine, ori mai bine ar fi să vii tu în casa mea?

Îi spusei:

— Sunt străin aici; și nu am altă casă decât hanul, care chiar că este un loc prea umblat! încât, dacă ai destulă încredere în dragostea mea spre a mă primi la tine, fericirea mea ar fi până peste măsură.

Ea îmi răspunse:

— Bine! însă noaptea aceasta este noaptea de vineri, și chiar că nu se poate! … Da mâine, după rugăciunea de prânz, încalecă pe măgarul tău și întreabă de mahalaua Habbaniia; și, după ce vei ajunge acolo, să întrebi unde se află casa lui Barakat, fostul valiu, știut pe numele de Abu-Șama. Chiar acolo locuiesc eu. Și mai ales să nu care-cumva să nu vii, căci voi fi acolo să te aștept.

Pe mine atunci mă cuprinse o bucurie până peste măsură; apoi ne despărțirăm. Și mă întorsei la hanul Serur, unde poposisem, și îmi trecui toată noaptea fară a putea să dorm. Și, la luminat de ziuă, grăbii a mă scula și a-mi schimba hainele; mă înmiresmai cu mirosnele cele mai îmbălsămate și mă înarmai cu cincizeci de dinari de aur, pe care îi pusei într-o năframă; și ieșii de la hanul Serur și mă îndreptai înspre partea numită Bab-Zauilat; acolo închiriai un asin și îi spusei asinarului:

— Să mergem în mahalaua Habbaniia!

Și numaidecât, mai repede decât într-o clipeală de ochi, el se și repezi să mă ducă; și ajunserăm pe o uliță numită Darb Al-Monkari; și îi spusei asinarului:

— Acuma caută pe ulița aceasta casa naipului Abu-Șama.

Asinarul plecă, și se întoarse peste câteva clipite cu îndrumarea căutată, și îmi spuse:

— Poți să te dai jos de pe măgar.

Atunci descălecai și îi zisei:

— Mergi înaintea mea, spre a-mi arăta drumul.

Și mă duse la casa naipului, iar eu îi zisei:

— Mâine dimineață să te întorci aici după mine, spre a mă duce îndărăt la han.

Și măgărarul îmi răspunse:

— La poruncile tale!

Eu atunci îi dădui un sfert de dinar de aur; iar el luă plata și-o duse la buze, pe urmă la frunte, spre a-mi mulțumi, și plecă.

Bătui atunci la poarta casei, iar poarta îmi fu deschisă de două copile, două fetișcane cu sânii drepți și albi, rotunzi ca două lune; și îmi spuseră:

— Intră, domnia ta! Stăpâna noastră tremură în dârdora așteptării, nu mai doarme noaptea de pojarul dorului de tine.

Intrai atunci într-o curte și văzui o clădire strălucită, cu șapte uși; și toată fața ei era împodobită cu ferestre care dădeau spre o grădină întinsă. Grădina era plină cu pomi roditori de toate neamurile și de toate culorile: era udată de ape curgătoare și răsuna de ciripitul păsărilor. Cât despre casă, era toată din marmură albă și străvezie, și atâta de lucitoare, încât puteai să-ți oglindești în ea chipul; și aurăriile îi acopereau toate tavanele de dinăuntru; și de jur împrejur râureau scriituri și zugrăvituri de toate felurile; și era plină cu toate lucrurile câte pot să farmece ochii. Era pardosită pe de-a-ntregul cu marmură de mare preț și de toate culorile. În mijlocul sălii celei mari se afla un havuz de marmură albă, învrâstat în totul cu mărgăritare și cu nestemate; preșuri de mătase erau așternute pe podele, și chilimuri de toate culorile acopereau pereții; sofale largi întregeau sala. De-abia trecură câteva clipite de când intrasem și șezusem jos…

Ci în clipita aceasta a povestirii, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, cuminte, se opri din istorisit.

Dar când fu cea de a douăzeci și șasea noapte, spuse:

Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că negustorul și-a urmat astfel istorisirea lui cu misitul copft din Cairo, pe care o povestea la rându-i sultanului, în cetatea aceea din China.

Văzui că vine la mine fetișcana împodobită toată cu mărgăritare și cu nestemate, cu chipul străluminat și cu ochii dealungiți cu kohl17. Îmi zâmbi, se lipi de mine și mă strânse la pieptul ei. Pe urmă își puse gura pe gura mea și începu să-mi mușluiască limba. Și eu la fel. Și îmi spuse:

— Ești chiar tu acela pe care îl văd aici, ori poate că visez?

Și îi răspunsei:

— Eu sunt, robul tău!

Și ea spuse:

— Oh, ce zi binecuvântată! O, ce fericire! Pe Allah, nu mai trăiesc, nu mai știu bucuria gustului de a mânca și de a bea!

Îi răspunsei:

— Și eu tot așa!

Pe urmă șezurăm jos să vorbim; și chiar că eram cu totul amețit de primirea aceea, și stam cu capul plecat.

Peste câteva clipite, se așternu masa și ni se aduseră niște mâncăruri îmbelșugate: fripturi, pui umpluți și dulciuri de toate felurile. Și mâncarăm amândoi pe săturate, și îmi punea cu chiar mâna ei bucățile în gură, și mă îmbia de fiecare dată cu vorbele cele mai îndatoritoare. Apoi ni se aduseră ibricul și ligheanul de aramă, și mă spălai pe mâini, iar ea la fel; pe urmă ne înmiresmarăm cu apă de trandafiri îmbălsămată cu mușc și șezurăm să tăifăsuim.

Iar ea îmi prociti stihurile acestea:

De-așfi știut cumva de mai-nainte Că vei veni la mine-n ospeție, Puneam numaidecât a ți se-ntinde Sub tălpi chilimul de lumină vie Al sângelui din inima-mi fierbinte Pe care ți-o închin drept chezășie.

Îți așterneam drept pat ca să te culci Obrajii mei catifelați ca floarea;

La adăpostul pleoapei mele dulci, O, călător venit din toată zarea, Ca pe un strat de-alinturi și de fulgi Te-aș fi poftit să-ți cauți alinarea Din care să nu poți să te mai smulgi Oricât te-ar bate gândul și visarea.

Pe urmă începu să-mi povestească necazurile ei tăinuite; iar eu făcui la fel; și lucrul acesta mă făcu să mă îndrăgostesc și mai tare. Atunci începurăm zbengurile și hârjoanele; și începurăm să ne strângem și să ne alintăm, până la căderea nopții. Atunci slujnicele ne aduseră de mâncat și de băut din belșug. Și nu ne oprirăm din băut decât la miezul nopții. Atunci ne duserăm să ne culcăm și să ne îmbrățișăm, și-așa până dimineața. Și în viața mea nu am mai avut o noapte ca noaptea aceea.

A doua zi dimineața mă sculai, strecurai ușurel sub perna patului punga în care se aflau cei cincizeci de galbeni, îmi luai rămas-bun de la copilă și mă pregătii să plec.

Dar ea începu să plângă și îmi spuse:

— O, stăpâne al meu, când am să-ți mai văd chipul drag?

Îi spusei:

— Am să mă întorc aici chiar în seara aceasta.

Când plecai, găsii la poartă măgarul care mă adusese în ajun; iar asinarul ședea acolo și mă aștepta. Încălecai pe asin și ajunsei la hanul Serur; descălecai și-i dădui asinarului o jumătate de dinar de aur și îi spusei:

— Vino iarăși deseară, pe la asfințitul soarelui.

El îmi răspunse:

— Poruncile tale stau asupra capului meu!

Intrai atunci în han și mâncai; pe urmă ieșii, spre a mă duce să strâng de la datornici banii de pe mărfurile mele; luai banii și mă întorsei la han; pusei să mi se gătească un berbec la grătar, și cumpărai niște zaharicale; și chemai un hamal, îi spusei unde se află și cum arată casa hanâmei, îl plătii dinainte și îi spusei să care lucrurile acelea acolo. Iar eu îmi văzui mai departe de treburi, până seara; și-atunci veni măgărarul după mine, iar eu luai cincizeci de dinari de aur, pe care îi pusei într-o năframă, și plecai.

Când intrai în casă, văzui că totul fusese făcut curat, podelele fuseseră spălate, oalele de bucătărie lustruite, făcliile rânduite, felinarele aprinse, bucatele pregătite, și băuturile, și vinurile turnate în pocale. Iar hanâma, când mă văzu, se aruncă în brațele mele, începu să mă răsfețe și îmi spuse:

— Oh, ce dor îmi e de tine!

După care începurăm să mâncăm, până ne săturarăm. Pe urmă slujnicele strânseră masa și ne aduseră băuturile. Și nu contenirăm de a bea și de a sparge la migdale, și la alune, și la fistic până la miezul nopții. Atunci ne culcarăm, până dimineața; iar eu mă sculai și îi lăsai cei cincizeci de dinari de aur, după obiceiul meu, și ieșii. La poartă găsii măgarul, pe care încălecai, și mă dusei la han, unde mă culcai. Iar seara mă sculai și pusei să se pregătească masa de seară; poruncii o tablă de pilaf în unt și împodobit cu nuci, și cu migdale; pe urmă o tabla cu gulii, și multe alte asemenea lucruri. Pe urmă cumpărai poame, felurite soiuri de migdale și multe flori, și le trimisei la hanâmă. Iar eu luai la mine cincizeci de dinari de aur într-o năframă, și ieșii. Încălecai pe asin și ajunsei la ea acasă, unde intrai. Acolo ne așternurăm să mâncăm și să bem, pe urmă să ne drăgostim, până dimineața. Când mă sculai, îi strecurai năframa și mă întorsei la hanul meu, ca de obicei.

Starea aceasta necurmându-se nicidecum, ajunsei într-o bună zi de mă lefterii cu totul, și nu mai aveam în stăpânirea mea nici un dinar, ba nici măcar o drahmă. Atunci nu mai știui ce să fac; și gândeam în cugetul meu că toate astea erau lucrarea diavolului. Și procitii stihurile poetului:

O clipă doar să-l uite bogăția Pe-un om bogat, într-al măririi capăt, Că i s-ar stinge-ndată fălnicia Sub ne-nduratul lipsurilor grabăt, Cum soarele își stinge-aurăria La ceasul de-nserat, când dă în scapăt.

Și dacă-ar fi să plece-atunci din lume, Răpus de neagra lui ticăloșie, Vai, nimenea nu i-ar mai ști de nume!

Iar dacă-ar fi cumva să mai învie, N-ar mai găsi pe-ntinsu-acestei lumi De nicăierea nici o bucurie.

De bună seamă i-ar fi și rușine În fața lumii să se mai arate.

Fugind de alții, și închis în sine, S-ar depărta de toți și de cetate, Și-ar plânge cu amar și cu suspine, Storcând din suflet lacrimile toate.

Ah, uallah! vă spun cu juruință:

Nimic nu are nimeni să aștepte De la prieteni, în vreo neputință!

Când a căzut de pe înalte trepte, Până și cei care i-au dat ființă Nici ochii nu mai vor spre el să-ndrepte!

Atunci nu mai știui ce să fac și, tot cu gândurile mele grele, ieșii din han ca să mă preumblu oleacă, și ajunsei la sukul de la Beim Al-Kassrein, de lângă poarta Zauilat. Acolo găsii lume multă adunată, și mulțimea umplea tot sukul, întrucât era o zi de sărbătoare și de târg. Mă amestecai în mulțime și văzui aproape de mine, adus de soartă, un călăreț bine îmbrăcat; și, din pricina înghesuielii, fusei împins lângă el fară voia mea, iar mâna mi se brodi taman în dreptul buzunarului său, și se atinse de buzunar; și simții că în buzunar se afla o pungă rotunjoară; atunci băgai repede mâna în buzunarul acela și trăsei cu dibăcie punga, da nu destul de ușor ca omul să nu simtă ori să nu vadă mișcarea mea.

Atunci călărețul, simțind că buzunarul i s-a ușurat de povară, își duse mâna la buzunar și pricepu că în el nu se mai afla nimic, se întoarse mânios către mine și îmi aldui o lovitură strașnică în creștet; pe dată căzui jos și fusei înconjurat de o roată mare de oameni, dintre care câțiva îl opriră pe călăreț să meargă mai departe, apucând calul de frâu și spunându-i călărețului:

— E rușinos din partea ta să te prilejuiești așa de o înghesuială, ca să dai într-un om fară apărare!

Dar călărețul le strigă:

— Aflați cu toții că insul ăsta nu e decât un hoț!

La vorbele lui, mă dezmeticii din amețeala în care mă aflam și îi auzii pe oameni cum spuneau:

— A, nu! e un tânăr prea frumos și de prea aleasă înfățișare ca să fure ceva!

Și toată lumea câtă se afla acolo ședea și se întreba dacă furasem; și lămuririle încurcate și dintr-o parte, și dintr-altă, precum și pălăvrăgelile, se învâlvorau întruna; și, până la urmă, fusei târât de valul mulțimii, și poate că aș fi ajuns să izbutesc a scăpa de sub veghea călărețului, care nu vroia să-mi dea drumul, când, ca urmare a ursitei, valiul și străjile tocmai trecură pe acolo, intrară pe poarta Zauilat, veniră la îngrămădeala în care ne aflam noi la mijloc, iar valiul întrebă:

— Da ce este aici?

Și călărețul răspunse:

— Pe Allah! o, emirule, iacătă un hoț! Aveam în buzunar o pungă albastră, cu douăzeci de dinari de aur în ea; și pramatia asta a găsit cu cale, în dricul înghesuielii, să mi-o înhațe.

Iar valiul îl întrebă pe călăreț:

— Ai pe cineva care să-l fi văzut, spre a-ți sta de mărturie?

Și călărețul răspunse:

— Nu!

Atunci valiul îl chemă pe mokadem, căpetenia agiei, și îi zise:

— Înșfacă-l pe insul acesta și scotocește-l!

Atunci mokademul mă luă, întrucât ocrotirea lui Allah nu mai era asupră-mi, și mă despuie de toate hainele de pe mine și, până la urmă, găsi punga, care chiar că era de mătase albastră. Și valiul luă punga, numără banii și văzu că într-adevăr se aflau în ea taman douăzeci de dinari de aur, precum mărturisise călărețul.

Atunci valiul, mâniat, strigă la străjerii și la oamenii din ceata lui:

— Aduceți-l încoace pe ins!

Atunci mă aduseră între mâinile lui, iar el îmi zise:

— Trebuie să-mi mărturisești adevărul, tinere! Spune-mi, dar, dacă adeverești singur că ai furat punga.

Atunci, rușinat, lăsai capu-n jos, cugetai o clipită, gândind în sinea mea: „Dacă voi spune: „Nu am furat-o!” nu mă vor crede, întrucât au găsit punga la mine; iar dacă voi spune: „Am furat-o!” voi fi pus pe dată la popreală!” Da, până la urmă, mă hotărâi și spusei:

— Da, eu am furat-o!

Când auzi vorbele mele, valiul rămase tare uluit și chemă martorii și îi pofti să asculte spusele mele, punându-mă să le mai rostesc o dată dinaintea lor. Și toată pătărania se petrecea în Bab-Zauilat.

Atunci valiul îi porunci armașului să-mi taie mâinile. Și armașul numaidecât îmi reteză mâna dreaptă. Văzând aceasta, călărețului i se făcu milă de mine și stărui pe lângă valiu să nu mi se mai taie și mâna cealaltă. Iar valiul îmi dărui iertarea și plecă. Iar oamenilor care erau acolo li se făcu milă de mine și îmi aduseră să beau un pahar de vin, spre a mă întrema în urma pierderii de sânge pe care o îndurasem și a stării de slăbiciune în care eram. Cât despre călăreț, acesta se apropie de mine și îmi întinse punga, și mi-o puse în mână, și îmi zise:

— Ești un tânăr chipeș, iar meseria de hoț nu ți se potrivește, prietene!

Eu atunci primii punga și procitii aceste stihuri:

Uallah! află, om de omenie, Că n-am fost hoț în viața mea, vai mie!

Dar din pohfala măreției mele, Mă-mpinse soartă-n negurile rele.

Și mă afund de-atunci pe trista-mi cale În sărăcie, în necaz și-n jale.

Și ne-ndoielnic nu eu sunt cel care Și-a hotărât această neagră stare.

Ci însuși Domnul din mărimea-mi toată, M-a sulițat cu mâna lui, deodată, Și-n urma loviturii sale crunte Mi-a și zburat cununa de pe frunte.

Atunci călărețul mă lăsă și plecă, după ce mă îndatorase astfel să primesc punga. Și-apoi plecai și eu, îmi înfășurai mâna cu năframa și o ascunsei în mâneca mantiei. Și mă îngălbenisem de tot, și eram într-o stare jalnică, după toate câte mi se întâmplaseră. Și, fară să știu bine unde mă duc, mă îndreptai spre casa iubitei.

Când ajunsei la ea, mă prăbușii pe pat, vlăguit. Iar tânăra îmi văzu gălbeneala și istovirea, și mă întrebă:

— Ce te doare? Și de unde schimbarea asta la chip și gălbeneala asta?

Și îi răspunsei:

— Mă doare capul și nu mi-e bine.

La vorbele mele, ea rămase tare mâhnită și îmi spuse:

— O, stăpâne al meu, nu-mi pârjoli inima. Șezi, rogu-te, și saltă-ți oleacă spre mine capul, și spune-mi ce-a putut să ți se întâmple astăzi. Că multe lucruri citesc pe chipul tău!

Atunci îi spusei:

— Fie-ți milă, cruță-mă de chinul de a-ți răspunde!

Ea începu atunci să plângă și îmi spuse:

— Ah! văd bine că nu mai am să-ți dau nimic din harurile mele, că te-ai săturat și te-ai lehămețit de mine! Căci nu mai ești cu mine ca de obicei!

Pe urmă vărsă din belșug lacrimi întretăiate cu suspine, la care eu nu dam nici un răspuns; și-așa până la miez de noapte. Atunci ni se aduse să mâncăm, și ni se așternură bucatele, ca de obicei. Da eu mă ferii să primesc, întrucât mi-ar fi fost rușine să iau mâncarea cu mâna stângă, și mi-ar fi fost teamă ca ea să nu mă întrebe pricina. Îi spusei, așadar:

— La ceasul acesta nu mai am nici o poftă de mâncare.

Ea atunci îmi spuse:

— Vezi bine că te-am ghicit. Spune-mi, dar, ce a putut să ți se întâmple astăzi și pentru ce te văd atâta de necăjit, de mohorât și cu inima, și cu gândul cernite.

Atunci, într-un sfârșit, îi spusei:

— Pe dată am să-ți povestesc necazul, strop cu strop și încetișor.

La vorbele mele, ea îmi spuse, cu o înfățișare înseninată, întinzându-mi un pocal cu vin:

— Hai, iubitule, alungă-ți gândurile negre. Iată cu ce se alungă toată mâhnirea. Bea, așadar, vinul acesta; și să-mi povestești apoi pricina necazurilor tale.

Și răspunsei:

— Dacă dorești numaidecât, atunci dă-mi chiar tu să beau, cu mâna ta.

Iar ea apropie pocalul de buzele mele și îl aplecă încetișor, și mă ajută să-l beau. Pe urmă îl umplu iar și mi-l întinse. Eu atunci mă îndârjii asupră-mi, întinsei mâna stângă și luai de la ea pocalul. Dar nu putui să-mi opresc lacrimile, și procitii aceste stihuri:

Allah, când pedepsește, daca vrea, Și-auz și văz poate să-i ia cuiva, Și mintea să i-o smulgă-ntr-adevăr, Ușor precum ai smulge-un fir de păr.

Și dacă vrea el, poate, mai apoi, Să ne dea mintea-ntreagă înapoi, Spre a fi iarăși ca mai înainte Și să ne fie ca învăț de minte.

Sfârșind de rostit stihurile, suspinai din toată inima. Când văzu că plâng așa, nu mai putu nici ea să se stăpânească; îmi luă capul între mâinile ei și gemu deznădăjduită:

— Oh, fie-ți milă, spune-mi odată pricina plânsetelor tale! Mi-ai pârjolit inima! Spune-mi totodată cum se face că iei pocalul așa, cu mâna stângă.

Atunci îi răspunsei:

— Am un buboi la mâna dreaptă.

Iar ea îmi spuse:

— Dezvelește-ți buboiul, ca să ți-l sparg; și ai să te ușurezi.

Îi răspunsei:

— Nu este vremea potrivită pentru a săvârși atare treabă. Așa că nu mai stărui, întrucât sunt tare hotărât să nu-mi dezvelesc mâna.

Cu vorbele acestea, golii pocalul tot, și urmai a bea mai departe ori de câte ori ea mă îmbia cu pocalul plin; și-așa până ce mă cuprinse beția de-a binelea. Atunci mă întinsei chiar pe locul pe care mă aflam și adormii.

Ea atunci se prilejui de somnul meu pentru a-mi dezveli mâna și văzu că nu mai am mână. Și începu să mă scotocească, și găsi în buzunarul meu punga cea albastră plină cu galbeni. Atunci, la vederea nenorocirii mele, fu cuprinsă de o deznădejde fară de margini și simți o durere cum nimenea nu mai simțise pe lume.

A doua zi dimineața, când mă trezii din somn, văzui că ea îmi și pregătise masa; găsii într-o farfurie patru pui fierți, și zeamă de pui, și vin din belșug. Și mă pofti la toate. Iar eu mâneai și băui; pe urmă vrusei să-mi iau rămas-bun și să plec. Dar ea mă opri și îmi zise:

— Unde vrei să te duci așa?

Îi răspunsei:

— Prin vreun loc pe undeva ca să mă veselesc și să mă scutur de gândurile care mă năpădesc, și care îmi apasă inima!

Ea spuse:

— Oh, nu pleca! mai stai!

Eu atunci șezui jos, iar ea se uită la mine îndelung și îmi spuse:

— Iubitule, ce nebunie pe tine! Dragostea ta pentru mine te-a smintit, văd bine, și te-a făcut să-ți cheltuiești pentru mine toți banii. Pe deasupra, este neîndoielnic că, presupun eu, mie mi se datorește pierderea mâinii tale drepte. Or, îți jur, și Allah îmi este martor, că niciodată nu am să mă mai despart de tine și nu am să te mai las departe de mine! Și ai să vezi că spun adevărul! Și chiar acum vreau să mă mărit cu tine legiuit!

Cu vorbele acestea, trimise după martori, care veniră, și le spuse:

— Fiți martori ai măritișului meu cu tânărul acesta. Așadar aveți a scrie legământul meu cu el, și a adeveri că am primit de la el zestrea măritișului.

Atunci martorii scriseră senetul nostru de căsătorie. Și ea le spuse:

— Va iau de martori pe toți că toate bogățiile pe care le am și care sunt colea, în sipetul pe care îl vedeți, și tot ceea ce stăpânesc eu, intră din ceasul de-acum în stăpânirea acestui tânăr.

Iar martorii scriseră și făcură însemnare de mărturia ei, și tot așa de învoirea mea, și plecară, după ce își primiră plata.

Atunci fetișcana mă luă de mână și mă duse la un dulap, îl deschise, îmi arătă o iadă mare, pe care la fel o deschise, și îmi spuse:

— Uită-te oleacă la ce se află în lada aceasta.

Mă uitai și văzui că lada era plină cu năframe, care fiecare închipuia câte o legătură.

Și copila îmi spuse:

— Toate astea sunt chiar avutul tău, cel pe care, cu vremea, l-am primit de la tine. Întrucât, de fiecare dată când îmi dădeai o năframă cu cincizeci de dinari de aur, eu aveam grijă s-o strâng cu băgare de seamă și s-o ascund în lada aceasta. Iar acuma ia-ți bunul îndărăt. Allah ți l-a menit și ți l-a scris de la ursitoare. Astăzi Allah te ocrotește și m-a ales pe mine pentru împlinirea lucrurilor scrise de el! Da tot din pricina mea, fară de nici o îndoială, ți-ai pierdut tu mâna dreaptă. Și chiar că nu pot să te răsplătesc pe măsura credinței tale față de mine și de dragostea mea; chiar de mi-aș jertfi și sufletul, tot n-ar fi destul, iar tu tot păgubit ai rămâne.

Pe urmă adăugă:

— Ia-ți bunul în stăpânire!

Iar eu mă supusei, și trimisei să se cumpere o ladă nouă, în care pusei unul câte unul toate lucrurile pe care le scosei rând pe rând din lada fetișcanei; luai îndărăt astfel banii pe care îi dăruisem, iar inima mi se umplu de bucurie, și toată mâhnirea mi se spulberă.

Mă sculai atunci și o strânsei în brațe; și șezurăm amândoi să bem voios laolaltă. Iar ea îmi spunea mai departe vorbele cele mai dulci și cele mai gingașe, și își cerea iertăciune de preapuținul pe care îl făcea pentru mine, față de ceea ce făcusem eu pentru ea. Pe urmă, încă vrând să pună vârf la toate câte le făcuse pentru mine, se ridică și scrise pe numele meu tot ceea ce avea în stăpânirea ei, ca haine de preț, giuvaieruri, averi și clădiri, și pământuri, și toate, printr-un senet pecetluit cu chiar mâna ei, și dinaintea martorilor.

Și, în noaptea aceea, în pofida tuturor zbengurilor de care ne ținurăm, ea adormi tare mâhnită de nenorocirea care spunea că mi s-a întâmplat din pricina ei și pe care până la urmă i-o istorisisem pe deșart.

Dar din ceasul acela nu mai conteni să se tot tânguie pentru mine și să se amărască, până într-atât că, după o lună petrecută astfel, căzu bolnavă de o lungoare ce se înăspri zi de zi și se înrăi, și în cincizeci de zile o făcu să ajungă a-și da sufletul și a intra în rândul celor aleși pentru lumea cealaltă.

Eu atunci îndeplinii pentru ea toate datinile de înmormântare, și o așezai chiar eu în mormânt, și pusei să se săvârșească toate slujbele câte se fac la despărțirea de cei morți; și nu cruțai nici o cheltuială bănească. După care mă întorsei de la cimitir și intrai în casă și cercetai toate clironomiile și toate daniile pe care mi le făcuse ea; și văzui că, într-adevăr, îmi lăsase multe bogății, moșii și acareturi, și, printre altele, capanuri mari pline cu semințe de susan. Și, o, domnia ta, chiar susanul acela te-am îndatorat să-l vinzi, și de la care ai binevoit, pentru misitia ta, să primești o mică plată ce este mai prejos de vredniciile tale. Cât despre zăbovelile pe care le puneam și de care poate că te-ai minunat, le făceam pentru că eram nevoit să vând toate lucrurile pe care mi le lăsase ea și de-abia acuma am ajuns la capăt cu socotelile bănești și cu alte asemenea daraveli. Mă rog, dar, să nu te lepezi de răsplata pe care vreau să ți-o fac, o, tu, cel care îmi dăruiești o atare ospeție în casa ta și care m-ai poftit să fiu părtaș la masa ta. Mă vei îndatora, așadar, primind de la mine toți banii pe care mi i-ai păstrat și pe care i-ai strâns din vânzarea semințelor de susan.

Și-așa-i cu povestea mea și cu pricina care mă face să mănânc numai cu mâna stângă!

Atunci eu, o, preaputernice sultan, îi spusei tânărului:

— Chiar că mă copleșești cu milele și cu dărniciile tale!

Iar el îmi răspunse:

— Asta nu este nimic! Acuma, domnia ta, misitule, vrei să te întovărășești cu mine și să mă însoțești în țara mea, la Bagdad? Am făcut de curând târguieli mari de mărfuri de la Alexandria și de la Cairo, pe care gândesc să le vând cu câștig bun la Bagdad. Vrei, dar, să-mi fii tovarăș de drum și părtaș la câștiguri?

Iar eu îi răspunsei:

— Dorința ta este poruncă!

Pe urmă hotărârăm sfârșitul lunii ca soroc de plecare a noastră.

În vremea asta, mă apucai să-mi vând toate bunurile, fară a pierde nimic; și, cu banii pe care îi dobândii, cumpărai deopotrivă mărfuri, și plecai, în tovărășie cu tânărul, la Bagdad, țara lui, și de acolo, cu un câștig strașnic și cu alte mărfuri, băturăm calea până în țara aceasta de aici, care este împărăția ta, o, sultane al veacurilor!

Cât despre bărbatul cel tânăr, acela nu zăbovi a-și vinde aici marfa și a pleca îndărăt la Egipt, înaintea mea, și unde urma să-l întâlnesc, când, în noaptea care iacătă că se scurse, avusei cu cocoșatul pățania care se datorește neștiinței mele despre țara aceasta, în care nu sunt decât un străin ce călătorește pentru negustoriile lui.

Și-așa-i, o, sultane al veacurilor, povestea pe care o socot mai strașnică decât cea a cocoșatului!

Și sultanul răspunse:

— Ei ba! Nu o găsesc deloc așa! Povestea ta nu este tot atâta de minunată ca aceea, o, misitule! încât am să pun numaidecât să vă spânzure pe toți, ca să vă pedepsesc pentru omorul săvârșit asupra măscăriciului meu, bietul cocoșat pe care l-ați ucis!

În clipa aceasta a istorisirii ei, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, cuminte, se opri din povestit.

Iar în cea de a douăzeci și șaptea noapte, spuse:

Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că atunci când sultanul Chinei a spus: „Am să pun să vă spânzure pe toți!”, baș-bucătarul a pășit înainte, s-a temenit dinaintea sultanului și i-a spus:

— Dacă îmi îngăduiești, am să-ți povestesc ce mi s-a întâmplat zilele acestea și care istorisire este cu mult mai uluitoare și mai minunată decât povestea cocoșatului. Dacă, dar, vei socoti astfel, după ce ai să-mi asculți povestea, ne vei da iertare la toți?

Iar sultanul Chinei i-a spus:

— Fie! Ia s-auzim și povestea ta!

Atunci baș-bucătarul a spus:

Răspuns de AnnaE · aprilie 16, 2021

Istorisirea croitorului.

Află, dar, o, doamne al vremurilor, că, înainte de beleaua mea cu cocoșatul, am fost poftit într-o casă unde se da un ospăț în cinstea fruntașilor isnafurilor din cetatea noastră: croitori, cavafi, bogasieri, bărbieri, tâmplari și alții asemenea.

Și era dis-de-dimineață. Încât, de cum se lumină, noi și eram cu toții așezați roată spre a începe masa dintâi, și nu îl mai așteptam decât pe stăpânul casei, când îl văzurăm că intră însoțit de un flăcău străin, frumos, bine făcut și zarif, și îmbrăcat după moda de la Bagdad. Și era atâta de frumos pe cât și-ar fi putut careva dori, și atâta de bine îmbrăcat pe cât și-ar fi putut închipui cineva. Da era șchiop rău. Intră așadar în mijlocul nostru și ne ură bună pace, iar noi ne ridicarăm toți spre a-i răspunde la binețe. Pe urmă toți șezurăm jos, și el laolaltă cu noi, când deodată îl văzurăm că se schimbă la chip, se oprește de a ședea și se trage îndărăt către ieșire. Atunci noi toți, împreună cu stăpânul casei, ne apucarăm să încercăm a-l opri în mijlocul nostru, iar stăpânul casei stărui mult și i se rugă și îi zise:

— Chiar că nu pricepem nimic din treaba asta. Mă rog ție, măcar spune-ne pricina care te împinge să ne părăsești!

Atunci tânărul răspunse:

— Pe Allah! doamne, mă rog fierbinte să nu stăruiești mai mult spre a mă opri să plec. Întrucât se află aici, în mijlocul vostru, cineva care este pricina ce mă silește să plec. Și-i bărbierul acela care șade jos, iacătă-l, în mijlocul vostru!

La vorbele acestea, gazda ospățului rămase uluită până peste poate și zise:

— Cum se poate ca acest tânăr, care de-abia a sosit de la Bagdad, să fie stânjenit de vederea bărbierului care se află aici?

Atunci noi toți, oaspeții, ne înturnarăm către tânăr și îi ziserăm:

— Fii bun și povestește-ne temeiul silei tale față de acest bărbier!

El răspunse:

— Domniile voastre, bărbierul ăsta cu chip de catran și cu suflet de smoală este pricina unei pățanii de pomină, pe care am pătimit-o la Bagdad, cetatea mea, și tot el, blestematul acesta, este de vină că sunt șchiop, încât m-am jurat că nu voi rămâne niciodată în cetatea în care ar locui el, și că niciodată nu am să stau jos în vreun loc unde ar sta și el. Și de aceea am fost silit să părăsesc Bagdadul, cetatea mea, și să vin până în țara aceasta depărtată. Și iacătă că dau iarăși de el chiar aici. Încât, din clipita aceasta, cat să plec și, până în seară, să și fiu departe de cetatea voastră și de vederea acestui ins al prăpădului!

La lămuririle auzite, bărbierul se îngălbeni la chip, lăsă ochii în jos și nu crâcni un cuvânt. Atunci, atâta stăruirăm pe lângă flăcău, încât se învoi să istorisească astfel întâmplarea:

Pățania tânărului șchiop cu bărbierul din Bagdad (povestită de tânăr și răspovestită de croitor)

Aflați dar, o, voi toți cei aci de fată, că m-am născut dintr-un tată care a fost unul dintre cei mai de seamă negustori din Bagdad, și, după voia lui Allah, tatăl meu nu mă avu decât pe mine ca fiu. Și părintele meu, măcar că era tare bogat și prețuit de toată cetatea, ducea în casa lui o viață cumpătată, așezată și plină de tihnă. Și mă crescu pe calea aceasta și, când ajunsei la vârsta de bărbat, îmi lăsă toate bogățiile sale, mă făcu stăpân peste toate slugile și peste toată casa lui, și muri întru mila lui Allah, la care se duse să dea seama de agonisita vieții sale. Iar eu urmai ca și în trecut să trăiesc din belșug, să mă îmbrac cu hainele cele mai falnice și să mănânc bucatele cele mai alese. Dar se cade să vă spun că Allah, carele este Atotputernic și Preaslăvit, îmi pusese în inimă sila de muiere, de toate muierile, până într-atâta încât și numai vederea lor îmi era pricină de scârbă și de năduf. Trăiam așadar fară să le duc dorul, tare mulțumit de altminteri, nerâvnind nimic mai mult.

Într-o zi, treceam pe una din ulițele Bagdadului, când văzui că vine spre mine o liotă mare de femei. Pe dată, spre a le ocoli, o luai la picior sprinten și mă repezii pe o ulicioară care se sfârșea într-o fundătură. La capătul ulicioarei se afla o laviță, pe care șezui ca să mă odihnesc.

Ședeam acolo de câtăva vreme, când deodată văzui dinaintea mea că se deschide o fereastră, și o femeie tânără se ivește acolo, ținând în mână o stropitoare micuța, cu care începu să ude florile puse în ghivecele de pe pervazul ferestrei.

Se cade să vă spun, domniile voastre, că la vederea acelei copilandre simții că se stârnește în mine ceva ce în viața mea nu mai simțisem. Copilandra era, într-adevăr, frumoasă ca luna în plinul ei; avea o mână albă și străvezie cum e cleștarul, și își stropea florile cu o gingășie care îmi răpi sufletul. Încât, în chiar clipita aceea, inima îmi fu cuprinsă de pojar și cu desăvârșire roabă, capul și gândurile mele nu mai stătură decât la ea, și toată sila cea veche de femei se preschimbă într-un jind pârjolitor. Și copila, de îndată ce își stropi florile, se uită oleacă la stânga într-o doară, pe urmă la dreapta, mă zări și îmi aruncă o privire lungă care îmi smulse sufletul din trup. Pe urmă închise fereastra la loc și pieri. Și degeaba mai așteptai eu acolo până la asfințit de soare, că nu o mai văzui să se arate; și stam ca un lunatic, ori ca unul care nu mai este de pe lumea asta.

Pe când ședeam acolo în starea aceea, iată că vine și descalecă de pe catârca sa, lângă poarta casei, însuși cadiul cetății, cu arapii lui înainte și cu slujitorii după el. Și intră în casa la fereastra căreia o văzusem pe copilă, și pricepui că el trebuie să fie tatăl ei.

Atunci mă întorsei acasă la mine într-o stare a mintii jalnică și, plin cu totul de chinuri și de zbucium, mă prăbușii pe pat. Și-atunci veniră la mine toate femeile din casă, și rudele, și slugile, și toți se strânseră roată împrejurul meu și începură să mă întrebe și să mă sâcâie despre pricina stării mele. Dar nu vrusei să le spun nimic despre pricină și nu le dădui nici un răspuns. Și răul meu spori într-atâta, din zi în zi, încât căzui bolnav de-a binelea și fusei toată vremea jertfa a grijilor și a cercetărilor tuturor rudelor și prietenilor.

Într-o zi, văzui că intră la mine o babă care, în loc să ofteze de starea mea și să mă căineze, veni și șezu jos la căpătâiul patului și începu să-mi îngâne niște vorbe tare dulci spre a mă liniști; pe urmă se uită la mine cu luare-aminte, mă cercetă îndelung, și le spuse la ureche tuturor alor mei să mă lase singur cu ea.

Atunci îmi zise:

— Copilul meu, știu pricina bolii tale, da trebuie să-mi dai niște amănunte!

Eu atunci îi dădui toate amănuntele pățaniei, iar ea îmi spuse:

— Într-adevăr, copilul meu, fata aceea este fata cadiului, iar casa aceea este chiar casa lui. Dar află că el, cadiul, nu locuiește la același cat cu fiică-sa, ci la un cat mai jos; și, totodată, tânăra aceea, măcar că șade singură, este tare strașnic vegheată și bine păzită. Da mai află și că eu sunt una dintre musafirele acelei case, unde sunt primită ca prietenă; așa că poți să fii încredințat că nu vei dovedi să-ți ajungi ținta decât numai prin mijlocirea mea. Cutează, dar! și prinde inimă!

Vorbele bătrânei mă umplură de tărie și îmi dădură inimă; și numaidecât mă sculai și îmi simții trupul dintr-odată odihnit și întors cu desăvârșire la sănătatea lui. Și, văzându-mă așa, toate rudele mele fură cuprinse de bucurie. Și, cu asta, bătrâna plecă, făgăduindu-mi să se întoarcă a doua zi să-mi dea seama despre întâlnirea pe care urma s-o aibă cu copila, fata cadiului Bagdadului.

Într-adevăr, a doua zi veni iarăși. Și, numai văzându-i chipul, pricepui că vestea nu era chiar bună. Bătrâna îmi spuse:

— Copilul meu, nu mă întreba ce-am pățit! Încă mai sunt tulburată toată! Închipuiește-ți că nici nu am apucat eu bine să-i strecor la ureche ce mă aducea la ea, că s-a și ridicat drept în picioare și mi-a spus cu mânia cea mai mare: „Dacă nu taci numaidecât, o, babă a năpastelor, și nu-ți curmi șopotelile cele necuviincioase, am să pun să fii pedepsită precum ți se cuvine.” Eu atunci, o, copilul meu, nu am mai spus nimic; da mi-am făgăduit să mai dau un iureș încă o dată. Căci nu se va putea spune că am ticluit degeaba o urzeală ca asta, în care sunt pricepută cum nu-i alta pe lume!

Pe urmă mă lăsă și se duse.

Și eu căzui iarăși bolnav, încă și mai rău, și contenii de a bea și de a mânca.

Da bătrâna, precum îmi făgăduise, peste câteva zile veni iar la mine, și chipu-i era luminos, și îmi spuse zâmbind:

— Hai, copilul meu, dă-mi răsplata pentru vestea cea bună!

La vorbele acestea, de bucurie, îmi simții sufletul cum mi se întoarce în trup, și îi spusei bătrânei:

— Hotărât, o, maica mea bună, îți sunt dator pentru orice bine!

Ea atunci îmi spuse:

— M-am întors ieri la copila cu pricina; când m-a văzut cu chipul plin de umilință și abătut, cu ochii numai lacrimi, mi-a zis: „Biata mea mătușă, te văd cu pieptul tare apăsat! Ce te apasă?” Eu atunci am început să plâng și mai tare și i-am spus: „O, fata și stăpâna mea, au nu mai ții minte că venisem să-ți vorbesc despre un tinerel prins pătimaș în mrejele tale? Ei, astăzi tânărul acela stă chiar să moară din pricina ta.” Ea mi-a răspuns, cu inima plină de milă și îndulcită până peste poate: „Da cine este tânărul de care vorbești?” Eu i-am spus: „Este chiar fiul meu, rodul lăuntrurilor mele. Te-a zărit acum câteva zile, la fereastră, la ceasul când stropeai florile, și-a putut să-ți vadă o clipită trăsăturile chipului, și pe dată, el, care până în ziua aceea se lepăda de vederea oricărei femei, și îi era silă de orice legătură cu femeile, s-a simțit pierit din dragoste după tine. Încât atunci când, cu câteva zile în urmă, i-am povestit de primirea cea rea cu care m-ai întâmpinat, a căzut iar într-o stare și mai neagră de boală. Iar acuma tocmai l-am lăsat întins pe pernele patului, gata să-și dea Ziditorului său suflarea de pe urmă! Și chiar socot că nu mai este nici o nădejde de a-l scăpa!” La vorbele mele, copila s-a îngălbenit la chip și mi-a spus: „Și toate numai din pricina mea?” Am răspuns: „Păi aa, pe Allah! încât ce ai de gând să faci acuma? Sunt slujnica ta, iar poruncile tale le port pe capul și în ochiul meu!” Ea mi-a spus: „Du-te cât mai repede la el și du-i salamalekul meu și spune-i că sunt tare mâhnită de mâhnirea lui. Și apoi să-i spui că mâine, vineri, înainte de rugăciune, îl aștept chiar aici. Așa că să vină la mine, iar eu am să le spun slugilor să deschidă ușa, și-am să-l poftesc să urce în iatacul meu, și vom petrece împreună un ceas întreg. Da va trebui să plece apoi numaidecât, până nu se întoarce tatăl meu de la rugăciune!”

Când auzii vorbele bătrânei, simții cum mi se întorc puterile și cum mi se risipesc toate chinurile și mi se liniștește inima. Și scosei din caftan o pungă plină cu dinari și o rugai pe bătrână s-o primească. Ea îmi spuse atunci:

— Acuma întărește-ți inima și fii mulțumit!

Îi răspunsei:

— Chiar că mi-a trecut de-a binelea!

Și, într-adevăr, rudele mele băgară de seamă numaidecât vindecarea mea, și erau bucuroase până peste poate, la fel ca și prietenii mei.

Așa că așteptai ziua de vineri, când văzui că vine bătrână care mă întrebă cum o duc cu sănătatea, iar eu îi spusei că huzuresc și că sunt bine sănătos. Și ne apucarăm de sporovăit până la ceasul când toată lumea urma să se ducă la rugăciune. Atunci mă ridicai și îmi pusei hainele mele cele mai frumoase, și mă stropii cu miresme de trandafiri, și stam gata să alerg la copilă, când bătrâna îmi zise:

— Mai ai destulă vreme. Așa că până una alta n-ar fi rău să te duci mai întâi la hammam să te îmbăiezi și să pui să te bușume bine și să te radă și să te despăreze, mai ales că acuma ești sculat din boală. Și nu are să-ți fie decât și mai bine!

Eu răspunsei:

— Chiar că acesta-i un gând minunat și plin de chibzuință. Da mai bine-i ca mai întâi să trimit să fie chemat aici un bărbier care să mă radă pe cap; și-apoi mă duc ia hammam să mă îmbăiez.

Atunci îi poruncii unuia dintre slujitorii mei cei tineri să se ducă să-mi caute un bărbier, spunându-i:

— Du-te repede în suk și caută-mi un bărbier care să aibă mâna ușoară, da care mai ales să fie om cuminte, nefarfara, scump la vorbă și sărac la iscodeli, și care să nu mă toace la cap cu trăncănelile și cu pălăvrăgelile lui, cum fac cei mai mulți dintre inșii din isnaful său.

Și slujitorul alergă degrabă și se întoarse pe dată aducându-mi un bărbier bătrân.

Și bărbierul acela este chiar afurisitul pe care îl vedeți cu toții colea dinainte-vă, o, domniile voastre!

După ce intră, îmi ură bună pace, iar eu răspunsei la urarea lui de bună pace.

Și îmi zise:

— Spulbere Allah departe de tine toată supărarea, tot necazul, toată grija, toată jalea și toată potrivnicia!

Eu răspunsei:

— Fie ca Allah să-ți audă urările!

El urmă:

— Iacătă că îți aduc vestea cea nouă, o, stăpâne al meu, și întoarcerea puterilor tale și a sănătății tale. Și-acuma, ce mi se cere să fac? întrucât știi și tu că marele nostru Ibn-Abbas29 a spus:, Acela care pune să i se scurteze părul în ziua de vineri va avea priință la Allah, carele va îndepărta de la el șaptezeci de feluri de necazuri!” Și tot Ibn-Abbas este cel care a spus la fel: „Ci acela care cere să i se ia sânge în ziua de vineri, sau care în ziua aceea cere să i se pună zbanțuri cu sângerare, se primejduiește să-și piardă vederea și stârnește putința de a trage asupra-și toate bolile!”

Eu atunci îi răspunsei:

— O, șeicule, destul cu atâtea marafeturi! Apucă-te pe dată să mă razi pe cap, și fă-o degrabă, întrucât sunt slăbit și nu trebuie nici să vorbesc, nici să aștept prea mult.

Se sculă atunci și luă o năframă înnodată, în care de bună seamă că își avea tasul, bricele și foarfecele; o deznodă și scoase nu un brici doar, ci un astrolab cu șapte fețe. II luă, se duse în mijlocul bătăturii casei mele, ridică îngândurat capul către soare, se uită la el cu luare-aminte, cercetă astrolabul și se întoarse la mine să-mi spună:

— Se cade să știi că această zi de vineri este cea de a zecea din luna Safar30 din anul șapte sute șaizeci și trei de la hegira sfântului nostru proroc31 (fie asupra-i cea mai aleasă dintre rugăciuni și pacea!). Or, ceea ce știu eu din știința numerelor mă învață că această zi de vineri cade tocmai la ceasul hotărât când se face întretăierea dintre planeta Mirrikh32 și planeta Hutared33, și anume la șapte puncte și șase linii. Or, aceasta este o faptă norocită și intru totul strălucită. Care îmi arată de asemenea limpede că astăzi ai de gând să te întâlnești cu o ființă, și a cărei soartă mi se dovedește fericită. Aș mai avea să-ți povestesc niște lucruri ce urmează să ți se întâmple, da acestea sunt lucruri pe care trebuie să le tăinuiesc!

Eu răspunsei:

— Pe Allah! mă sugrumi cu pălăvrăgelile tale și mă faci să-mi dau sufletul. Și, pe deasupra, pari a-mi prevesti niște lucruri rele. Or, eu nu te-am chemat să vii decât ca să mă razi pe cap. Ridică-te așadar și rade-mă pe cap, fară a mai lungi vorba!

El răspunse:

— Pe Allah! dacă ai ști adevărul adevărat, mi-ai cere încă și mai multe amănunte și vădiri. Oricum, se cade să știi că, dacă sunt bărbier, nu sunt numai bărbier, într-adevăr, cu toate că sunt bărbierul cel mai vestit din Bagdad, pe lângă meșteșugul doctoricesc, cunosc de minune știința aștrilor, regulile limbii noastre, meșteria strofelor și a versurilor, retorica, știința numerelor, geometria, algebra, filosofia, arhitectura, istoria și datinile tuturor neamurilor de pe pământ. Încât cu drept te sfătuiesc, domnia ta, să faci întocmai ceea ce îți poruncește horoscopul pe care ți l-am întocmit, mulțumită științei mele și cercetării socoatelor stelelor. Dă, așadar, slavă lui Allah, carele m-a făcut să vin la tine, și nu-mi fi neascultător, întrucât te povățuiesc de bine, și din grijă pentru tine îți vorbesc. Și-apoi nu cer decât să-ți slujesc și să rămân la îndemâna ta, chiar și un an întreg, și fară de nici o răsplată! Dar, de asemenea, trebuie să se recunoască cum că sunt un om de oarecare vrednicie și să mi se dea această dreptate.

La vorbele lui, spusei:

— Ești un ucigaș de-a binelea și, nimic de zis, ai hotărât să mă faci să mor de nerăbdare și de nebunie!

Caci, în clipita aceea a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, cuminte, se opri din povestit.

Dar când fu cea de a douăzeci și noua noapte, spuse:

— Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că atunci când tânărul i-a spus bărbierului: „Ai hotărât să mă faci să mor de nerăbdare și de nebunie”, bărbierul i-a răspuns:

— Află totuși, o, stăpâne al meu, că eu sunt omul acela pe care toată lumea îl știe pe numele de El-Samet34, în temeiul scumpătății mele la vorbăraie. Încât nu te dovedești deloc drept cu mine când mă socoti un palavragiu, mai cu seamă dacă binevoiești o clipită să-ți iei osteneala de a mă măsura cu frații mei! Căci să știi că am șase frați care, ei, neîndoielnic, sunt tare flecari; și, ca să te fac să-i cunoști, iacătă că am să-ți spun numele lor. Pe cel mai mare îl cheamă El-Bacbuc, adică Acela-care-trăncănind-stârnește-un-gâl-gâit-ca-de-urcior35; pe cel de al doilea, El-Haddar, adică Acela-care-mugește-întruna-ca-o-cămilă36; pe cel de al treilea, Bacbac, adică Cotcodăcilă-aiuritul37; pe cel de al patrulea, El-Kuz El-Assuani, adică Urciorul-care-nu-se-sparge-de-la-Assuan38; pe cel de al cincilea, El-Așar, sau Cămila-într-adaosă ori Căldarea-cea-mare39; pe cel de al șaselea, Șakalik sau Oală-spartă40; iar pe cel de al șaptelea, El-Samet, adică Tăcutul. Și Tăcutul acela sunt chiar eu, sluga ta!

Când auzii toate vorbele acestea vânturate de bărbier, simții că de nerăbdare plesnește beșica fierii umflată în mine, și strigai la unul dintre slujitorii mei cei tineri:

— Dă-i repede un sfert de dinar acestui ins și fă-l să se cărăbănească departe de mine, din cinstire față de Allah! Că nu mai vreau nicidecum să mă mai rad pe cap!

Când auzi porunca mea, bărbierul spuse:

— O, stăpâne, ce vorbe grele mi-e dat să aud! Pe Allah! să știi bine că, fară de nici o plată, vreau să am cinstea de a te sluji; și trebuie numaidecât să te slujesc, întrucât este datoria mea să fiu întru totul în slujba ta și să-ți împlinesc vrerile. Și m-aș socoti umilit pe totdeauna dacă aș primi ceea ce tu cu mărinimie vrei să-mi dai. Întrucât tu nu știi nimic despre prețul meu; eu, dimpotrivă, pun prețul tău la tare multă scumpătate, și sunt încredințat că ești vrednic fiu al răposatului tău părinte (aibă-l Allah întru mila sa!); întrucât părintelui tău i-am fost datornic pentru toate facerile de bine cu care m-a acoperit; că era om plin de filotimie și de fălnicie, și mă ținea la mare prețuire, până într-atâta încât într-o zi a trimis după mine; și era o zi la fel de binecuvântată ca aceasta de azi. Când am ajuns la el, l-am găsit înconjurat de musafiri mulți; i-a lăsat pe dată, spre a se ridica și a veni în întâmpinarea mea, și mi-a spus: „Te rog să-mi iei oleacă de sânge.” Eu atunci mi-am luat astrolabul, am măsurat înălțimea soarelui, am cercetat cu grijă numerele și am dovedit că ceasul era rău și că fapta de a lua sânge era tare anevoioasă în ziua aceea. Și i-am împărtășit pe dată temerile mele răposatului tău părinte, care s-a supus cuminte vorbelor mele și a avut răbdare până ce a venit ceasul cel bun și prielnic pentru hărăcsire41. I-am scos atunci o măsură bună de sânge; și a stat cuminte să i-l scot, și mi-a mulțumit tare călduros; și mi-au mulțumit asemenea toți cei de față. Și, spre a mă răsplăti de sângele pe care i l-am scos, răposatul tău părinte mi-a dat pe loc o sută de dinari de aur42.

La vorbele acestea, îi spusei bărbierului:

— Nu l-ar mai avea nicidecât Allah întru mila sa pe răposatul taică-meu, care a fost atâta de orb încât să se fi slujit de un bărbier de teapa ta!

Iar bărbierul, auzindu-mă, începu să râdă, clătină din cap și spuse:

— Nu este alt Dumnezeu decât numai unul Allah, și Mahomed este trimisul lui Allah! Binecuvântat să fie numele Aceluia carele schimbă, și carele, el, nu se schimbă în veci! Or, eu, o, flăcăule, te socoteam dăruit cu judecată, da acuma bag de seamă că boala pe care ai avut-o ți-a șoimănit de-a binelea mințile și te-a făcut de-ai ajuns să vorbești în dodii. Da nu mă minunează prea tare, dat fiind că eu cunosc Vorbele cele Sfinte pe care Allah le-a spus în Cartea noastră cea Sfântă și Scumpă, la capul care începe cu vorbele: „Aceia care își sugrumă mânia și îi iartă pe culpeși…” Așa încât binevoiesc a uita greșalele tale față de mine, și lipsurile, și te iert de toate! Da chiar că nu pricep nimic din pricina ei: au nu știi că părintele tău nu purcedea niciodată la nimic fară să-mi ceară sfatul, și că într-aceasta urma zicala care spune: „Omul care ia sfat se pune la adăpost.”43 Iar eu, să fii bine încredințat, sunt om de mare preț, și nu ai să mai găsești vreodată un ins de mai bun sfat, nici mai dăscălit în pravilele înțelepciunii și în dibăcia de a dirigui cu iscusință daraverile. Așa că iacătă-mă stând drept pe cele două picioare ale mele, și așteptându-ți poruncile, și în totului tot gata a te sluji. Dar ia spune-mi, cum se face că eu nu sunt deloc lehămetit de tine, pe când tu ești atâta de sastisit și de mânios? Dreptu-i că eu, dacă mă înarmez față de tine cu atâtea răbdurință, o fac numai din cinstire pentru amintirea părintelui tău, căruia îi sunt datornic cu atâtea faceri de bine.

Atunci îi răspunsei:

— Pe Allah, e prea de tot, într-adevăr! Ai să mă omori cu vorbăria și cu trăncăneala ta. Așa că îți mai spun o dată că nu te-am poftit aici decât să mă razi pe cap și apoi să pleci cât mai iute!

Și, spunându-i vorbele acestea, mă ridicai cu mânie mare și vrusei să-l alung și să plec, măcar că el îmi și muiase căpățâna și mi-o săpunise.

Atunci, fară a se tulbura, îmi spuse:

— Chiar că acuma pricep limpede că ți-am pricinuit o supărare de neîndurat. Da nu te cert pentru asta, întrucât văd prea bine că ești slab la minte și că încă ești junaș, și nu prea multă vreme a trecut de când te mai luam, copil, călare pe umerii mei, și te duceam așa la școală, unde nu vroiai să mergi!

Îi răspunsei:

— Haide, frate, mă juruiesc ție pe Allah și pe adevărul lui cel sfânt, du-te de aici și lasă-mă să-mi văd de treburi. Du-te, dară, pe socoata drumului tău!

Și, rostind vorbele, mă cuprinse o toană de nerăbdare atâta de amarnică, încât îmi rupsei hainele și începui să scot niște țipete fară șir, ca un nebun.

Când mă văzu că mă port așa, bărbierul se hotărî să-și ia briciul și să-l tragă pe cureaua pe care o avea prinsă la brâu. Da atâta vreme zăbovi cu trasul și răstrasul briciului pe curea, de era mai să-mi simt sufletul cum îmi iese din trup. Până la urmă se apropie de capul meu și chiar că îmi reteză câteva fire. Apoi se opri, și ridică mâna, și îmi spuse:

— O, tinere stăpâne al meu, mânia este o ispită de la Șeitan.

Și îmi prociti stihurile acestea:

0, înțeleptule, să iei aminte, Și îndelung să chibzui ce-ai de gând, Și tot ceea ce faci fă pe-ndelete, Nu da pripelii niciodată rând.

Și mai cu seamă de ți-a fost menirea Să fii judecător pe-acest pământ!

0, tu, judecătorule! de-i judeci Milos pe cei ce stau naintea ta, Când vei fi dus și tu la judecată La rându-ți și tu milă vei afla.

Și nu uita că nu-i pe lume mână Care să nu se-ndoaie-ntr-o clipire Când mâna lui Allah își lasă-asupra-i Puterea ei fără asemuire.

Și nu uita că și nelegiuitul Și-asupritorul, oricât de mișei Își vor găsi cândva nelegiuitul Și-asupritorul, mai răi decât ei.44

Pe urmă îmi spuse:

— O, stăpâne al meu, văd prea bine că nu ai nici o prețuire pentru vredniciile și harurile mele. Și totuși, mâna aceasta, care te rade astăzi, tot ea atinge și alintă capete de sultan, de emiri, de viziri, de navabi și ale tuturor oamenilor de viță și de faimă. Și anume pentru mine, ori în cinstea vreunuia care mi se prea asemuie, a zis poetul:

Socot că meseriile sunt, toate, Gherdane fără preț, de nestemate.

Dar bărbieru-acesta plin de har Este mărgăritarul cel mai rar, Că-ntrece-n măiestrie și-n cuvânt Toți cărturarii de pe-acest pământ.

Sub mâna-i blândă, chiar dacă săracă, Și capetele de sultani se-apleacă!

Drept răspuns la toate vorbele acestea, îi spusei bărbierului:

— Vrei într-un sfârșit să-ți vezi de meseria ta, ori ba? Că chiar că mi-ai sugrumat sufletul și mi-ai storcit de-a binelea creierii!

El atunci îmi spuse:

— Ajung să cred că ești cam grăbit să sfârșesc.

Iar eu strigai:

— Păi da, hotărât! păi da, hotărât!

El spuse:

— Dedă-ți sufletul să fie răbdător și cumpătat, întrucât graba este o momeală de la cel ispititor, și ea nu poate să aducă decât căință și toate pagubele nenorocului! Și-apoi domnul nostru Mohamed (asupra-i fie rugăciunea și pacea!) a spus: „Cel mai frumos lucru de pe lume este cel făcut pe îndelete și când e copt cu totul!” Da ceea ce spuneai, tare mi-a stârnit grija, și mă rog ție să-mi deșterni pricina care te face atâta de îndârdorat și pentru care ești atâta de zorit. Nădăjduiesc, pentru tine, că este o pricină plăcută, și mi-ar fi tare ciudă dacă ar fi altfel. Da chiar că trebuie să mă opresc oleacă, întrucât nu îmi mai rămân decât câteva ceasuri de soare priincios.

Atunci puse briciul deoparte și își luă astrolabul și se duse la soare și șezu o bună bucată de vreme în curte, și măsură înălțimea soarelui, da tot fară a mă scăpa din vedere și aruncându-mi din când în când câte o întrebare.

Pe urmă se întoarse la mine și îmi zise:

— Dacă pentru rugăciunea de nămiaz ești atâta de zorit, chiar că poți să aștepți liniștit, întrucât ne mai rămân încă vreo trei ceasuri bune, nici mai mult, nici mai puțin. Eu nu greșesc niciodată în socotelile mele.

Îi spusei:

— În numele lui Allah! cruță-mă de dăscălelile astea, că mi-ai făcut mințile harcea-parcea!

Atunci își luă iarăși briciul și se apucă să-l agerească precum făcuse și mai înainte, și începu iarăși să mă mai radă oleacă pe cap; da nu putu să se oprească a nu trăncăni mai departe și îmi spuse:

— Sunt tare necăjit de nerăbdarea ta și, dacă ai vrea să-mi dezvăluiești pricina, ți-ar fi spre bine și spre folos, întrucât știi acuma la ce prețuire mă ținea părintele tău, și că nu purcedea niciodată la nimic fară a-mi cere sfatul.

Văzui atunci că nu mai era pentru mine nici o cale de scăpare, și gândii în cugetul meu: „Iacătă că se și apropie vremea rugăciunii, și trebuie să ajung la copilă, numai că are să fie prea târziu și de-abia am să ajung eu acolo, că oamenii au să și sfârșească rugăciunea și au să și plece din moschei. Și-atunci totul are să fie pierdut pentru mine!” Așa că îi spusei bărbierului:

— Scurteaz-o odată, și alungă departe de tine toate vorbele astea goale și toată iscodeala asta necuviincioasă. Dacă vrei numaidecât să știi, află că trebuie să mă duc la un prieten, unde sunt poftit la un ospăț.

La vorbele mele despre poftire și despre ospăț, bărbierul îmi spuse:

— Allah să te binecuvânteze! și ziua aceasta fie-ți plină de îmbelșugare! întrucât tocmai mi-ai adus aminte că și eu am poftit la mine, pentru astăzi, câțiva prieteni, și am uitat să le pregătesc masa. Nu mi-a mai venit în gând decât acuma, când e prea târziu!

Eu atunci îi spusei:

— Nu te mai îngrijora de întârziere, că am să dreg eu lucrurile pe dată. De vreme ce eu nu mănânc la mine acasă și sunt poftit la ospăț, am să-ți dau tot ceea ce se află aici, și mâncăruri, și fripturi, și băuturi, da numai dacă numaidecât vei pune capăt întregii daraveli și dacă vei isprăvi repede să mă razi pe cap!

El îmi răspunse:

— Răsplătească-te Allah cu darurile lui, și povârnească-ți-le într-o zi cu binecuvântare! Ci, o, stăpâne al meu, ai bunătatea de a-mi înșira oleacă lucrurile cu care vrei să mă miluiești, ca să le știu!

Îi spusei:

— Am de pus la îndemâna ta cinci cratițe pline cu tot felul de bunătățuri: vinete și dovlecei umpluți, sărmăluțe în foi de viță și stropite cu lămâie, chifteluțe prăjite făcute cu grâu râșnit și cu carne tocată, orez cu pătlăgele roșii și cu tochitură de mușchi de berbec, tocăniță cu ceapă; mai am și zece pui fripți, și un berbec la grătar; apoi două sinii mari, una cu kenafa și alta cu plăcinte cu brânză dulce și cu miere; poame de toate soiurile: castraveți, harbuji, mere, lămâi și curmale proaspete, și încă multe altele!

El atunci îmi spuse:

— Poruncește să fie aduse toate dinaintea mea, ca să Ie văd!

Iar eu poruncii să fie aduse toate, și el le cercetă și gustă din fiecare, și îmi spuse:

— Dărnicia ta este o dărnicie mare. Da lipsesc băuturile!

Îi spusei:

— Am și din acelea!

El îmi spuse:

— Poruncește să fie aduse!

Și poruncii să fie aduse șase oluri pline cu șase soiuri de băuturi, iar el gustă din fiecare și îmi spuse:

— Miluiască-te Allah cu toate harurile lui! Darnic suflet ai! Da lipsesc tămâia și smirna, și mirodiile de ars în cățui, precum și apa de trandafiri, și apa de flori de portocal cu care să-i stropesc pe oaspeții mei!

Poruncii atunci să-i fie adusă o cutiuță plină cu e hihlimbar cenușiu, cu lemn de aloe, cu nard, cu mușc, cu tămâie și cu smirnă, toate prețuind peste cincizeci de dinari de aur; și nu uitai nici de zemurile înmiresmate și de stropitoarele de argint, pline cu apele îmbălsămate.

Și întrucât vremea se sugrumase precum pieptul meu, îi spusei bărbierului:

— Ia-le pe toate! da isprăvește a mă rade pe tot capul, pentru numele lui Mohamed, asupra-i fie rugăciunea și pacea lui Allah!

Bărbierul îmi spuse atunci:

— Pe Allah! nu voi lua cutiuța până a nu o deschide și a vedea ce se află în ea!

Atunci îi poruncii slujitorului meu cel micuț să deschidă cutia, iar bărbierul își puse deoparte astrolabul și se lăsă pe vine, și începu să prefire prin mâini toate parfumurile, tămâia, smirna, muscul, nardul, lemnul de aloe, câte se aflau în cutie, și le adulmecă rând pe rând și cu atâta negrabă și de-alungeală, că-mi simțeam sufletul gata să se lepede de trupul meu. După aceea se ridică, și îmi mulțumi, și își luă briciul, și se pregăti să se apuce iarăși a mă rade pe cap. Și de-abia începuse, că se și opri scurt și îmi zise45:

— Pe Allah! o, copilul meu, nu mai știu pe care dintre voi doi se cade să-l binecuvântez! Că, într-adevăr, ospățul pe care urmează să-l dau acasă la mine se datorează întru totul pornirii tale mărinimoase și darurilor tale împărătești. Da ce să-ți mai spun? Că chiar nu am ca musafiri la mine decât niște inși prea puțin vrednici de tot ospățul acesta falnic, întrucât sunt ca și mine, niște oameni de felurite îndeletniciri. Da sunt de treabă și plini de haz în felul lor. Și dacă e să ți-i înșir, sunt: mai întâi, minunatul Zeitun, masagiul de la hammam; veselul și mucalitul Salin, vânzătorul de năut prăjit și râșnit; Haukal, bragagiul; Hakrașat, zarzavagiul; Hamid, gunoierul; și, într-un sfârșit, Hakareș, iaurgiul. Toți prietenii aceștia pe care i-am poftit nu sunt, întocmai ca și mine, sluga ta, nici palavragii, nici iscoditori obraznici; da sunt niște tare strașnici petrecăreți care alungă toată mohorala. Cel mai neînsemnat dintre ei are mai mult preț, în ochii mei, decât cel mai puternic sultan. Află, într-adevăr, că fiecare dintre ei este vestit în toată cetatea Bagdadului pentru danțul și pentru cântecul său anume. Și dacă îți face bucurie, am să-ți joc și am să-ți cânt danțul și cântecul fiecăruia. Așa că uită-te la mine și ia seama! Iacătă danțul prietenului meu Zeitun, masagiul! Ia uite! Cât despre cântecul lui, iacătă-l:

Ce dulce e iubita mea!

Nici miaua cea mai dulce Nu-i dulce-atâta cât e ea!

Eu fără ea n-aș mai putea.

Ea fără mine tot așa!

O clipă dacă-o las abia.

Mă strigă-ndată iar; și vrea În pat să mi se culce.

Ce dulce e iubita mea, Nici miaua cea mai dulce Nu-i dulce-atâta cât e ea!

Ci, o, stăpâne al meu, urmă bărbierul, în ceea ce îl privește pe prietenul meu Hamid, măturătorul de gunoaie, iacătă danțul lui! … Vezi cât este de pojarnic și plin de pricepere și de veselie? Da cât despre cântecul lui, iacătă-l:

Muierea mea? Zgârcită ce-i!

De-aș face după-ndemnul ei, M-aș prăpădi de nemâncare!

Muierea mea? cu sânii grei, Balcâză toată, din temei, De-aș face după vorba ei Aș zace pururi, alelei, În casa mea ca-ntr-o-nchisoare.

Muierea mea? încuie tot, Cu grijă mare, în dulap.

Iar eu mă șterg frumos pe bot, Uit foamea neagră, masa, pita, Și-o iau la fugă, ca să scap, Când mă îmbie cu ispita, Că-atât de silnică-i, urâta, Și e amarnică-ntr-atâta Cât ar fugi de-al ei iubit Până și cel mai crunt arap, Cu nasul mare și turtit, Iar eu, până într-un sfârșit, Sunt taman bun de jugănit.46

Pe urmă bărbierul, fară a-mi da răgaz să fac vreun semn de împotrivire, înfățișă toate danțurile prietenilor săi și cântă toate cântecele lor. Apoi îmi spuse:

— Iacătă ce pot să facă prietenii mei cei buni. Dacă, dar, ai vrea să te veselești strașnic, te sfătuiesc, spre folosul tău și pentru bucuria noastră a tuturora, să vii la mine să iei parte la tovărășia noastră, și să-i dai încolo pe prietenii la care îmi spuneai că ai de gând să te duci! Că văd că mai ai pe chip urme de neputere, și vădești bolnăveala; și s-ar putea să dai printre prietenii tăi de niscaiva inși dedați cu trăncănelile goale, ori de niște palavragii sâcâitori și de niște iscoditori neobrăzați; și au să te facă să cazi iarăși într-o boală încă și mai rea decât cea dintâi!

Eu atunci îi spusei bărbierului:

— Astăzi îmi este peste putință să primesc poftirea ta, da va fi pe o altă zi!

El îmi răspunse:

— Lucrul cel mai nimerit pentru tine, îți mai spun o dată, este de a grăbi ceasul intrării tale în casa mea, și de a veni fară de zăbavă să te desfeți cu toată buna-cuviință prietenilor mei și să te bucuri de însușirile lor minunate. Și așa vei urma spusa poetului:

Prietene, nu da vreodată-n lături Prilejul desfătării ce te-mbie, Și nu lăsa pe mâine niciodată A bucuriei veselă solie, Că nu oricare zi e-ncununată Cu nimbul strălucind de bucurie, Și nu-ți întinde buzele-i gingașe O desfătare-n orice ceas – se știe!

Norocu-i o femeie, și se schimbă, Ca o femeie dulce și nurlie.47

Atunci, față de toate piedicile și de toate trăncănelile lui, nu mă putui opri să nu râd, da cu inima fultuită toată de mânie grea; pe urmă îi spusei:

— Acuma îți poruncesc să sfârșești treaba pentru care te-am chemat, și să mă lași să mă duc pe calea lui Allah și sub sfânta lui oblăduire; iar la rândul tău, să te duci și să te întâlnești cu prietenii tăi care, la ceasul acesta, pesemne că te-or aștepta cu nerăbdare!

El îmi răspunse:

— Da de ce nu vrei să te învoiești? Chiar că nu îți cer decât un lucru: să mă lași să ți-i înfățișez pe prietenii mei, ortacii aceia desfătători, care nici vorbă să fie niscaiva inși iscodelnici, întrucât te încredințez că, odată ce ai să-i vezi, nu vei mai vroi să ai de-a face cu alții și îi vei da încolo pe prietenii tăi de-acum!

Îi spusei:

— Allah sporească-ți încă și mai mult bucuria pe care ți-o aduce prietenia lor! Și, de altminteri, îți făgăduiesc că într-o zi am să-i poftesc chiar eu să vină la un zaiafet pe care am să-l dau anume pentru ei!

Atunci afurisitul de bărbier se înduplecă a fi de părerea mea, da îmi spuse:

— De vreme ce văd că totuși ții astăzi mai mult la ospățul cu prietenii tăi și la tovărășia lor, decât la tovărășia cu prietenii mei, ai răbdare și așteaptă până dau fuga să duc la mine acasă toate bucatele pe care le datorez filotimiei tale; am să le pun pe masă dinaintea musafirilor mei și, întrucât prietenii mei nu au să fie atât de nerozi încât să se supere dacă am să-i las să facă singuri cinstirea mesei mele, am să le spun că nu au nici a se bizui pe mine, nici a aștepta întoarcerea mea; și numaidecât mă voi întoarce la tine, și te voi însoți acolo unde vrei să te duci!

Strigai atunci:

— Uf. Nu este ajutor și putere decât la Allah cel Preaînalt și Atotputernic! Bre omule, du-te să te întâlnești cu prietenii tăi, și veselește-te cu ei în desfătare, și lasă-mă pe mine să mă duc la prietenii mei, care trebuie să aștepte sosirea mea chiar la ceasul de-acum!

Iar bărbierul îmi spuse:

— A, nu! niciodată n-am să mă îndur să te las să pleci singur!

Îi răspunsei, silindu-mă amarnic să nu-l ocărăsc:

— Da înțelege odată că locul unde mă duc nu poate să fie călcat decât numai de mine!

El îmi spuse:

— Atunci pricep! socot că ai întâlnire cu vreo femeie! întrucât, de n-ar fi așa, m-ai lua cu tine! Și totuși să știi că mi se cuvine o atare cinste, mai mult decât oricărui altuia de pe lume, și că pe deasupra ți-aș fi de mare ajutor în tot ceea ce vei vrea să faci. Și-apoi tare mi-e teamă ca femeia aceea să nu fie vreo mișauă străină. Atunci, vai de tine dacă vei fi singur! Iți vei lăsa sufletul acolo, neîndoielnic! întrucât această cetate a Bagdadului nu se potrivește neam la atare soiuri de întâlnișuri, oh, da deloc! Și mai cu seamă de când îl avem pe valiul cel nou, care este de o asprime cumplită față de asemenea soiuri de lucruri; că se spune că nu are nici zebb, nici ouă, și că, de ură și de zavistie, pedepsește amarnic asemenea soiuri de drăgosteli!

La vorbele acestea nu mai putui să stau locului și strigai cu năprasnă:

— O, tu, cel mai afurisit dintre toți mișeii și călăii! ai să pui odată capăt, da ori ba, pălăvrăgelilor cu care mă omori? …

Atunci bărbierul se înduplecă să tacă o bucată de vreme, își luă iarăși briciul și isprăvi într-un sfârșit să mă radă pe tot capul. Dar toate acestea făcuseră ca vremea rugăciunii de la amiază să fi venit; ba rugăciunea chiar trebuia să fi ajuns destul de departe și urma să înceapă predica.

Atunci îi spusei, spre a-l face să-și ia tălpășița:

— Mergi la prietenii tăi să le duci toate bucatele și toate băuturile de-aici; iar eu îți făgăduiesc că aștept până te întorci, ca să poți să mă însoțești la întâlnirea aceea!

Și stăruii așa, ca să-l înduplec. El atunci îmi spuse:

— Văd limpede că vrei să mă duci cu vorba ca să te scapi de mine și să te duci singur. Da te prevestesc că, dacă faci așa, te arunci în niște prăpăduri din care nu vei mai putea să găsești nici ieșire, nici scăpare. Așa că te juruiesc, spre binele tău, să nu te miști de aici până ce nu mă întorc, să te iau și să te însoțesc, spre a ști cum va să se sfârșească jitania ta!

Îi spusei:

— Bine! da, pe Allah, să nu fii prea zăbavnic a te întoarce!

Bărbierul atunci mă rugă să-l ajut a-și pune în spinare toate lucrurile pe care i le dăruisem, și pe cap cele două tablale pline cu plăcintării, și, încărcat așa, plecă de la mine. Caci, afurisitul, de cum ajunse afară, strigă doi hamali, le dădu în seamă povara, le spuse să care totul la el acasă, în cutare loc, iar el se piti la pândă pe o ulicioară dosnică, să aștepte plecarea mea.

Cât despre mine, numaidecât mă sculai, mă spălai cât mai repede cu putință, mă îmbrăcai cu hainele mele cele mai frumoase și ieșii din casă. Și chiar în clipita aceea auzii glasurile muezinilor de pe minarete cum chemau pe drept-credincioși la rugăciunea de amiază în acea sfântă zi de vineri:

Bismillami’rrahmani’rrahim! În numele lui Allah, Iertătorul-cel-fără-de-margini și Milostivul!

Mărire lui Allah, Stăpânul lumilor; Atoateiertătorul și Milostivul!

Doamne al tuturora, singur Judecător la ziua de Răsplată, Pe tine te preamărim, de la tine cerșim ajutorare!

Îndrumă-ne pe calea cea dreaptă, Pe calea celor pe care i-ai acoperit cu milele tale, Nu pe calea celor care ți-au stârnit mânia, nici pe calea celor care se află în rătăcire. Amin!

Odată ieșit afară din casă, mă îndreptai cu toată graba spre casa fetei. Când ajunsei la poarta cadiului, mă întorsei din întâmplare și îl văzui pe afurisitul de bărbier la colțul ulicioarei. Atunci, cum poarta casei era întredeschisă, mă repezii înăuntru și închisei repede poarta. Și o văzui în curte pe bătrână, care mă îndrumă pe dată până la catul de sus, unde se afla codana.

Dar de-abia intrarăm, că și auzirăm niște oameni venind pe uliță: era cadiul, tatăl copilei, și alaiul lui, care se întorceau de la rugăciune. Și îl văzui, în uliță, pe bărbierul care sta în picioare și mă aștepta. Cât despre cadiu, codana mă liniști și îmi spuse că tatăl ei nu venea pe la ea decât rareori, și că, de altminteri, se afla oricând pentru mine un mijloc de a nu fi văzut.

Dar, spre nenorocirea mea, vru Allah să se petreacă o întâmplare care avea să-mi fie amarnică. Într-adevăr, se brodi că taman în ziua aceea uneia dintre roabele copile ale cadiului să i se cadă o pedeapsă. Și cadiul, de cum intră în casă, se apucă să-i dea chelfăneala cuvenită acelei roabe copile, și pesemne că îi altoi prea tare poponețul, întrucât ea începu să scoată niște țipete smintite; și-atunci, unul dintre arapii casei intră ca să încerce să pună o vorbă bună pentru ea, iar cadiul, mânios, se năpusti pe el cu lovituri de nuia; și arapul pe dată începu să urle și el. Se stârni atunci o hărmălaie de se sculă toată ulița, iar bărbierul nenorocirii gândi că fusesem prins și pedepsit eu, și că eu scoteam țipetele acelea. Atunci se apucă să dea niște răcnete de moarte, să-și sfâșie hainele, să-și toarne țărână pe cap și să cerșească ajutorul trecătorilor care începuseră să se adune împrejurul lui.

Și se văicărea și striga:

— II omoară pe stăpânul meu în casa cadiului!

Pe urmă, țipând întruna, alergă la mine acasă, urmat de o liotă întreagă, și le duse știrea tuturor celor din casa mea și slugilor mele, care pe dată se și înarmară cu ciomege și o luară la fugă înspre casa cadiului, răcnind și asmuțindu-se unii pe alții. Și ajunseră toți, cu bărbierul în frunte, care își tot sfâșia nainele și țipa cât îl țineau beregatele, dinaintea porții cadiului, acolo unde mă aflam eu. Când auzi toată zarva de dinaintea casei sale, cadiul se uită pe fereastră și văzu ceata de zărghiți care izbeau în poartă cu ciomegele.

Atunci, găsind că lucrul era cu primejdie, coborî și deschise ușa și strigă:

— Hei, oameni buni, ce-i cu voi?

Iar slugile mele țipară:

— L-ai omorât pe stăpânul nostru!

El le spuse:

— Da cine este stăpânul vostru și ce a săvârșit ca să-l fi omorât? …

Caci în clipita aceasta a povestirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfioasă.

Dar când fu cea de a treizecea noapte, spuse:

Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că, uluit, cadiul le spuse:

— Și oare ce a săvârșit stăpânul vostru ca să-l fi omorât eu? Și ce caută în mijlocul vostru bărbierul acela, care răgește și se zbate ca un măgar?

Atunci bărbierul strigă:

— Chiar tu ești acela care, oleacă mai înainte, l-ai prăpădit pe stăpânul meu cu lovituri de ciomag, pe când eu mă aflam în uliță și îi auzeam țipetele!

Cadiul îi răspunse:

— Păi da cine-i stăpânul tău? De unde a venit? Unde se ducea? Cine a putut să-l bage în casă? Și ce a făcut spre a i se cădea loviturile de ciomag?

Bărbierul spuse:

— O, cadiu al prăpădului, nu mai face pe istețul, că știu eu toată povestea, pricina intrării stăpânului meu în casa ta și toate amănuntele tărășeniei. Chiar că știu, și vreau acuma ca toată lumea să știe, că fiica ta este îndrăgostită de stăpânul meu și că stăpânul meu este tot așa de ea! Și l-am însoțit chiar eu până aici. Și-atunci tu l-ai prins în pat cu fata ta și l-ai snopit cu bătaia, ajutat de slugile tale. Or, nu mă mai mișc de-aici până ce nu te-oi sili să vii cu mine la singurul nostru judecător, califul, afară numai dacă nu vrei mai degrabă să ni-l dai pe dată pe stăpânul nostru și să-l despăgubești de ciomăgeala pe care l-ai făcut s-o îndure, și să ni-l slobozești viu și nevătămat, mie și rudelor lui. Fără de care, am să fiu silit să intru în casa ta cu de-a sila și să-l slobozesc chiar eu. Grăbește-te așadar să ni-l dai!

La asemenea vorbe, cadiul rămase năuc și plin de nedumerire, și năpădit de rușine dinaintea tuturor celor de față care ascultau. Da tot îi spuse bărbierului:

— Dacă nu ești un mincinos, nu ai decât să intri chiar tu în casa mea, îți îngăduiesc, și să-l cauți peste tot pentru a-l slobozi!

Atunci bărbierul se năpusti în casă.

Cât despre mine, care mă uitam de la fereastră, de după zăbrelele de lemn, la pătăranie, când văzui că bărbierul se năpustește în casă după mine, vrusei să fug. Dar degeaba căutai vreo ieșire, că nu îmi era niciuna la îndemână, care să nu poată fi zărită de oamenii din casă sau care să nu fie sub ochii bărbierului. Atunci, într-o odaie pe unde căutam o ieșire, dădui peste o ladă mare de lemn, goală, și zorii să intru în ea ca să mă ascund, și închisei capacul peste mine, și îmi ținui răsuflarea.

Iar bărbierul, după ce cotrobăi prin toată casa, intră până la urmă în odaie, începu să se uite ba la dreapta, ba la stânga, și zări lada. Atunci blestematul, fară să spună nimic, pricepu că eu eram acolo înăuntru, luă lada, și-o aburcă în spinare și o duse cu el; și ieși pe ușă cât mai iute, pe când eu simțeam că mor de spaimă. Caci, după județul ursitoarei, pe când el mă căra, lumea adunată vroi să vadă ce se află în ladă, și numaidecât capacul fu ridicat. Atunci, neputând să îndur rușinea și huiduielile, mă ridicai cu grabă și sării jos, da atâta de iute încât îmi frânsei piciorul. Și din ceasul de-atunci sunt eu șchiop. Caci, în clipita aceea, nu mă gândeam decât să fug și să mă ascund; și, cum mă pomenii dinaintea unei mulțimi amarnice, începui să-i arunc pumni întregi de galbeni; și mă prilejuii de înghesuiala tuturor acelor inși asupra galbenilor de pe jos, ca să mă strecor și să fug cu toată iuțeala. Așa că pornii să străbat o mare parte din ulițele cele mai întunecate ale Bagdadului. Dar care nu-mi fu spaima când îl văzui deodată pe bărbier în urma mea și când îl auzii strigând cu glas mare:

— O, oameni buni! mulțumită lui Allah, mi l-am găsit pe stăpânul meu! Au vrut să mă lovească în dragostea mea pentru stăpânul meu! Ci Allah nu a îngăduit biruința răilor și mi i-a îngenuncheat și m-a menit să-l scap din mâinile lor!

Pe urmă îmi spuse, alergând în urma mea:

— O, stăpâne al meu, acuma vezi ce rău ai făcut când te-ai dovedit așa de nerăbdător și când nu mi-ai ascultat sfaturile? Și, fară ajutorul lui Allah, carele m-a împins să te slobozesc, ai fi îndurat cele mai amarnice cazne și te-ai fi prăpădit pe totdeauna! Roagă-te, așadar, lui Allah, să mă ție a fi toată viața mea în slujba ta, și să-ți stau drept călăuză ageră; întrucât te-ai încredințat că ai mintea slabă și nechibzuită, și ești cam teleleu! Ci, doamne, unde fugi așa? Așteaptă-mă!

Eu atunci, nemaiștiind cum că scap de bărbier, decât poate odată cu moartea, mă oprii și îi spusei:

— O, bărbierule, nu îți este de ajuns că m-ai adus în starea în care sunt? Oare îmi vrei moartea?

Da taman când isprăvii a-i spune astea, văzui chiar dinaintea mea, în suk, prăvălia deschisă a unui negustor pe care îl cunoșteam. Mă repezii pe ușa prăvăliei și îl rugai pe negustor să-l oprească pe blestemat să intre după mine. Iar negustorul izbuti să-l oprească, arătându-i o bâtă amarnică și repezindu-i niște ochi cumpliți. Și bărbierul nu plecă decât blestemându-l pe negustor și covârșindu-l cu toate sudalmele pe care le știa.

Negustorul atunci mă întrebă ce întâmplare se petrece, iar eu îi istorisii pățania mea cu bărbierul și îl rugai să mă lase în prăvălie până mi se va zvidui piciorul; că nu mai vroiam să mă întorc la mine acasă, de frică să nu fiu pisălogit întruna de bărbierul al cărui chip îmi era mai de nesuferit decât cea mai neagră asuprire. Apoi, îndată după vindecare, luai toți banii pe care îi aveam; trimesei să vină martorii și făcui o adiată prin care lăsam rudelor tot ce mai rămânea din averea mea, bunurile și stăpânirile mele, dar pe care să le capete numai după moartea mea; și statorii un om de credință drept chivernisitor, care să vegheze asupra tuturor bunurilor, și îl îndatorai să se poarte bine cu toți ai mei, mari și mici. Și, spre a curma pe deplin cu bărbierul, hotărâi să plec din Bagdad, cetatea mea, și să mă mut în vreun loc unde să nu mă mai primejduiesc a mă pomeni nas în nas cu vrăjmașul meu.

Așa că plecai din Bagdad și nu mă oprii din drumețit până ce nu ajunsei în țara voastră, unde socoteam că am izbutit să mă scutur de asupritorul meu. Dar se dovedi trudă pierdută, de vreme ce iacătă, o, domniile voastre, dau peste el aici, în mijlocul vostru, la ospățul la care m-ați poftit!

Încât pricepeți bine că nu mai pot să am liniște până nu voi părăsi țara voastră, precum am părăsit-o și pe cealaltă, și toate din pricina acestui blestemat, a acestui ticălos, a acestui bărbier ucigaș, prăpădi-l-ar Allah pe el, și pe tot neamul lui, și pe toți urmașii lui!

După ce rosti vorbele acestea, urmă a spune croitorul dinaintea sultanului Chinei, tânărul cel șchiop se ridică îngălbenit cu totul la chip, ne ură bună pace și ieși fară ca noi să-l fi putut opri.

Cât despre noi, la povestea lui uluitoare, ne uitarăm la bărbier și îl întrebarăm:

— Da tu socoți că tânărul a spus adevărul? Și, dacă-i drept, pentru ce te-ai purtat așa și i-ai prilejuit toate nenorocirile?

Atunci bărbierul săltă capul și ne spuse:

— Pe Allah! tocmai din pricină că știam prăpădul m-am purtat așa, și am făcut-o spre a-l feri de necazuri și mai mari. Întrucât, fară de mine, ar fi fost pierdut numaidecât. Așa că nu are decât să-i mulțumească lui Allah și să-mi mulțumească și mie că și-a pierdut numai folosința piciorului, în loc să se fi pierdut cu totul. Cât despre voi, cei de aici, o, domniile voastre, spre a avea dovadă că nu sunt nici palavragiu, nici băgăreț, nici asemănător în nici un fel cu vreunul dintre cei șase frați ai mei, și ca să vă adeveresc că sunt un om de folos și bine priceput, și mai cu seamă tare tăcut, am să vă istorisesc povestea mea, și aveți să judecați!

După vorbele acestea, noi toți, urmă croitorul, ascultarăm în tăcere povestea bărbierului:

Răspuns de AnnaE · aprilie 27, 2021

Povestea cu Bacbuc, fratele cel mare al bărbierului.

Află, așa, o, ocârmuitorule al drept-credincioșilor, că fratele meu cel mai mare, acela care a ajuns șchiop, se cheamă El-Bacbuc, numit astfel pentru că, atunci când începe să trăncănească, ai zice că auzi gâlgâitul unui urcior. De meserie era croitor la Bagdad.

Își făcea meseria de croitor într-o prăvălioară pe care o luase cu chirie de la un ins ghiftuit de bani și de averi. Insul acela locuia chiar în partea de sus a casei în care se afla prăvălia fratelui meu Bacbuc; și, totodată, în partea de jos a casei, se afla o moară, în care locuia un morar, precum și boul morarului.

Într-o zi deci, pe când fratele meu Bacbuc ședea și cosea în prăvălia lui, deodată, săltând capul, zări deasupra lui, la bageaua de sus, o femeie cumu-i luna la răsăritul ei, și care se veselea uitându-se după trecători. Era nevasta stăpânului casei. La vederea ei, fratele meu Bacbuc își simți inima cum i se umple de pojar, și îi fu peste putință să mai coasă ori să mai facă altceva, decât să se tot hlizească la bagea; și, în ziua aceea, rămase așa, năuc și pierdut în minunare, până seara. Iar a doua zi dimineața, din crăpăt de zori, se întoarse la locul lui și, mai cosând câte oleacă, sălta capul spre bagea. Rămase el în starea aceea vreme de mai multe zile, de-a lungul cărora nu lucră și nu făcu treabă nici măcar de o drahmă.

Cât despre nevestică, d-apoi ea pricepu numaidecât simțămintele lui Bacbuc, fratele meu, și hotărî să tragă foloase de pe urma lor, în toate chipurile, și să se veselească strașnic. Într-o zi dar, pe când fratele meu era încă și mai năuc ca de obicei, puiandra îi aruncă o privire zâmbită care îl și săgetă pe Bacbuc; iar Bacbuc se uită la tinerică, da atâta de prostește, încât ea se și trase repede în casă spre a râde în voia ei. Iar năvlegul de Bacbuc fu cuprins de o bucurie până peste poate, în ziua aceea, gândindu-se cu câtă îmbiință fusese privit.

Încât, a doua zi, nu fu prea de tot uluit când văzu că stăpânul casei vine în prăvălia lui, aducând la subsuoară o bucată frumoasă de bogasiu înfășurată într-o legătură de mătase, și că îi spune:

— Îți aduc o bucată de bogasiu ca să-mi croiești din ea niște cămăși.

Și Bacbuc nu mai avu nici o îndoială că stăpânul casei fusese trimis de soția lui, și îi spuse:

— Pe ochii și pe capul meu! chiar în seara aceasta cămășile au să fie gata.

Într-adevăr, fratele meu se apucă de lucru cu atâta râvnă, lipsindu-se până și de orice hrană, încât seara, când veni stăpânul casei, cămășile, în număr de douăzeci, erau croite și cusute și împăturite în basmaua de mătase.

Și stăpânul îl întrebă:

— Cât trebuie să-ți plătesc?

Da chiar în clipita aceea, se ivi furișată la bagea nevasta cea tânără care îi aruncă o ocheadă lui Bacbuc și îi făcu semn cu sprâncenele să nu primească nici o plată. Și fratele meu nu vroi să primească nimic de la stăpânul casei, măcar că la ceasul acela se afla la mare strâmtorare și până și-un ban chior i-ar fi fost de mult ajutor. Da se socoti tare fericit că lucrase și că îl îndatora pe soț, pentru dragostea și pentru ochii cei frumoși ai nevesticii.

Da asta nu era decât începutul corvezilor acelui Bacbuc al smintelii. Într-adevăr, a doua zi, de cu zori, stăpânul veni aducând la subsuoară altă bucată de bogasiu și îi spuse fratelui meu:

— Iacătă! mi s-a spus acasă că ar trebui să am niște șalvari noi, ca să-i port cu cămășile cele noi. Și îți aduc încă o bucată de bogasiu, ca să-mi croiești din ea niște șalvari. Și să fie cât mai largi! Și să nu te zgârcești nici la cute, nici la bogasiu!

Fratele meu răspunse:

— Ascult și mă supun!

Și șezu vreme de trei zile întregi să lucreze, și nu lua să mănânce decât numai atâta cât să nu moară de foame, ca să nu piardă vremea și mai ales pentru că nu mai avea nici baremi o drahmă de argint spre a-și cumpăra cele de trebuință.

Când isprăvi lucratul șalvarilor, îi împături în basmaua cea mare și, fericit cu totul și nemaiputând de bucurie, urcă el însuși sus, să-i ducă stăpânului casei.

E de prisos să-ți spun, o, cârmuitorule al drept-credincioșilor, că muierușca se înțelesese cu bărbatu-său să-și bată joc de mangafaua de frate-meu și să-i facă renghiurile cele mai aiurite. Așa că, după ce fratele meu îi înmână bogătanului șalvarii cei noi, acesta se făcu că vrea să-i plătească. Da numaidecât, în crăpătura ușii, capul cel drăgălaș al femeii se îți, ochii ei zâmbiră și sprâncenele-i făcură semn să nu primească. Și Bacbuc nu vroi, cu strășnicie, să primească de la soț chiar nimic. Atunci soțul ieși o clipită ca să se ducă la nevastă-sa, care pierise, și se întoarse grabnic la fratele meu și îi zise:

— Eu și cu soția mea ne-am hotărât, spre a-ți răsplăti truda, să ți-o dăm de soție pe roaba noastră cea albă, care-i tare frumoasă și tare gingașă; și, astfel, vei fi de-al casei!

Și Bacbuc al meu gândi numaidecât că acesta era un tertip de-al tinerei neveste spre a-i pune la îndemână intrarea slobodă în casă, și se învoi numaidecât; și numaidecât fu chemată roaba cea tinerică și fu măritată cu Bacbuc, fratele meu.

Apoi, când veni seara și Bacbuc vru să se apropie de roaba cea albă, ea îi zise:

— Nu, nu! nu în seara asta!

Și Bacbuc nu izbuti, în pofida tuturor jindurilor lui, să dobândească nici baremi un sărut de la roaba cea frumoasă.

Or, cu prilejul acela, cum Bacbuc sălășluia în prăvălie, i se spuse să doarmă, în noaptea aceea, în moara aflată în partea de jos a casei, ca să aibă mai mult loc, și el și proaspăta lui soție. Și, după ce roaba, care era sus la stăpâna ei, nu vroise să se culce cu el, Bacbuc fu nevoit să se culce singur-singurel.

Dar dimineața, dinainte de zori, cum mai dormea încă, deodată intră morarul, rostind cu glas tare:

— Ia uite la boul ăsta! e cam destulă vreme de când se tot hodinește. Încât pe dată am să-l înjug la moară ca sa macine grâul care s-a strâns într-o grămadă destul de mare! Mușteriii așteaptă să le dau faina.

Veni atunci la fratele meu, prefăcându-se că îl ia drept bou, și îi zise:

— Hai, leneșule, scoală-te să te înjug!

Iar fratele meu Bacbuc nu vroi să scoată o vorbă și se lăsă luat și înjugat la moară. Morarul îl legă pe după mijloc la grindeiul morii și, alduindu-i o lovitură de bici strașnică, îi strigă:

— Yallah!

Când dobândi lovitura, Bacbuc nu se putu opri să mugească precum un bou. Iar morarul urmă a-i trage niște gârbace vârtoase și a-l face să învârtească moara multă vreme; iar fratele meu mugea întocmai precum un bou și bufnea sub lovituri.

Da în curând veni stăpânul casei, care îl văzu în starea aceea, trudind la învârtitul morii și dobândind la gârbace. Și se duse îndată s-o vestească pe nevastă-sa, care o trimise la fratele meu pe roaba cea tânără; și roaba îl dezlegă din jug și îi spuse cu milă multă în glas:

— Stăpâna mea m-a însărcinat să-ți spun că adineaori a auzit năpasta pe care ai îndurat-o și că este tare mâhnită de treaba aceasta, și că noi toți luăm parte la chinurile tale.

Și amărâtul de Bacbuc dobândise atâtea gârbace și era atâta de terciuit, încât nu putu să îngaime nici baremi o vorbă de răspuns.

Pe când el se afla în starea aceea, veni șeicul care îi scrisese senetul de căsătorie cu tinerica; șeicul îi ură bună pace și îi zise:

— Dăruiască-ți Allah viață lungă! Și fie să ai o căsnicie binecuvântată! Sunt încredințat că ți-ai petrecut o noapte în fericire curată, în alinturile cele mai înveselitoare și cele mai tainice, și în îmbrățișări, sărutări și desfătări, de seara până dimineața!

Fratele meu Bacbuc îi zise:

— Prăpădi-i-ar Allah pe mincinoșii și pe pezevenghii de soiul tău, o, tu, cel de o mie de ori vânzător! Nu m-ai băgat aci decât ca să mă faci să trag la roata morii, în locul boului morarului, și s-o țin așa până dimineața!

Șeicul îl pofti atunci să-i povestească amănuntele șireteniei; și el i le povesti. Atunci șeicul spuse:

— E cât se poate de limpede! Steaua ta nu se potrivește cu steaua tinerei neveste!

Bacbuc spuse:

— A, blestematule! du-te să vezi de nu poți să mai născocești și alte ticăloșii!

Pe urmă fratele meu plecă și se duse să se proțăpească în prăvălia lui, unde se puse pe rostul așteptatului, doar i-o pica de lucru ceva cu care să-și poată dobândi pâinea, după ce lucrase atâta fară nici o plată.

Or, pe când ședea așa, iată că vine la el tânăra roabă albă, care îi spuse:

— Stăpâna mea te dorește cu aprindere; și m-a însărcinat să-ți spun că se suie chiar acum pe podina casei pentru ca, de la bagea, să aibă bucuria de a te privi.

Și, în chiar clipita aceea, fratele meu o și văzu la fereastră pe tânăra nevastă, care era înlăcrimată toată, se văieta și spunea:

— Pentru ce, dragule, ai înfățișarea atâta de bosumflată și atâta de burzuluită, încât nici baremi nu te uiți la mine? Iți jur pe viața ta că tot ceea ce s-a petrecut în moară s-a petrecut fără știrea mea! Iar cât despre roaba aceasta smintită, nu vreau nici măcar să-i faci cinstea de a te uita la ea. Numai eu de aci înainte am să fiu a ta!

Atunci fratele meu Bacbuc ridică fruntea și se uită la nevestică; și numai vederea ei îl și făcu să uite toate corvezile trecute, și își odihni ochii bucurându-se de frumusețea și de nurii ei. Pe urmă începu să-i vorbească, și ea la fel, până ce rămase încredințat că toate nenorocirile acelea i se întâmplaseră altuia, nu lui.

Bacbuc, în nădejdea de a o mai vedea iarăși pe tânăra femeiușcă, urmă mai departe a croi și a coase la cămăși, la șalvari, la rochii de purtat pe dedesubt și la rochii de purtat pe deasupra, până când roaba cea tânără veni iar într-o zi la el și îi zise:

— Stăpâna mea ți se închină și îți spune că, în chiar noaptea aceasta, stăpânul meu, soțul ei, e plecat la zaiafet la un prieten de-al lui, și stă acolo până dimineața. Așa că te așteaptă cu nerăbdare, ca să se culce cu tine și să și petreacă noaptea în desfătări și în toate voioșirile.

Și smintitul de Bacbuc, la atare știre, ajunse să-și piardă cu totul mințile. Or, vicleana cea tinerică ticluise un tertip de căpetenie, în înțelegere cu soțul ei, ca să se scuture de fratele meu și, în felul acesta, să scape, și ea și bărbatu-său, de a-i plăti datoria pentru toate hainele pe care i le porunciseră.

Așa că bogătanul îi spuse neveste-sii:

— Cum ar fi să facem spre a-l hotărî să intre la tine și, în felul acesta, să-l prindem și să-l târâm dinaintea valiului?

Ea răspunse:

— Lasă-mă pe mine să fac după socoata mea, și am să-l meremetisesc cu o meremetiseală și am să-l terfelesc cu o terfeleală de are să ajungă de batjocură în toată cetatea!

Iac-așa! și Bacbuc, frate-meu, nici nu visa ce-l așteaptă! Și, de altminteri, nici habar n-avea el de toate vicleniile și de toate șiretlicurile de care sunt în stare muierile, încât, când se lăsă seara, roaba cea tânără veni să-l ia și să-l ducă la stăpâna ei, care numaidecât se ridică, se temeni dinaintea lui, și zâmbi, și zise:

— Pe Allah! o, stăpâne al meu, tare ard de dorul a te vedea, într-un sfârșit, lângă mine!

Iar Bacbuc îi spuse:

— Și eu la fel! da repede, și înainte de orice, o sărutare! Și apoi…

Da nici nu apucă să-și termine vorba, că ușa sălii se și deschise și intră soțul nevesticii, urmat de doi robi arapi, care tăbărâră pe frate-meu Bacbuc, îl legară cobză, îl doborâră la pământ și, pentru început, îi alintară șezutul cu gârbacele.

Pe urmă îl aburcară pe umeri și îl cărară la valiu, care numaidecât îl osândi la pedeapsa următoare: după o tăbăceală cu două sute de lovituri de curea, fu cocoțat pe spinarea unei cămile, fu legat acolo și fu purtat pe toate ulițele Bagdadului, iar un pristav obștesc striga cu glas mare:

— Iacătă cum este pedepsit tot bărbatul care se năzuiește la muierile semenilor săi!

Or, pe când îl purtau așa, deodată cămila se făcu abrașă și începu să sară ca o smintită. Iar Bacbuc nu putu decât să se prăbușească la pământ și își frânse piciorul pe loc. Și, din ceasul acela, rămase șchiopul care e ste. Pe deasupra, valiul îl osândi și la surghiun, iar Bacbuc, cu piciorul betejit, ieși din cetate. Da, taman la vreme, fusei prevestit de toate astea, o, cârmuitorule al drept-credincioșilor, eu, fratele său, și alergai pe urmele lui și îl adusei îndărăt tainic, trebuie să ți-o mărturisesc, și mă împovărai cu vindecarea, cu cheltuielile și cu toate trebuințele lui. Și o țin așa!

La povestea aceasta cu Bacbuc pe care i-o istorisii, o, stăpânii mei, califului Muntasser-Billah, califul se puse pe un râs cu hohote și îmi spuse:

— Bine mai povestești! și ce poveste frumoasă!

Eu răspunsei:

— Chiar că încă nu mi se cuvin laudele acestea din parte-ți! Că atunci ce-ai să mai spui când ai să auzi povestea fiecăruia dintre ceilalți frați ai mei! Da tare mi-e tramă să nu mă socoți palavragiu ori farfara!

Iar califul răspunse:

— Departe de tine! Grăbește-te, dimpotrivă, să-mi istorisești ce-au pățit și ceilalți frați ai tăi, spre a-mi împodobi urechile cu aceste povești, precum cu niște cercei de aur; și să nu te sfiești a mi le dealungi cu amănuntul, întru-cât prevăd că au să fie desfătătoare și pline de mirozne!

Spusei atunci:

Pățania cu El-Haddar, cel de al doilea frate al bărbierului.

Află, dar, o, emire al drept-credincioșilor, că pe fratele meu al doilea îl cheamă El-Haddar, întrucât mugește va o cămilă și e știrb. Ca meserie, chiar că nu are nici o meserie, și mi-a dat multe bătăi de cap cu năzdrăvăniile lui cu femeile, din care iacătă una dintr-o mie:

Într-o zi, pe când bătea fară de nici o țintă ulițele Bagdadului, văzu că vine la el o femeie bătrână, care îi spuse în șoaptă:

— Ascultă, omule! am a-ți face o poftire pe care ești slobod s-o primești ori să n-o primești, după cum ți-o plăcea.

Iar fratele meu se opri din mers și spuse:

— Ascult!

Bătrâna urmă:

— Da nu pot să-ți mărturisesc despre ce e vorba, decât dacă ai să-mi făgăduiești că nu ai să te lași cu nici un chip pradă pălăvrăgelii și mâncărimii de limbă.

Și fratele meu Haddar răspunse:

— Nu ai decât să vorbești.

Ea îi spuse:

— Ce-ai zice de un sarai mândru, cu niște havuzuri și cu niște pomi roditori, și unde vinul s-ar revărsa în pocalele niciodată goale, unde ai vedea niște chipuri răpitoare, unde ai găsi niște obraji fragezi, numai buni de sărutat, niște boiuri subțirele și mlădii, numai bune de strâns în brațe, și tot soiul de lucruri pe potrivă, și unde să zăbovești de seara până dimineața? Și, pentru toate astea, ca să te bucuri de toate, nu ai avea decât numai să împlinești tocmeala pusă!

La vorbele acestea ale bătrânei, frate-meu El-Haddar spuse:

— Dar, o, stăpână a mea, cum se face de vii să-mi faci o atare poftire tocmai mie, nealegând pe nimeni altul dintre făpturile lui Allah? Și ce-a putut să-ți placă la mine și să te facă să-mi dai precădere?

Ea răspunse:

— Tocmai ți-am spus adineaori, să nu fii cumva spornic la vorbă, să știi să taci, și să te porți cu muțenie. Așa că urmează-mă și nu mai grăi nimic. Pe urmă bătrâna porni iute, iar fratele meu, ademenit de ispita celor făgăduite, se luă după ea până ce ajunseră amândoi la un sarai cu o înfățișare falnică, în care bătrâna intră și îl pofti și pe fratele meu Haddar să intre. Și fratele meu văzu că interiorul saraiului era tare frumos, dar și ceea ce se afla în el era încă și mai frumos: că nimeri drept în mijlocul unui sobor alcătuit din patru copilandre fără de asemuire; întinse pe chilimuri, cântau cu glas desfătător niște cântece care ar fi topit până și stâncile cele mai vârtoase.

După temenelile îndătinate, una dintre ele se ridică, umplu un pocal și îl bău. Iar fratele meu Haddar socoti de datorința lui să-i spună:

— Să-ți fie cu sănătate, cu desfătare și cu deplinătate de puteri!

Și se apropie sprinten de ea, ca să-i ia pocalul gol și spre a se pune în slujba ei. Dar ea, numaidecât, umplu pocalul și i-l întinse; iar Haddar luă pocalul și bău. Iar puiandra, pe când el bea, începu să-l mângâie pe ceafa, da cam prea repezit oleacă, întrucât îi arse o lovitură bună cu dunga mâinii. Atunci fratele meu Haddar se îmbufnă rău, și se ridică să plece, uitându-și făgăduiala de a îndura totul fară a cârti.

Dar bătrâna se apropie de el și îi clipi din ochi spre ai da de înțeles: „Nu trebuie! Mai bine rămâi și așteaptă sfârșitul!” Și fratele meu se supuse și rămase și îndură răbduriu toate poznele copilandrei, care îl înghioldea, il ciupea, îl mângâia spornic pe ceafa într-un chip de fapt plin de răutate și supărător, iar celelalte trei se întreceau care mai de care să-i joace renghiul cel mai afurisit: una îl trăgea de ureche de mai să i-o smulgă, alta îi altoia niște bobârnace de-l podideau lacrimile, iar cea de a treia se îndeletnicea mai cu drag să-l zgârie cu unghiile. Și frate-meu îndura, întrucât bătrâna îi făcea semn întruna să nu spună nimic. Într-un sfârșit, cea mai dulce dintre copile se ridică și îi spuse să se dezbrace; iar el așa făcu, fară de cârtire. Ea atunci luă un stropitor cu apă de trandafiri, îl stropi și îi zise:

— Îmi placi. Da ai o barbă și niște mustăți care nu-mi plac. Nu-mi plac mustățile și părul din barbă care îmi zgârie pielea. Așa că, dacă vrei să vii cu mine, va trebui mai întâi să te razi de tot pe obraji.

El răspunse:

— Asta îmi vine cam greu, întrucât ar fi cea mai mare ocară ce mi s-ar întâmpla!

Ea spuse:

— Nu aș putea să te iubesc altminteri. Trebuie!

Atunci frate-meu se lăsă dus de bătrână în odaia de alături; și baba îi reteză toată barba și i-o rase, pe urmă mustățile și sprâncenele. După care, îl sulemeni pe ochi cu cârmâz și cu albeală, și îl duse îndărăt în mijlocul copilelor. Când îl văzură așa, fetele se puseră pe un râs de se prăbușiră pe spate.

Pe urmă, cea mai zarifa dintre copile veni la el și îi zise:

— O, stăpâne al meu, iacătă că mi-ai biruit sufletul cu priveliștea nurilor tăi. Încât nu mai am decât un hatâr să-ți cer, acela de a juca dinaintea noastră, așa cum ești, gol și frumos, vreun danț ispititor și muchelef!

Și cum El-Haddar se cam codea, fata îi spuse:

— Mă rog ție, pe viața mea, să joci! Și pe urmă voi fi a ta!

Atunci El-Haddar, în sunetul darabukei, pe care bătrâna o zdrăngănea cu bătăi potrivite, își înfășură mijlocul cu un seleaf de mătase și, venind în mijlocul odăii, începu să dănțuiască.

Și dănțui cu atâta pezevenclâc și cu atâtea răsucituri, încât fetele nu mai puteau să se țină de râs: și începură să-i arunce în cap tot ce aveau la îndemână: pernele, poamele, băuturile, și până și sticlele.

Da numai atunci se petrecu treaba de la urmă. Cea mai nurlie dintre fete se sculă și, făcând tot felul de schime, și uitându-se la frate-meu cu niște ochi pieziși și parcă beți de patimă, începu să-și arunce hainele de pe ea, una câte una, și nu-i mai rămase decât cămășuța subțire și șalvarii cei largi de mătase.

La atare priveliște, El-Haddar, care își contenise danțul, strigă:

— Ya Allah! Ya Allah!

Și se sminti de-a binelea.

Atunci bătrâna veni lângă el și îi spuse:

— Acuma urmează s-o înhați pe mândruța ta din figă. Întrucât stăpâna mea are năravul, odată zădărâtă cu danțurile și cu băutura, să se dezbrace de tot și să nu se dea iubitului decât dacă, după cercetarea mădularelor lui goale, a mândriei lui învârtoșate și a sprintenelii lui la fugă, îl socotește vrednic de ea. Așa că să te ții după ea peste tot, din odaie în odaie, și îndârjit, până ce vei izbuti s-o înșfaci. Și ea numai atunci are să te lase să te bucuri de ea!

La vorbele acestea, fratele meu zvârli brâul de mătase și se găti de gonită. La rându-i, puicana își aruncă și ea cămășuța și șalvarii, și se arătă sclipitoare, precum un curmal tânăr fremătând sub adieri; și își luă vânt și zbură, râzând în hohote, și dădu roată sălii de două ori. Iar frate-meu Haddar, cu dârzia bârzoi și repezită, se luă pe urmele ei.

Ci în clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, plină de sfiiciune, nu spuse nimic mai mult.

Dar când fu cea de a treizeci și una noapte, spuse:

Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că acel croitor din cetatea aceea din China îi istorisi astfel sultanului urmarea povestirii pe care bărbierul din Bagdad o istorisea mesenilor, despre cel de al doilea frate al său, El-Haddar, și pe care o istorisise întâia oară califului Muntasser Billah:

Fratele meu Haddar, cu dârzia bârzoi și repezită, porni să se țină pe urmele copilei ușoare și tivilichii. Iar la priveliștea aceea, cele trei fetișcane și bătrâna, dinaintea chipului zugrăvit și fără barbă, fără mustăți și fără sprâncene al fratelui meu Haddar, a cărui făloșie se îmbobotise smintit, fură cuprinse de un râs năprasnic și începură să tropăie și să bată din palme.

Cât despre puicana cea goală, aceea, după două înconjururi prin odaie, o apucă de-a lungul unei săli înguste, pe urmă prin alte odăi, una după alta, și mereu urmată și strânsă de-aproape de către frate-meu, care gâfâia, cu mândria îndârdorată turbat. Iar fata fugea mereu, râzând din toți dinții și mlădiind din șolduri.

Și deodată, la o cotitură, fata pieri, iar fratele meu, deschizând o ușă pe unde socotea că ieșise fata, se pomeni în mijlocul unei ulițe. Iar ulița aceea era ulița curelarilor din Bagdad. Și toți curelarii îl văzură pe El-Haddar, cu barba rasă și cu mustățile și sprâncenele rase, și cu chipul sulemenit ca o târâtură, și îl huiduiră, și își luară curelele și începură să-l plesnească, râzând toți în hohote, și să-l bată atâta de aprig, încât își pierdu simțirea. După care îl cocoțară pe un măgar, de-a-ndoaselea, și îl purtată roată prin toate sukurile; pe urmă, într-un sfârșit, îl cărară dinaintea valiului.

Valiul îi întrebă:

— Cine-i ăsta?

Ei răspunseră:

— Este unul cu care ne-am pomenit peste noi, năvălind deodată din casa vizirului cel mare. Și l-am găsit în starea aceasta!

Atunci valiul porunci să i se tragă fratelui meu Haddar o sută de lovituri de bici la talpa picioarelor și îl izgoni din cetate.

Eu atunci, o, cârmuitorule al drept-credincioșilor, alergai după el și îl adusei îndărăt tainic și îl pusei la adăpost. Pe urmă îi hotărâi un tain cu care să trăiască, din punga mea. Iar tu poți să judeci acuma că, dacă nu aș fi eu un om plin de bărbăție și de haruri, nu aș fi putut să mai sufăr un asemenea prostănac!

Da cât despre cel de al treilea frate al meu și despre povestea lui, este cu totul altceva, precum vei vedea!

Pățania lui Bacbac, cel de al treilea frate al bărbierului.

Bacbac orbul, zis Cotcodacul-umflat, este cel de al treilea frate al meu, iar de meserie este cerșetor, și trecea printre fruntașii isnafului calicilor din Bagdad, cetatea noastră.

Într-o zi, voia lui Allah și ursita vroiră ca fratele meu, tot cerșetorind, să ajungă la ușa unei case destul de falnice.

Și frate-meu Bacbac, țipându-și mereu milogelile obișnuite pentru a cere de pomană: „O, miluitorule! o, darnicule!”, bătu cu bățul în ușa casei. Or, trebuie să-ți spun, o, cârmuitorule al drept-credincioșilor, că fratele meu Bacbac, ca toți isteții din isnaful lui, avea năravul să nu răspundă niciodată atunci când, după ce bătea în ușa vreunei case, auzea: „Cine e acolo?” Tăcea astfel, spre a-i sili pe oamenii dinăuntru să deschidă; că altminteri, deprinși cum erau cu cerșetorii, nu deschideau ci doar răspundeau dinăuntru: „Allah să te aibă întru mila lui!” Asta-i chipul de a te descotorosi de cerșetori.

Încât, în ziua aceea, oricât tot întrebară dinăuntru: „Cine este la ușă?”, fratele meu tăcu. Și, până într-un sfârșit, auzi niște pași ce se apropiau și ușa cum se deschidea. Se ivi un ins de la care Bacbac, dacă nu ar fi fost orb, de bună seamă că nu ar fi cerut pomană. Da așa-i fusese sortit. Și fiecare om își poartă soarta agățată la gât.

Insul îl întrebă:

— Ce vrei?

Frate-meu Bacbac îi răspunse:

— Ce-o fi, în numele lui Allah Preaînaltul!

Insul îl întrebă:

— Nu cumva ești orb?

El îi spuse:

— Da, stăpâne al meu! Și tare sărac!

Insul răspunse:

— Dacă-i așa, dă-mi mâna să te călăuzesc.

El îi întinse mâna, și insul îl băgă în casă și îl ajută să suie pe niște scări până ce îl duse sus pe terasa casei, care era tare înaltă. Iar frate-meu, cu sufletul la gură, gândea: „De bună seamă că are să-mi dea rămășițele de la vreun ospăț mare.”

Când ajunseră amândoi sus pe terasă, insul îl întrebă:

— Ce vrei, orbule?

Frate-meu, destul de nedumerit, răspunse:

— Vreo pomană, în numele lui Allah!

El răspunse:

— Allah deschidă-ți luminile într-alte părți!

Atunci Bacbac zise:

— A, bre omule! păi nu puteai să-mi tălmăcești răspunsul tău pe când eram încă jos?

Omul răspunse:

— Păi da tu, care ești mai prejos decât tuhăsul meu, pentru ce nu mi-ai răspuns când strigam din casă „Cine e acolo? Cine e la ușă?” Cară-te așadar de-aici cât mai iute, ori am să te fac să te duci de-a rostogolul ca un ghemotoc, milogule, slinosule și mișelule!

Iar Bacbac fu nevoit, orb cum era, să coboare cât mai iute scara, singur-singurel. Îi mai rămăseseră de coborât vreo douăzeci de trepte, când călcă deodată greșit și porni să cadă de-a dura pe scară până la ușă. Și, în căderea aceea, se lovi rău la cap, și începu să geamă, luându-și iarăși umbletul pe uliță. Atunci doi soți de-ai săi dintre milogi, când îl văzură că geme așa, îl întrebară de pricină, iar el le istorisi pătărania. Pe urmă le spuse:

— Acuma, fârtaților, se cade a mă ajuta să mă întorc la mine acasă, să iau ceva bani spre a-mi cumpăra de-ale gurii în ziua asta stearpă și blestemată. Sunt nevoit astfel să mă ating de agoniselile noastre, care, precum știți, sunt destul de mari, și peste care m-ați statorit chivernisitor.

Or, pe urmele lui, coborâse și insul cu pricina, care se ținuse după el, ca să-l adulmece mai de aproape și să-l vadă ce face. Și-așa că se luă după frate-meu și ceilalți doi orbi, fară ca ei să-l simtă, până ce ajunseră cu toții la bârlogul lui Bacbac. Intrară acolo, iar insul se furișă pe lângă ei repede, până să apuce ei să închidă ușa. Iar Bacbac le spuse celor doi fârtați ai lui:

— Întâi de toate, căutați bine dacă n-a intrat vreun străin care să se fi ascuns în odaie.

La vorbele acestea, insul, care era hoț de meserie și tare iscusit printre cei de lefteria lui, văzu o frânghie ce sta legată de grinda casei, apucă de frânghie și se cațără sprinten și fără zarvă până sus la bagdadie, unde șezu liniștit pe grindă. Atunci cei doi cerșetori începură să cerceteze prin toată odaia și pipăiră de jur împrejur în mai multe rânduri, tocănind prin colțuri cu cârjele lor. Când isprăviră, veniră lângă fratele meu, care scoase din tainiță toți banii pe care îi avea în păstrare și îi socoti cu cei doi tovarăși ai săi. Și găsiră că erau taman zece mii de drahme. Pe urmă, fiecare dintre ei luă două, trei drahme, puseră banii la loc în săcuți, și ascunseră iarăși săcuții. Apoi unul dintre cei trei cerșetori plecă să cumpere de mâncare, și se întoarse pe dată, și scoase din traistă trei pâini, trei cepe și câteva curmale. Și cei trei fârtați șezură jos roată să mănânce.

Atunci hoțul se lăsă să lunece încetișor de-a lungul frânghiei și veni de se ciuci lângă cerșetori, și începu să mănânce și el cu ei. Și cum ședea alături de Bacbac, care avea auzul tare ascuțit, Bacbac îl auzi cum clefăia din fălci pe când mânca, și strigă:

— Este un străin printre noi!

Și întinse repede mâna spre partea de unde auzea că vine clefăitul de falei, și mâna lui căzu chiar pe mâna hoțului.

Atunci Bacbac și cei doi cerșetori se năpustiră asupra hoțului și începură să țipe și să-l înghesuie cu cârjele, ca niște orbi ce erau; și îi chemară pe vecini în ajutor, urlând:

— O, musulmanilor! Săriți-ne într-ajutor! e un hoț aici! Vrea să ne fure bruma de bani a chiverniselilor noastre!

Și vecinii veniră fuga și îl găsiră pe Bacbac, care îl ținea vârtos, ajutat de cei doi tovarăși ai lui, pe hoțul care încerca să se apere și să scape. Dar hoțul, la venirea vecinilor, se prefăcu a fi și el orb și închise ochii și strigă:

— Pe Allah! o, musulmanilor, sunt orb și tovarăș cu aceștia trei care vor să mă păgubească de partea mea din cele zece mii de drahme ale chiverniselii pe care o stăpânim de-a valma. Vă jur pe Allah! pe sultan! pe emir! Și-apoi duceți-mă dinaintea valiului!

Atunci se iviră și străjile valiului, care îi înșfăcară pe cei patru și îi duseră între mâinile valiului, care întrebă:

— Cine sunt inșii aceștia?

Și hoțul strigă:

— Ascultă vorbele mele, o, valiule drept și înțelept, și ți se va dezvălui adevărul. Ba chiar, de nu vrei să mă crezi, pune-mă numaidecât la cazne, pe mine mai întâi, spre a mă sili să mărturisesc adevărul; și să-i pui apoi și pe ceilalți soți ai mei la caznă; și au să fie cam nevoiți a te lumina despre pricina noastră!

Și valiul strigă:

— Înșfăcați-l pe ins și trântiți-l la pământ și bateți-l până la mărturisire!

Atunci străjile îl înhățară pe orbul cel calp, și una dintre străji îl apucă de amândouă picioarele, iar ceilalți începură să-i care la lovituri strașnice de gârbaci. De la cele dintâi zece lovituri, orbul cel prefăcut începu să urle, pe urmă deodată își deschise unul dintre ochii pe care îi ținuse închiși întruna; și, după alte câteva lovituri, își deschise hotărât și cel de al doilea ochi. La priveliștea aceea, valiul mânios strigă:

— Ce-i cu prefăcătoria asta, o, pezevenghi sfruntat?

El răspunse:

— Poruncește să mi se curme schingiul, și am să-ți lămuresc tot!

Și valiul porunci să se curme schingiul, iar hoțul spuse:

— Suntem aici patru orbi prefăcuți, care înșelăm lumea spre a căpăta de pomană, și mai ales spre a avea înlesnirea să intrăm prin case, să ne uităm la femeile fără de văluri și să le ispitim, și să le cotăcim, și să le plodim, și să le jefuim apoi, și să cercetăm lăuntrul caselor și să ticluim furtișagul bine chibzuit. Și, întrucât ne îndeletnicim de o bună bucată de vreme cu meseria asta spornică, am izbutit să strângem tuspatru taman zece mii de drahme. Or, astăzi, mi-am cerut partea de la soții mei, care nu vroiră să mi-o dea, ba dimpotrivă, mă tăbăciră cu bătaia și m-ar fi și prăpădit, dacă străjile nu m-ar fi scos din mâinile lor. Acesta-i adevărul, o, valiule. Acuma, spre a-i sili pe ortacii mei să mărturisească și ei, nu rămâne decât să li se alduiască și lor gârbaciul, ca și mie! Și au să vorbească! Da loviturile să fie bine învârtoșite, că de nu, ortacii mei, care sunt tare încâiniți, n-au să mărturisească nimic și-au să se încăpățâneze amarnic să nu deschidă ochii cum am făcut eu!

Atunci valiul porunci să fie înșfăcat fratele meu mai întâi. Degeaba se împotrivi frate-meu, degeaba țipă cum că el este orb din născare; i se arse o caznă încă și mai strașnică, până într-atâta că leșină. Când își veni în simțiri, nu deschise ochii, iar valiul puse să i se dea alte trei sute de lovituri de gârbaci; pe urmă alte trei sute; și tot așa și cu ceilalți doi orbi, care de altminteri nu deschiseră ochii, în pofida bătăilor și a sfaturilor singurului orb calp, fârtatele lor cel închipuit.

Apoi valiul porunci să fie aduși de către orbul cel calp banii ascunși în odaia lui Bacbac, fratele meu, și dădu hoțului un sfert din banii aceia, două mii cinci sute de drahme, iar tot ce rămase păstră pentru haznaua lui.

Cât despre frate-meu și cei doi fârtați ai lui, cei doi cerșetori orbi, valiul, după pedepsire, le spuse:

— Mișeilor și prefăcuților! mâncați pâinea, darul lui Allah, și vă jurați pe numele lui că sunteți orbi! Plecați de-aici și să nu vă mai văd prin Bagdad!

Eu atunci, o, cârmuitorule al drept-credincioșilor, aflând toate astea, ieșii din cetate să-l caut pe Bacbac, și îl găsii, și îl adusei tainic îndărăt la Bagdad, și îl adăpostii la mine, și mă însărcinai cu demâncarea și cu îmbrăcămintea lui, pentru totdeauna! Și-aceasta-i pățania celui de al treilea frate al meu, Bacbac!

La povestirea aceasta, califul Muntasser Billah începu să râdă și zise:

— Să i se dea o răsplată acestui bărbier pentru ostenelile lui și-apoi să plece!

Da eu, o, domniile voastre, răspunsei:

— Pe Allah! o, cârmuitorule al drept-credincioșilor, n-aș putea să primesc nimic până a nu-ți istorisi ce au pățit și ceilalți trei frați ai mei, și asta în câteva cuvinte, spre a-ți dovedi pe deplin cât sunt de scurt la vorbă și cât de nelimbut din fire!

Califul răspunse:

— Hai! binevoiesc a mă supune caznei de a-mi dăuli urechile cu trăncănelile tale și a-ți mai îndura încă vreo câteva neobrăzări și mitocănii, care, de altminteri, nu sunt lipsite de haz.

Atunci spusei:

Pățania lui El-Kuz, cel de al patrulea frate al bărbierului.

Cel de al patrulea frate al meu, El-Kuz El-Assuani chiorul, Urciorul-care-nu-se-sparge, îndeplinea la Bagdad meseria de măcelar. Era mare meșter la vânzarea de cărnuri și de tocături, și știa de minune să crească și să îngrașe oi cu coada groasă. Și știa cui să-i vândă carne nună și cui să i-o păstreze pe cea rea. Încât mușteriii cei mai de frunte din cetate, precum și negustorii cei mai bogați nu târguiau decât de la el și nu cumpărau niciodată altă carne decât cea de la oile lui, așa că, în scurtă vreme, ajunse tare bogat și stăpân peste turme mari și peste averi multe.

Starea aceasta de înflorire necontenind deloc, frate-meu El-Kuz, într-o zi, sta în prăvălia lui, când văzu că intră la el un șeic falnic, cu barba lungă și albă, care îi întinse câțiva bani și îi spuse:

— Taie-mi niște carne bună!

Și fratele meu îi tăie din carnea cea mai bună pe care o avea, luă banii și răspunse la binețea șeicului, care plecă.

Atunci frate-meu cercetă banii pe care îi primise de la necunoscut, și văzu că toți erau noi și de o albeață iubitoare. Încât se grăbi să-i pună deoparte, într-o cecmegea anume, și își zise: „Iacătă niște bani care au să-mi poarte noroc!”

Cinci luni în șir, șeicul cel bătrân cu barba lungă și albă nu încetă să vină zi de zi să-i întindă fratelui meu El-Kuz câțiva bani de-ai lui, albi și noi, pentru carne proaspătă și de cel mai bun soi; și de fiecare dată El-Kuz avea grijă să pună banii aceia deoparte.

Da într-o zi, El-Kuz vru să numere toți banii pe care îi strânsese în felul acela, spre a cumpăra apoi cu ei niște oi frumoase, și mai cu seamă câțiva berbeci pe care vroia să-i învețe a se bate între ei, întrecere tare căutată la Bagdad, cetatea mea. Da nici nu apucă el să deschidă bine sipetul în care pusese arginții de la șeicul cel cu barbă albă, că și băgă de seamă că nu se mai afla acolo nici un soi de ban, și nu găsi în loc decât câteva rotogoale de hârtie albă. La priveliștea aceea, începu să se bată amarnic peste față și peste cap, și să strige, văicărindu-se. Și se pomeni în curând în mijlocul unei cete mari de trecători, cărora le istorisi beleaua, fară ca vreunul să-și poată lămuri cumva pricina pieirii banilor. Iar El-Kuz țipa mai departe și spunea:

— De-ar da Allah ca afurisitul acela de șeic să vină acuma, că i-aș smulge barba și turbanul cu chiar mâinile mele.

De-abia sfârșise el de rostit vorbele de la urmă, că bătrânul se și ivi și străbătu repede mulțimea adunată și veni la frate-meu măcelarul, ca spre a-i da banii, după obiceiul său. Și numaidecât fratele meu se repezi la el și îl luă de piept, strigând:

— O, musulmanilor, săriți! ajutați-mă! Iacătă-l pe hoțul cel sfruntat!

Da șeicul nu își pierdu nimic din liniștea lui falnică și, fară a se clinti, îi răspunse fratelui meu în așa fel încât să nu fie auzit decât de el:

— Alege: vrei mai degrabă să taci, ori ți-ar plăcea mai bine să te faci de râs în fața tuturor? întrucât ocara pe care ți-aș face-o ar fi mai cumplită decât aceea cu care vrei tu să mă încarci!

El-Kuz răspunse:

— Da ce ocară poți tu să-mi faci, o, șeic de păcură, în ce chip socoți să mă faci de râs?

El spuse:

— Aș dovedi dinaintea tuturor că le vinzi de obicei oamenilor carne de om în loc de carne de oaie!

Fratele meu se rocoși:

— Minți, o, tu cel de o mie de ori mincinos și de o mie de ori blestemat!

Șeicul spuse:

— Nu este blestemat și nu este mincinos decât acela care, în chiar clipita aceasta, are în prăvălia lui un leș de om agățat în cârligul măcelăriei sale, în locul unei oi!

Frate-meu se zborși amarnic:

— Dacă lucru se va dovedi precum spui, o, câine și plod de câine, bunurile și sângele meu sunt ale tale de drept!

Atunci șeicul se întoarse spre mulțime și strigă cât îl ținea gura:

— O, voi toți, prietenii mei, îl vedeți pe măcelarul acesta? Până astăzi ne-a înșelat pe toți și a încălcat pravilele Cărții noastre! Omul acesta, în flecare zi, în loc de oi, înjunghie fii de-ai lui Adam și ne vinde carnea lor drept carne de oaie! Iar dacă vreți să vă încredințați de adevărul spuselor mele, nu aveți decât să intrați cu toții și să-i cercetați prăvălia.

Numaidecât se stârni zarvă în mulțimea care se năpusti în măcelăria fratelui meu și o luă în stăpânire. Și, la văzul tuturora, se ivi un leș de om agățat în cârlig, jupuit, meremetisit, spălat și golit; iar pe taraba de căpățâni văzură trei capete de om jupuite și curățate și meremetisite la cuptor, spre a fi vândute! chiar că șeicul cel cu barba lungă și albă nu era altul decât un vrăjitor priceput la meșteșugul fermecătoriei și al descântecelor, și într-o clipită putuse sub ochii tuturora să facă dintr-un lucru un alt lucru.

La priveliștea aceea, toți cei de față se repeziră pe frate-meu, strigându-i: „nelegiuire! pângărire! ticăloșie!” și tăbărâră asupra-i, unii cu lovituri de bâtă, alții cu lovituri de bici; iar cei mai înverșunați în a-i trage loviturile cele mai crunte erau mușteriii lui de mai înainte, precum și prietenii lui cei mai buni. Cât despre șeicul cel bătrân, acela își luă în seamă grija de a aldui o lovitură năprasnică de pumn în ochiul lui frate-meu, de i-l plesni pe dată și pe totdeauna. Pe urmă fu luat leșul cel închipuit al înjunghiatului, frate-meu El-Kuz fu legat cobză, și toată lumea, cu șeicul în frunte, ajunse dinaintea împlinitorului legii. Iar șeicul îi spuse:

— O, emirule! iacătă că îl aducem între mâinile tale, spre a dobândi pedeapsa pentru nelegiuirile lui, pe insul acesta care, de multă vreme, îi înjunghie pe semenii săi spre a le vinde carnea drept carne de oaie. Nu mai ai decât să rostești osânda și să scoli în picioare județul lui Allah, întrucât iată martorii toți!

Cât despre frate-meu, degeaba se apără el, că judecătorul nu vroi să mai asculte nimic și îl osândi să primească cinci sute de lovituri de ciomege pe spinare și pe șezut! Pe urmă i se zeberiră toate bunurile și toate stăpânirile; și fu un noroc mare pentru el că avusese atâtea averi, întrucât fără ele pedeapsa lui ar fi fost moartea neabătută. Pe urmă se rosti asupra-i pedeapsa surghiunului.

Frate-meu, rămas chior, cu spinarea învinețită de bătaie și aproape dându-și duhul, ieși din cetate și merse drept înainte, fară a ști unde, până ce ajunse la o cetate depărtată și pe care nu o cunoștea. Se opri și hotărî să-și așeze lăcașul acolo și să se apuce de meseria de papugiu, care nu cere nici o altă avuție, decât niște mâini vrednice.

Așa că își așeză popasul obișnuit la o răspântie, în colțul dintre două ulițe, și se apucă de lucru, ca să-și câștige pâinea. Dar, într-o zi, pe când da zor să pună un petic la niște papuci vechi, auzi niște nechezături de cai și zarva unui ropot de călăreți mulți. Întrebă de pricina acelui vuiet mare și i se răspunse:

— Este sultanul, care se duce, ca de obicei, la vânătoare, însoțit de tot saltanatul lui.

Atunci fratele meu El-Kuz își lăsă o clipită acul și ciocanul și se ridică să vadă cum trece alaiul sultanului. Și, pe când sta el așa în picioare, furat de gânduri și visând la starea lui trecută și la cea de acum, și la împrejurările care dintr-un măcelar vestit îl făcuseră papugiul cel mai nevoiaș, tocmai trecea sultanul, în fruntea alaiului său minunat; și, din întâmplare, se nimeri că ochii sultanului căzură pe ochiul scos al fratelui meu El-Kuz.

La priveliștea aceea, sultanul se schimbă la chip și strigă:

— Allah să mă ferească de nenorocirile din ziua aceasta blestemată și de piază rea!

Pe urmă răsuci îndată frâul calului și făcu cale întoarsă, el cu tot alaiul său și cu toți oștenii lui. Dar totodată le porunci robilor să-l înhațe pe frate-meu și să-i împlinească pedeapsa cuvenită. Și numaidecât robii se buluciră asupra fratelui meu El-Kuz și îi arseră atâtea lovituri, încât îl lăsară ca mort în drum. După ce se depărtară, El-Kuz se ridică și se întoarse gemând la sălașul lui de sub petecul de pânză care îl adăpostea la colțul uliței, și era topit și de-abia mai răsufla. Și cum din întâmplare un rob din ceata sultanului rămăsese în urmă și trecea pe dinaintea adăpostului lui, se rugă de el să se oprească, îi povesti ce bătaie îndurase și îl rugă să-i spună pricina.

Robul începu să râdă în hohote și îi răspunse:

— Frate, află că sultanul nostru nu poate să îngăduie a vedea un chior, mai ales dacă chiorul este chior chiar de ochiul stâng; că îi poartă nenoroc, și totdeauna pune să fie omorât fară de milă chiorul. Încât tare mă mir că încă mai ești viu.

La vorbele acestea, fratele meu, fără a aștepta mai mult, își strânse sculele și ce îi mai rămăsese din puteri și, fără de zăbavă, luă fuga și nu se odihni decât când ajunse afară din cetate. Și porni la drum până ce ajunse la o altă cetate, tare depărtată, care nu avea nici un fel de sultan ori de asupritor, cum avea cealaltă.

Sălășlui el multă vreme în cetatea aceea, având grijă, din prevedere, să nu se arate nicăierea. Da într-o zi, cum era mai trist ca de obicei, ieși să ia oleacă de aer curat și să hoinărească cercetând locurile; și auzi în spatele său niște nechezături de cai, și pe dată, amintindu-și de pățania din urmă, își luă tălpășița cât putu de iute și purcese să caute vreun ungher unde să se ascundă; dar nu găsi nimic. Văzu însă dinainte-i o ușă mare, și împinse ușa aceea, care se deschise, iar el se repezi înăuntru. Dinaintea lui se întindea o sală îngustă, lungă și întunecată, în care se ascunse. De-abia se pitise el acolo, că deodată doi inși se și iviră înainte-i și îl înșfăcară, și îl puseră în lanțuri, și spuseră:

— Slavă lui Allah, carele ne-a îngăduit să te dibuim, o, vrăjmaș al lui Allah, și al oamenilor! Iacătă-s trei zile și trei nopți de când te căutăm fără de contenire și de când ne-ai răpit tot somnul și toată tihna. Și ne-ai făcut să degustăm amarul morții!

Iar frate-meu El-Kuz zise:

— Păi, o, oameni buni, la ce m-a osândit Allah? Și ce poruncă v-a dat împotriva mea?

Ei spuseră:

— Vrei să ne pierzi și să-l pierzi odată cu noi și pe stăpânul acestei case! Nu ți-a fost oare destul că i-ai adus pe toți prietenii tăi la prăpăd, și pe stăpânul acestei case a sărăcie lucie? Și-acuma vrei să ne și omori? Unde este cuțitul pe care îl țineai ieri în mână, când fugeai după unul dintre noi?

La vorbele acestea, începură să-l scotocească și-i găsiră la brâu cuțitul de care se slujea ca să taie talpa de pingelit.

Atunci îl doborâră pe El-Kuz la pământ și vrură să-l sugrume, când el strigă:

— Ascultați-mă, oameni buni! nu sunt nici hot, nici ucigaș; da am a vă istorisi o poveste uluitoare, și-i chiar povestea mea!

Dar nu vroiră să-l asculte nicicum; îl jucară cu picioarele și îl bătură și îi rupseră hainele. După ce îi rupseră hainele și îl lăsară cu spinarea goală, văzură pe spinarea lui vânătăile de la toate loviturile de ciomag și de gârbaci pe care le căpătase în vremurile din urmă, și strigară:

— A, mișel afurisit! ia uite urmele bătăilor de mai înainte pe spinarea ta, care ne dovedesc toate fărădelegile tale trecute!

Și cu asta îl târâră pe bietul El-Kuz între mâinile valiului; iar El-Kuz cugeta la toate năpastele lui și își zicea: „Mari trebuie să fie păcatele mele, de le ispășesc așa, măcar că sunt neștiutor de orice vină! Și nu am ajutor decât întru Allah Preaînaltul!”

Când ajunse între mâinile valiului, acesta se uită la el cu mânie și îi zise:

— Ticălos sfruntat! hotărât că loviturile ale căror urme se văd pe spinarea ta sunt dovadă îndestulă pentru toate hoțomăniile tale de ieri și de azi!

Zise, și porunci să i se tragă pe dată o sută de vergi!

După care îl cocoțară și îl priponiră pe spinarea unei cămile, iar crainicii îl purtară prin toată cetatea strigând: „Iacătă cum este pedepsit cine intră în casa altuia!”

Caci știrea despre toate năpastele amărâtului de El-Kuz, fratele meu, nu zăbovi prea mult până să ajungă la mine. Și purcesei pe dată în căutarea lui, și îl găsii, într-un sfârșit, și chiar în clipita când îl coborau leșinat de pe spinarea cămilei. Eu atunci, o, cârmuitorule al drept-credincioșilor, îmi îndeplinii datoria de a-l ridica de jos, de a-l îngriji și de a-l aduce în taină la Bagdad, unde îi statorii un tain ca să aibă ce să mănânce și ce să bea în tihnă până la sfârșitul zilelor lui.

Aceasta-i povestea amărâtului de El-Kuz. Cât despre cel de al cincilea frate al meu, pățania lui este uluitoare și îți va dovedi, o, cârmuitorule al drept-credincioșilor, cu cât sunt eu cel mai prevăzător și cel mai înțelept dintre frații mei.

Răspuns de AnnaE · aprilie 27, 2021

Pățania lui El-Așar, cel de al cincilea frate al bărbierului.

El este, o, cârmuitorule al drept-credincioșilor, chiar acela dintre frații mei care avea urechile și nasul tăiate. Îi ziseseră El-Așar fie din pricină că era mare și cu pântecele lăbărțat ca o cămilă cu plod în burtă, fie poate pentru că era ca o căldare mare. Dar asta nu îl împiedica defel, cât era ziua de lungă, să fie de o lenevie până peste măsură, pe când noaptea făcea tot soiul de slugăreli și câștiga bani pentru ziua următoare cu tot felul de matrapazlâcuri fistichii.

Iar la moartea tatălui nostru, moștenirăm fiecare câte o sută de drahme de argint. El-Așar, ca fiecare dintre noi, luă cele o sută de drahme ce i se cădeau, dar habar n-avea ce să facă cu ele. Într-un sfârșit, se opri la un gând dintr-o mie: să-și cumpere un tacâm de felurite sticlării și să le vândă cu bucata; și da precădere acestei îndeletniciri față de oricare alta, pe temeiul că o atare treabă cere trudă puțină.

Așa că frate-meu El-Așar ajunse negustor de sticlării: drept pentru care cumpără un coș mare în care își puse sticlăriile, alese un colț de uliță umblat, și se așeză acolo, punându-și dinainte coșul cu sticle. Se ghemui pe vine liniștit, se sprijini cu spinarea de peretele unei case, și începu să-i îmbie cu marfa lui pe trecători, strigându-le:

Hei, sticle, hei, voi, stropi de soare!

Voi, sâni de tinere fecioare Din alabastră și lucoare!

Ochi ca ai doicii mele-n care Se-aprinde-o strălucire mare!

Răsuflete de fată mare Înmărmurite-n tremurare!

Voi, sticle, sticle sclipitoare!

Dar cel mai adesea El-Așar tăcea și, cu spinarea bine înțepenită în zid, se lăsa să lunece pe calea visului, sus de tot. Și, într-una din acele zile, la ceasul rugăciunii de vinerea, iacătă ce-și năzărea El-Așar:

Mi-am băgat toți banii în cumpărarea acestor sticle, adicătelea o sută de drahme. Am să izbutesc, de bună seamă, să le vând pe toate pe două sute de drahme. Cu aceste două sute de drahme am să mai cumpăr alte sticlării, și am să le vând pe patru sute de drahme. Și am s-o țin tot așa cu vânzarea, cu cumpărarea și iarăși cu vânzarea, până ce am să ajung stăpân pe bani mulți. Atunci am să cumpăr toate felurile de mărfuri, giuvaieruri și mirozne, și nu am să mă opresc din vândut decât după ce am să ajung la niște agoniseli bine întemeiate. Atunci am să pot să cumpăr un sarai mare, și robi, și cai, și șei cu niște cioltare de atlaz bătute cu zarafir; și am să mănânc și am să beau; și nu are să fie o cântăreață în cetate pe care să n-o poftesc să vină să cânte în casa mea. Pe urmă am să mă pun în legătură cu toate pețitoarele cele mai pricepute din Bagdad și am să le trimit pe la fetele de sultani și de viziri; și nu are să treacă un răspas lung de vreme până când am să mă însor măcar cu fata vizirului cel mare! întrucât mi s-a izvodit că acea copilă este deosebit de frumoasă și desăvârșită ca desăvârșiri; încât am să-i statoresc o zestre de o mie de dinari de aur. Și nici nu mă îndoiesc că taică-său, vizirul cel mare, are să se învoiască numaidecât la căsătorie; dar dacă nu va vroi să se învoiască, ei bine! am să i o răpesc pe fiică-sa, spre țâfna nasului lui, și am s-o aduc în saraiul meu. Atunci am să-mi cumpăr zece băieți tineri, în slujba mea anume. După care am să pun să mi se Iacă niște haine împărătești cum nu poartă decât sultanii și emirii; și am să poruncesc la giuvaiergiul cel mai iscusit să-mi facă o șa de aur învrâstată cu mărgăritare și cu nestemate. Și atunci, călare pe calul cel mai frumos, pe care am să-l cumpăr de la căpetenia beduinilor din pustie, ori care am să cer să-mi fie adus de la tribul Aniezilor, am să mă preumblu prin cetate cu o liotă de robi după mine, și împrejurul meu, și înaintea mea; și, așa, am să ajung la saraiul vizirului cel mare, care, la vederea mea, are să se scoale în cinstea mea și are să mă poftească pe locul lui, și are să stea în picioare mai jos de mine, și are să se socoată prea norocit să-mi fie socru, lai eu am să aduc cu mine doi robi tineri, purtând fiecare câte o pungă mare, și în fiecare pungă are să fie câte o mie de dinari. Am să dau o pungă vizirului, ca dar pentru fata lui, și am să-i dau peșcheș punga cealaltă, numai așa, ca să-i arăt ce darnic sunt eu, și ce falnic, și ce fleac este în ochii mei lumea toată. Pe urmă mi să mă întorc mândru la mine acasă; iar când logodnica mea va trimite pe cineva să-mi aducă temenelile ei, am să-l umplu de aur pe acel cineva și am să-i fac daruri de hăinuri scumpe și de caftane scumpe. Iar dacă vizirul are să-mi trimită vreun peșcheș de nuntă, nu am să-l primesc, ci am să i-l trimit îndărăt, măcar de-ar fi și-un peșcheș cât de mare ca preț, și toate astea spre a-i dovedi pe deplin că am sufletul suspus și că nu sunt în stare nici de mitocănia cea mai măruntă.

După care am să hotărăsc însumi ziua cununiei mele și amănuntele nunții; și am să dau porunci să nu se precupețească nimic, atât în ce privește ospățul, cât și în ce privește numărul și prețul lăutarilor, al cântărețelor și al dănțuitoarelor. Și am să fac în saraiul meu toate pregătirile trebuitoare, am să-l împodobesc peste tot cu chilimuri, și am să aștern pământul cu flori, de la intrare până în sala de ospăț, și am să pun să se stropească pământul cu apă de trandafiri și cu alte ape înmiresmate.

În noaptea nunții, am să mă îmbrac cu hainele mele cele mai frumoase și am să mă sui să șed pe un scaun împărătesc pus pe o podină înaltă, acoperită toată cu preșuri chindisite cu mătase și cu închipuiri de flori și cu dungi iscusit zugrăvite. Și toată vremea cât are să țină nunta, și cât are să fie purtată, prin mijlocul sălii, soția mea, cu toate gătelile ei mai strălucite decât luna plină în luna Ramadanului, eu am să stau nemișcat și falnic și nici măcar nu am să mă uit la ea, și nu am să întorc capul nici la dreapta, nici la stânga, și asta anume ca să fac să se vadă limpede fălnicia firii mele și înțelepciunea mea! Și până la urmă au s-o aducă pe soția mea dinainte-mi, cu toată frăgezimea frumuseții ei, și parfumată toată dulce. Și nici baremi n-am să mă clintesc, ba dimpotrivă! Și am să stau așa, nepăsător și falnic, până ce toate femeile aflate la nuntă au să se apropie de mine și să-mi spună: „O, stăpâne al nostru și cunună pe capetele noastre, iat-o pe soția și roaba ta, care vine sfioasă între mâinile tale, și care așteaptă s-o miluiești cu o privire. E atâta de ostenită de cât așteaptă așa în picioare!

Și nu nădăjduiește decât porunca ta ca să șadă!” Dar eu nu am să rostesc nici măcar o vorbă, și am să fac încă și mai dorit răspunsul meu. Și-atunci toate muierile și toate hanâmele poftite la nuntă au să se temenească sărutând pământul de multe ori dinaintea măreției mele. Și numai atunci am să mă îndur să-mi cobor ochii și am să binevoiesc a mă uita la soția mea, da numai odată, atât, cu o privire numai; după care am să ridic iarăși ochii și iarăși am să-mi iau chipul meu de nepăsare mare. Iar slujnicele au s-o ia pe soția mea, iar eu am să mă scol și am să cobor să-mi schimb hainele și să-mi pun altele mult mai bogate și mult mai strălucite. Și iarăși o vor aduce, încă o dată, dinaintea scaunului meu, pe mireasa îmbrăcată cu alte haine și cu alte găteli, și pierdută sub grămada de giuvaieruri, de aur și de nestemate, și parfumată cu alte parfumuri mult mai tari. Iar eu am să aștept să fiu rugat de multe ori, până să mă uit la soția mea, și dintr-odată am să-mi ridic iar ochii ca să n-o mai văd. Și am să urmez să mă port așa, pană ce toate datinele au să se sfârșească deplin.

Ci în clipita aceasta a povestirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, nu vroi să încalce cumva în noaptea aceea îngăduința dată.

Iar când fu cea de a treizeci și doua noapte, urmă să-i istorisească sultanului Șahriar povestea:

Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că bărbierul istorisi astfel urmarea pățaniei celui de al cincilea frate al său, El-Așar:

…până ce toate datinile au să se sfârșească deplin. Atunci am să le poruncesc câtorva dintre robii mei cei tineri să ia o pungă plină cu cinci sute de dinari în bani mărunți și să arunce mărunțișul acela cu pumnii în toată sala și să le împartă și tuturor însoțitoarelor soției mele. Iar însoțitoarele, după asta, au s-o îndrume pe soția mea la odaia ei, unde am să mă duc și eu, după ce am să mă las așteptat multă vreme. După ce am să intru la ea, am să mă duc, fară să mă uit la ea, și, străbătând rândurile femeilor așezate pe două șiruri în odaie, să șed pe divan, și am să cer un pocal cu apă înmiresmată și îndulcită, și am s-o beau liniștit, după ce voi fi dat slavă lui Allah.

Cât despre soția mea, eu și mai departe nu am să iau în seamă că se află pe pat, gata toată să mă primească; și, ca s-o umilesc și s-o fac să simtă bine puternicia mea și cât de puțin îmi pasă mie de ea, nu am să-i spun nici măcar o vorbă, și am s-o învăț în felul acesta cum înțeleg să mă port pe viitor cu ea. Întrucât în nici un alt fel nu ajungi să le faci pe muieri supuse, dulci și drăgăstoase. Și chiar că apoi am să văd că intră și vine la mine nevasta socrului meu, care are să înceapă să-mi sărute obrazul și mâinile, și să-mi spună: „O, stăpâne al meu, îndură-te de te uită la roaba ta, fiica mea, care dorește cu aprindere să te duci la ea, și s-o miluiești cu o vorbă măcar!” Dar eu, în pofida vorbelor cuviincioase ale soției socrului meu, care nu are să cuteze a-mi zice ginere, de teamă să nu pară neobrăzată, nu am să-i dau nici un răspuns. Atunci ea are să mă roage mai departe spre a mă îndupleca, și, până la urmă, sunt încredințat, are să se arunce la picioarele mele, pe care are să mi le sărute, precum și pulpana hainei mele, și asta de multe ori, și are să-mi spună: „O, stăpâne al meu, îți jur pe Allah că fata mea este frumoasă și fecioară! îți jur pe Allah că nici un bărbat nu a văzut-o pe fata mea fară de iașmac și nu-i știe nici baremi culoarea ochilor! Fie-ți milă, încetează a-i mai face rușinea aceasta și a o umili atâta de amarnic! Uită-te cât de umilită și de supusă șade; nu mai așteaptă decât un semn de la tine ca să te mulțumească în toate!” Și pe dată soția socrului meu are să se ridice și să-i dea pocalul fiicei sale, care numaidecât are să vină să mă îmbie cu supușenie și tremurând toată. Iar eu, răsturnat fără păsare pe pernele de catifea de pe divan, chindisite cu aur, am s-o las să se înfățișeze între mâinile mele și am să mă desfăt, fără a o privi, s-o văd în picioare pe ea, fata vizirului cel mare, dinaintea mea, neguțătorul de sticlării de odinioară, care își striga marfa la coltul ulițelor:

Ia, sticle, ia! Stropi scumpi de soare!

Sâni dulci de tinere fecioare Din alabastrâ și lucoare, Ochi ca ai doicii mele-n care Lucește-o strălucire mare!

Răsuflete de fată mare Înmărmurite în cleștare, Ia, sticle, miere sclipitoare, Ia, sticle, stropi vrăjiți de soare!

Iar ea, față de atâta evghenie și fălnicie, nu are să poată să mă ia decât drept fiu al vreunui sultan vestit, și a cărui faimă umple lumea. Și are să-mi spună, cu lacrimile în ochi: „O, doamne al meu, fie-ți milă! nu da în lături pocalul acesta din mâinile roabei tale! Că sunt cea mai de pe urmă dintre roabele tale!” Dar eu, la vorbele ei, nu am să dau nici un răspuns. Iar ea, până la urmă, are să-și facă oleacă de inimă față de tăcerea mea, și are să stăruiască pe lângă mine spre a mă face să iau pocalul cu vin, și are să mi-l apropie ea însăși cu gingășie de buze. Da eu, față de atare marghioleală, am să mă mânii, am să mă uit la ea cumplit și am să-i trag peste ochi o palmă strașnică și am să-i altoiesc în burtă o izbitură repezită de picior, ia așa…

Și frate-meu, urmă bărbierul, rostind vorbele acestea, făcu mișcarea de a-i repezi izbitura cea amarnică de picior soției lui închipuite, și izbitura nimeri drept în coșul cel gingaș în care ședeau sticlăriile dinainte-i, și coșul, cu tot ce se afla în el, se rostogoli cât colo! și nu mai rămaseră decât niște cioburi, din tot ceea ce alcătuise toată avuția smintitului. Uf, de-aș fi fost eu acolo în clipita aceea, o, emire al drept-credincioșilor, l-aș fi muștruluit eu precum i se cădea pe fratele ăsta plin de îngâmfare nesuferită și de făloșenie sufletească închipuită!

Și, dinaintea acelor pagube fără de leac, El-Așar se porni să-și tragă niște lovituri vârtoase peste ochi, și să-și sfâșie de deznădejde hainele, și să plângă, și să se vaicăre bătându-se mai departe. Și-atunci, cum ziua aceea era taman o zi de vineri, și cum rugăciunea de amiază urma să înceapă în geamii, oamenii care ieșeau de prin case îl văzură pe fratele meu în starea aceea, și unii se opriră ca să-l căineze, iar alții își urmară drumul mai departe so cotindu-l nebun și râzând până peste poate, după ce aflau de la vreun vecin amănuntele aiurelii lui.

Pe când fratele meu se bocea așa, plângând pierderea sermaialei lui dimpreună cu ghelirurile toate, iacătă că o hanâmă de spiță înaltă tocmai trecea pe acolo, ducându-se la geamie pentru rugăciunea de vineri. Le întrecea în frumusețe până și pe femeile cele mai frumoase; din ea toată se revărsa o mireasmă îmbietoare de mușc; călărea pe o catârcă încioltărată cu catifea și cu atlaz de aur; și era însoțită de o mulțime mare de slugi și de robi. La vederea tuturor acelor sticle sparte și a fratelui meu care se văicărea atâta de amarnic plângând, inima îi fu cuprinsă de filotimie și de milă, și întrebă care este pricina unei atare deznădejdi. I se răspunse că bietul om avusese un coș cu sticlării, din vânzarea cărora trăia, ca acela era tot avutul lui, dar că nu îi mai rămăsese nimic după beleaua care îi spărsese totul în bucățele. Atunci hanâma îl strigă pe unul dintre slujitorii ei și îi spuse:

— Dă-i bietului om toți banii pe care îi ai la tine.

Și slujitorul dezlegă numaidecât de la gât, unde sta, atârnată cu un șiret, o pungă mare, pe care i-o înmână fratelui meu. El-Așar o luă, o deschise și găsi în ea, după ce îi numără, cinci sute de dinari de aur. La priveliștea aceea, era mai să moară de tulburare și de năprasna bucuriei, și începu să cheme asupra binefăcătoarei lui toate milele și binecuvântările lui Allah.

Ajuns bogat așa, într-o clipită, El-Așar, cu pieptul umflat de mulțumire, se întoarse la el acasă spre a-și duce acolo bogăția, și se pregătea să plece să caute vreo casă frumoasă pe care s-o închirieze și unde să trăiască după pofta lui, când auzi niște bătăi încetinele la ușă. Se ridică și sări să deschidă, și văzu o femeie bătrână pe care nu o cunoștea și care îi spuse:

— O, copilul meu, află că sfântul ceas al rugăciunii din această sfântă zi de vineri aproape că a trecut, iar eu încă nu am putut să-mi fac spălările cele sfinte de dinainte de rugăciune. Așa că mă rog ție să-mi îngăduiești să intru o clipită la tine și să-mi fac spălările, la adăpost de iscodelnici.

Iar fratele meu îi răspunse:

— Ascult și mă supun!

Și îi deschise ușa până la perete și o pofti și o duse la bucătărie, unde o lăsă singură.

Peste câteva clipite, bătrâna veni în odaie la frate-meu și acolo șezu jos pe o bucată veche de rogojină ce slujea de chilim în odaie, își îndoi de câteva ori genunchii destul de în grabă, pe urmă își încheie rugăciunea, făcându-i lui frate-meu niște urări tare bine ticluite și pline de pocăință. Și frate-meu, care de altminteri nu-și mai încăpea în piele, mulțumi bucuros și, scoțând de la brâu doi dinari de aur, i-i întinse mărinimos. Bătrâna îi împinse în laturi cu mândrie și se împotrivi:

— O, copilul meu, Allah fie lăudat că te-a croit așa de mărinimos! încât nu mă mai mir că știi să stârnești așa de repede prietenia oamenilor, până și a acelora care, ca mine, nu te-au văzut decât numai o dată. Cât despre banii pe care binevoiești să mi-i dăruiești, pune-i îndărăt la brâu, întrucât, judecând după înfățișarea ta, trebuie să fii vreun saaluk sărac, iar banii trebuie să-ți fie mai de nevoie decât mie, care nu am nici o trebuință de ei. Și dacă chiar poți să te lipsești de ei, nu ai decât să-i dai îndărăt hanâmei care ti i-a dăruit când ți-a văzut sticlele sparte în bucăți.

Fratele meu răspunse:

— Da ce, măicuță, o cunoști pe femeia aceea? Dacă-i așa, mă rog ție să-mi faci binele de a-mi arăta mijlocul de a o mai vedea o dată.

Bătrâna răspunse:

— Fiul meu, femeia aceea tânără, care este tare frumoasă, nu ți-a făcut darul decât ca să-ți arate plăcerea ei de tine, care ești tânăr, frumos și vârtos, pe când soțul ei este neputincios și zăbavnic în pat, cu ea; că e procopsit cu o pereche de oușoare reci de-ți face milă. Scoală-te, așadar, pune-ți tot aurul la brâu, să nu carecumva să ți-l fure careva din casa asta fără de zăbrele, și hai cu mine. Că trebuie să-ți spun că mă aflu de multă vreme în slujba acelei hanâme tinere, și eu sunt cea care împlinește toate însărcinările ei de taină. După ce am să te duc la ea, să nu pregeți a fi cât mai zornic a-i spune tot felul de vorbe dulci și a-i face tot ce ești în stare; și cu cât va fi mai mult, cu atât mai vârtos ai s-o legi de tine; că ea, la rându-i, nu va precupeți nimic spre a-ți înlesni toate voile, și ai să fii stăpân deplin pe frumusețea și pe bogățiile ei, întru totul!

Când auzi vorbele babei, frate-meu se sculă, făcu precum îi spusese ea și se luă după bătrână, care porni la drum, iar fratele meu mergea pe urma ei, până ce ajunseră amândoi la o poartă mare în care baba bătu într-un chip anumit. Și frate-meu era cuprins de o mare tulburare și nu mai putea de bucurie.

La bătaia aceea a bătrânei, o roabă tânără, grecoaică, tare frumoasă, veni să deschidă poarta gingaș, și să le ureze bun venit, zâmbind cu un zâmbet îndatoritor. Bătrâna intră, iar fratele meu se ținu după ea; și fu dus de grecoaica aceea copilă într-o sală mare și falnică, așezată în mijlocul acelei locuințe largi, și îmbrăcată cu perdele mari de mătase, chindisită cu aur subțire, și așternută bogat. Și frate-meu, pomenindu-se singur, șezu pe un divan și își scoase turbanul, pe care și-l puse pe genunchi, și își șterse fruntea. Dar de-abia șezu el acolo, că perdelele se și traseră la o parte, și se ivi o copilandră fără de seamăn și cu care nimic nu ar fi putut să se măsoare în ochii mirați ai oamenilor; și avea pe ea tot ceea ce s-ar putea închipui ca frumusețe în ce privește hainele. Și fratele meu, El-Așar, se ridică drept pe cele două picioare ale lui.

Iar copila, când îl văzu, începu să-i zâmbească din ochi și se grăbi a se duce să închidă ușa, pe care o lăsase întredeschisă. Veni apoi la fratele meu, îl luă de mână și îl trase spre ea pe divanul de catifea daurită. Acolo ar fi fără de folos a de-amănunți tot ceea ce, vreme de un ceas, fratele meu și copilandra își făcură unul altuia, îmbrățișându-se, adunându-se, sărutându-se, mușcându-se, alintându-se, izbindu-se, sucindu-se, răsucindu-se, istovindu-se, întâia oară, a doua oară, a treia oară, și altminteri.

După acele zbenguiri, tânăra femeie se ridică și îi spuse fratelui meu:

Ochi al meu, să nu te miști de aici până nu mă întorc!

Pe urmă ieși repede și pieri.

Și iată că deodată, cumplit și cu ochi de foc, în ușa deschisă repezit se ivi un arap mare și ținând în mână un paloș tras, un paloș cu sclipiri orbitoare. Și răcni spre înfricoșatul de El-Așar:

— Vai de tine, mișelule! Cum de-ai cutezat să intri aici, o, pui de târfa, plod lepădat, zămislitură mistriceată din toate ouăle putrede ale dezmățaților!

La zisele cele atâta de năprasnice, fratele meu nu știu ce răspuns să toarcă, și limba i se împietri, și toate vinele i se retezară, și îngălbeni la chip, și trupu-i se fleșcăi. Arapu-atunci îl luă, îl dezbrăcă de tot și, spre a-i lungi chinul, începu să-i tragă niște lovituri grele cu latul spadei, mai bine de optzeci de lovituri; pe urmă înfipse spada în el în mai multe locuri, până ce fratele meu căzu la pământ, și arapu-l socoti mort. Atunci strigă cu glas cumplit, și numaidecât veni o arăpoaică aducând o tablă plină cu sare. Arăpoaica puse tablaua jos și începu să presare cu sare rănile fratelui meu care, în ciuda durerilor crunte, nu cuteza să crâcnească, de frică să nu i se taie capul. Pe urmă arăpoaica îl acoperi întru totul cu sare, și plecă. Atunci arapul scoase încă un răcnet tot atâta de înfricoșător ca și cel dintâi, și se înfățișă baba, care, ajutată de arap, scotoci hainele și brâul fratelui meu, și-i luă toți banii; pe urmă îl luă pe frate-meu de picioare și îl târî prin odăi până la un loc din curte unde, printr-o deschizătură, îl aruncă în fundul unei găuri negre, în care avea obiceiul să arunce leșurile tuturor acelora pe care, cu tertipurile ei, îi ispitea în casa aceea, spre a sluji de călărași voinici la dodeleala tinerei ei stăpâne, și apoi spre a-i despuia și a-i arunca în groapa aceea, după ce fuseseră acoperiți cu sare pentru ca hoiturile să nu duhnească rău.

Gropnița în afundul căreia fu aruncat fratele meu El-Așar era mare și plină de bezne, iar trupurile celor ce fuseseră azvârliți acolo se adunaseră grămadă unele peste altele. Iar el șezu acolo jos două zile întregi, în neputință de a face nici o mișcare, în urma rănilor și a căderii. Și Allah (preaslăvit să fie el!) vroi ca taman sarea cu care fusese tăbăcit să fie temeiul tămăduirii lui și să-i oprească sângele de a se strica și să i-l închege. Începând să i se vindece rănile, și puterile să i se întoarcă oleacă, fratele meu putu să se desprindă dintre leșuri și să se târască pe tot lungul hrubei, la înlesnirea unei gene de lumină ce răzbătea din afund până la el; lumina aceea izvora de la o bageacă micuță din zidul care închidea gropnița. Izbuti să se cațere până la ferestruică și de acolo să iasă iarăși la seninul zilei, afară din hrubă.

Atunci grăbi a se întoarce acasă la el, unde mă dusei să-l caut și îl îngrijii cu leacurile pe care mă pricep să le scol din ierburi și din zemurile de buruieni, și, după o bucată de vreme, frate-meu, pe deplin zviduit, se hotărî a o face pe babă, ca și pe ceilalți, să ispășească chinurile pe care le îndurase. Purcese la căutarea bătrânei și îi luă urma, și dibui locul unde venea în fiecare zi spre a-i ademeni pe tinerii ce urmau s-o mulțumească pe stăpâna ei și să ajungă apoi ceea ce ajungeau. Și, într-o zi, se travesti într-un străin persan, se încinse peste mijloc cu un brâu pe care îl umplu cu bucăți de sticlă spre a da să se creadă că era aur, ascunse o sabie mare sub haina-i largă de persan, și se duse s-o aștepte pe babă, care nu zăbovi să se ivească. Numaidecât frate-meu se apropie de ea, se prefăcu a vorbi prost pe limba noastră cea arăbească și maimuțări limba străină a persanilor, spre a-i spune bătrânei:

— Maică, sunt străin și aș vrea să aflu unde găsesc o terezie spre a cântări și a cerceta acești nouă sute de dinari de aur, pe care îi am colea la brâu și pe care tocmai i-am dobândit din vânzarea mărfurilor pe care le-am adus din țara mea.

Afurisita de babă a prăpădului îi răspunse:

— Păi, de bună seamă, o, tinere dragă! ai brodit bine, întrucât chiar fiul meu, care-i un băiat frumos ca tine, este zaraf de meserie, și firește că are să-ți pună ia îndemână terezia lui. Așa că hai să te duc la el!

Frate-meu îi spuse:

— Atunci, ia-o înaintea mea!

Și ea o luă înaintea lui, iar el după ea, până ce ajunseră la casa cu pricina. Și veni să le deschidă tot roaba aceea, micuța grecoaică, zâmbind dulce, și bătrâna îi șopti:

— De data aceasta îi aduc stăpânei noastre niște vine zdravene și un trup bine zidit!

Iar roaba cea micuță îl luă pe fratele meu de mână și îl duse în sala cu mătăsării, și șezu cu el să-l veselească vreo câteva clipite, pe urmă se duse s-o vestească pe stăpâna ei, care se ivi și făcu cu frate-meu tot ceea ce făcuse și întâia oară, da nu ar fi de nici un folos s-o mai spunem încă o dată. Pe urmă ea ieși, apoi deodată se arătă arapul cel cumplit, în mână cu spada trasă, care strigă la el să se scoale și să meargă după el, purtându-se ca și întâia oară. Și-atunci fratele meu, care venea în urma arapului, scoase dintr-odată sabia de sub pulpană și dintr-o lovitură îi reteză scurt capul. La zgomotul căderii, veni în fugă arăpoaica, și păți și ea aceeași soartă; pe urmă roaba grecoaică, al cărei cap zbură dintr-o lovitură. Pe urmă fu rândul babei, care venea în fugă, gata sa pună laba pe pradă. La vederea fratelui meu, cu mâneca plină de sânge și cu sabia în mână, o cuprinse spaima și căzu la pământ; iar fratele meu o smuci de păr și îi răcni:

— Mă mai cunoști, târfoștină bătrână, plod de târfoștină, împuțiciune blestemată!

Iar baba răspunse:

— O, stăpâne al meu, nu te cunosc!

Frate-meu spuse:

— Află, dar, o, hoașcă înfulecătoare de hâtre, că sunt chiar acela la care ai venit să-ți faci spălările, o, tuhăs de maimuță bătrână! acela pe care l-ai ademenit aici ca s-o călăresc pe stăpână-ta și s-o mulțumesc, acela pe care l-ai târât de picioare ca să-l arunci în gropniță.

Și, spunând acestea, fratele meu, dintr-o singură lovitură de sabie, o despică pe babă și o făcu două bucăți; pe urmă, isprăvind treaba, se duse s-o caute pe femeia cea tânără care se desfătase de două ori cu el.

O găsi îndată, dând zor să se gătească și să se împarfumeze, într-o odaie lăturalnică.

Când îl văzu, scoase un țipăt înfricoșat și se prăbuși la picioarele lui, rugându-l să-i cruțe viața; și fratele meu, aducându-și aminte de mulțumirile adevărate pe care i le stârnise și pe care și ea le avusese cu el, îi dărui cu mărinimie cruțarea vieții, și îi spuse:

— Da cum se face de te afli în casa asta, sub ocârmuirea unui arap cumplit pe care l-am omorât cu mâna mea și care pesemne că ți-a făcut destule scârbe?

Ea răspunse:

— O, stăpâne al meu, înainte de a fi fost închisă în casa asta blestemată, eram roaba unui negustor bogat din cetate; iar bătrâna era o prietenă de-a casei și venea adesea să ne vadă, și ne arăta, mie mai cu seamă, multă dragoste. Într-o bună zi, a venit la mine și mi-a spus: „Sunt poftită la o nuntă care nu și-a mai avut asemuire vreodată, și nimenea pe lume nu a mai văzut una la fel. Și vin ca să te iau cu mine!” M-am sculat, mi-am pus hainele mele cele mai frumoase și am luat la mine o pungă plină cu o sută de dinari, și am plecat cu bătrâna. Am ajuns apoi la casa aceasta, în care bătrâna m-a băgat și unde am căzut, prin viclenia ei, în mâinile și sub puterea arapului cel crunt care, după ce mi-a răpit fecioria, m-a ținut aici cu de-a sila și m-a pus să-i slujesc la tertipurile ucigașe, în paguba vieții tinerilor bogați pe care îi aducea baba. Și-așa că de trei ani încoace nu sunt decât o unealtă în mâinile bătrânei ticăloase.

Atunci fratele meu îi spuse:

— Ce soartă nenorocită ai mai avut și tu! Da ia spune-mi, de atâta vreme de când te afli aici, trebuie să știi dacă sunt multe bogății strânse de ucigași!

Ea răspunse:

— Hotărât că sunt! și-atâtea, într-adevăr, cât mă îndoiesc că ai putea să le cari singur pe toate; întrucât nici zece inși n-ar fi îndeajuns. De altminteri, hai să vezi cu chiar ochiul tău!

Și îl luă pe fratele meu și îl duse să vadă niște lăzi mari, pline cu galbeni din toate țările și cu pungi de toate felurile. Și frate-meu rămase uluit și înmărmurit. Ea îi spuse atunci:

— Nu asta-i calea de a scoate de aici aurul tot! Așa caci du-te de caută o ceată de hamali și întoarce-te cu ei ca să-i încarci cu aurul de-aici. Și, ast timp, eu am să întocmesc sarcinile.

Frate-meu atunci zori să dea fuga după hamali și, peste o bucată de vreme, se întoarse cu zece inși, fiecare aducând câte o lădoaie goală.

Da când ajunse la intrarea casei, fratele meu găsi ușa cea mare dată la perete; iar femeia cea tânără pierise, și cu ea toate sipetele cele mari. Și pricepu că muierea îl înșelase, spre a pune gabja numai ea pe bogățiile cele mai de soi. Da se alină când văzu că toate lucrurile scumpe rămăseseră în casă, și toate odoarele care erau închise prin dulapuri, tot lucruri ce puteau să-l înavuțească pentru toate zilele câte le mai avea de trăit, încât își zise că are să le ridice pe toate a doua zi; și, cum era frânt de osteneală, se întinse pe patul cel mare și falnic, și adormi.

A doua zi, când se trezi, fu până peste poate de înspăimântat când se văzu împresurat de douăzeci de străjeri de-ai valiului, care îi spuseră:

— Ridică-te numaidecât și hai cu noi la valiu, care te cheamă!

Și îl ridicară, încuiară ușile, și îl duseră între mâinile valiului, care îi spuse:

— Am aflat toată isprava ta, precum și omorurile pe care le-ai săvârșit și furtul pe care urma să-l faci.

Atunci fratele meu strigă:

— O, valiule! dă-mi făgăduiala slobozeniei, și am să-ți istorisesc adevărul!

Și valiul atunci îi dădu năframa de întărire a sloboziei, și fratele meu îi istorisi toată povestea, de la început până la sfârșit; da nu este de nici un folos s-o mai punem și noi încă o dată.

Pe urmă fratele meu adăugă:

— Acuma, o, valiule plin de gânduri bune și drepte, dacă vrei, mă învoiesc să împart cu tine tot ce a rămas în casa aceea, și să facem totul în două părți deopotrivă!

Da valiul i-o întoarse:

— Ce? cutezi să ceri împărțanie? Or, pe Allah! nu ai să capeți nimic, întrucât eu trebuie să iau tot și să nu-ți las nimic! Și trebuie să te socoți prea norocos că scapi cu viață!

Dealtminteri, să pleci îndată din cetate și să nu te mai arăți pe-aici, că de nu, vei îndura cea mai aspră osândă!

Și valiul, căruia îi era frică să nu cumva califul să afle povestea cu luarea bunurilor numai de către el, îl surghiuni pe fratele meu. Și frate-meu fu silit astfel să fugă în lume. Da pentru ca ursita să se împlinească pe de-a-ntregul, de-abia ajunsese el dincolo de porțile cetății, că și fu lovit de niște tâlhari care, negăsind la el nici aur, nici bunuri, se mulțumiră să-i ia hainele de pe el, să-l lase gol și să-i dea un potop de lovituri de bâtă; și la urmă, spre a-l pedepsi că îi văduvise de un chilipir pe care se bizuiau, îi tăiară urechile, și tot așa și nasul.

Și-atunci, o, cârmuitorule al drept-credincioșilor, ajunsei să aflu și eu de necazurile acestui sărman El-Așar. Și plecai să-l caut, și nu avusei tihnă decât după ce il găsii. Și îl adusei acasă la mine, îl îngrijii, îl vindecai și îi statorii tain de mâncare și de băutură pentru toate zilele câte i-au mai rămas.

Asta-i povestea lui El-Așar!

Da în ce privește povestea celui de al șaselea și cel mai de pe urmă frate al meu, o, emire al drept-credin cioșilor, este vrednică de-a fi auzită, până a nu-mi lua răgazul de a mă odihni.

Pățania lui Șakalik, cel de al șaselea frate al bărbierului.

ÎI chema Șakalik, adică Oală-spartă, o, cârmuitorule al drept-credincioșilor, și dintre frații mei el este cel care avea buzele tăiate, și nu numai buzele, ci și zebbul. Iar zebbul, precum și buzele, i s-au tăiat ca urmare a unor împrejurări de mirare până peste poate.

Șakalik, fratele acesta al șaselea al meu, era cel mai sărac dintre noi șapte; era sărac lipit. Nu mai vorbesc de cele o sută de drahme din adiata părintelui nostru, întrucât pe acele o sută de drahme, Șakalik, care în viața lui nu văzuse niciodată atâta bănet deodată, se grăbise să Ie mănânce într-o noapte, în tovărășia ticăloaselor de otrepe din mahalaua de pe stânga Bagdadului.

Nu era, așadar, stăpân pe niciuna dintre deșertăciunile din lumea aceasta pieritoare, și nu trăia decât din pomenile celor ce îl primeau în casa lor, pentru vorbele lui istețe și pentru ghidușiile lui.

Într-o bună zi, Șakalik plecă să caute ceva de-ale gurii spre a-și ține trupul sleit de lipsuri, și se pomeni, umblând pe ulițe, dinaintea unei case falnice care se deschidea cu o scară largă și înaltă de câteva trepte. Și, pe trepte și la intrare, se afla o mulțime mare de slugi, de robi tineri, de musaipi și de portari. Și frate-meu Șakalik se trase pe lângă câțiva dintre cei ce se înghesuiau acolo și îi întrebă a cui era clădirea aceea minunată.

Ei răspunseră:

— Este a unui fiu de emir49.

Pe urmă fratele meu se trase pe lângă portarii care ședeau pe o laviță mare și albă, în susul scării, și le ceru ceva de pomană, în numele lui Allah. Ei îi răspunseră:

— Da tu de unde vii de nu știi că nu ai decât să intri și să te înfățișezi stăpânului nostru pentru ca numaidecât să fii ghiftuit cu daruri?

Atunci fratele meu intră, trecu de poarta cea mare, străbătu curtea cea largă și grădina, care era plină de pomii cei mai frumoși și de păsări cântătoare. Curtea toată era pardosită cu marmurele cele mai frumoase, albe și negre, iar grădina era îngrijită fară de asemuire, și nici un fiu de Adam nu mai văzuse vreodată ceva la fel. De jur împrejur străjuia un umbrar pardosit cu marmură; perdele mari țineau acolo reveneala la ceasurile de arșiță. Iar fratele meu merse mai departe și intră în sala cea mare, acoperită toată cu pătrate de farfuriu colorate în albastru, în verde și în auriu, cu flori și cu frunzișuri întrețesute; în mijlocul sălii se afla un havuz frumos de alabastră, în care curgea cu murmur dulce apa proaspătă. Un chilim minunat colorat acoperea jumătatea ridicată a sălii, și, sprijinit pe niște perne de mătase chindisite cu fir de aur, sta tolănit pe chilim un bătrân tare frumos, cu barba lungă și albă și cu chipul luminat de un zâmbet blajin. Și fratele meu păși înainte și îi spuse bătrânului cu barba albă:

— Pacea fie cu tine!

Iar moșneagul numaidecât se ridică și răspunse:

— Și asupră-ți să fie pacea și milele lui Allah, și binecuvântările sale! Ce dorești, bre omule?

Frate-meu răspunse:

— O, stăpâne al meu, nu doresc decât să-ți cer o pomană, întrucât sunt vlăguit de foame și de lipsuri!

La vorbele lui, bătrânul arătă o milă mare și fu cuprins de o atare durere, aflând de starea ticăloasă a fratelui meu, încât era să-și sfâșie hainele, și se minună:

— Pe Allah! nu este cu putință ca să mă aflu eu într-o cetate, iar o ființă omenească să fie într-o asemenea stare de fomătate cum ești tu! Chiar că ăsta-i un lucru pe care nu pot să-l îndur cu nepăsare!

Iar frate-meu oftă, ridicându-și amândouă mâinile către cer:

— Dărui-te-ar Allah cu toate binecuvântările sale! și binecuvântați să fie zămislitorii tăi!

Bătrânul spuse:

— Trebuie numaidecât să rămâi aici, ca să împărți cu mine prânzul și să te înfrupți din sarea de pe masa mea!

Și fratele meu strigă:

— O, stăpâne al meu, cum să-ți mulțumesc? că nu mai pot să mă țin multă vreme nemâncat, întrucât aș pieri de foame!

Atunci bătrânul își plesni palmele una de alta și îi spuse robului copil ce se și înfățișă pe dată:

— Repede! Adu ibricul de argint și ligheanul, ca să ne spălăm pe mâini!

Și îi spuse fratelui meu Șakalik:

— O, oaspete al meu, vino și spală-te pe mâini!

Cu vorbele acestea, moșneagul se ridică și veni și el, măcar că băiatul încă nu se arătase, și făcu schima ca și cum și-ar fi turnat pe mâini apa dintr-un ibric nevăzut, și începu să-și frece mâinile ca și cum apa ar fi curs cu adevărat. La priveliștea aceea, frate-meu Șakalik nu mai știu ce să creadă; dar cum bătrânul stăruia spre a-l face să se apropie la rându-i, își închipui că e vreo șolticărie, și cum și el era vestit cu chiznovățiile și cu pișicherlâcurile lui duhlii, se duse și începu a se preface ca se spală pe mâini, întocmai ca și bătrânul. Atunci bătrânul spuse:

— Hei, voi ceilalți, grăbiți-vă a ne așterne masa și a ne aduce de mâncare, că bietul om de colea e zorit de foame!

Și numaidecât veniră în fugă o sumedenie de slujitori care începură un du-te-vino de parcă ar fi așternut masa și ar fi umplut-o cu potop de bucate și cu tablale pline până în buză. Iar Șakalik, măcar că era tare flămând, își zise că săracii se cade să îndure toanele celor bogați, și se feri a lăsa cumva să i se vadă până și cel mai mărunt semn de nerăbdare. Atunci moșneagul îi zise:

— O, oaspete al meu, șezi jos colea lângă mine și grăbește a face cinstea mesei mele!

Și frate-meu se duse și șezu jos lângă el, la masa închipuită; iar bătrânul începu numaidecât să se prefacă a întinge în tablale, a lua îmbucături și a da din fălci și din buze, întocmai ca și cum ar fi mestecat cu adevărat; și îi spunea lui frate-meu:

— O, oaspete al meu, casa mea este casa ta, și masa mea este masa ta; așa că nu te sfii, ia și mănâncă pe săturate, fară stânjenire! Ia uite la pâinea asta; ce albă este și ce bine rotunjită! ce zici de pâinea asta?

Șakalik zise:

— Pâinea este grozav de albă și, într-adevăr, tare gustoasă, și chiar că în viața mea nu m-am înfruptat dintr-una asemenea!

Bătrânul spuse:

— Cred și eu! arăpoaica pe care am cumpărat-o cu cinci sute de dinari de aur și care a frământat-o este tare iscusită! Caci, o, oaspete al meu, ia și mănâncă de pe sinia asta pe care vezi daurind această mâncărică gătită cu pătrățele de chebap în unt, coaptă la cuptor! Să mă crezi că bucătăreasa nu a precupețit nici carnea de oaie bine bătută, nici grâul deztărâțat și râșnit, nici cardamoama, nici piperul! Mănâncă, dar, sărmane flămând, și spune-mi ce zici de gustul, de mirozna și de odoarea ei?

Frate-meu răspunse:

— Chebapul este desfătătorul gurii mele, iar mireasma lui îmi umflă pieptul! Cât despre felul în care este izbutit, se cade să-ți spun că nici măcar pe la saraiurile de sultan nu se degustă ceva asemuitor!

Și, rostind vorbele acestea, Șakalik începu să dea din fălci, să mestece, să-și miște obrajii și să înghită, întocmai ca și cum ar fi mâncat de-adevăratelea. Bătrânul spuse:

— Ce bucurie îmi faci, o, oaspete al meu! da socot că nu sunt vrednic de atâtea laude, întrucât atunci ce ai să mai zici de bucatele de colea, din stânga ta, de puișorii aceștia fripți minunat, umpluți cu fistic, cu migdale, cu orez, cu stafide, cu piper, cu scorțișoară și cu tocătură de carne de oaie? Și ce zici de mireasma lor?

Frate-meu strigă:

— Ya Allah! Allah! Ce mireasmă îmbătătoare, și ce gust desfătător, și ce umplutură minunată!

Și bătrânul se făcu a întocmi o îmbucătură pe care o luă dintr-o farfurie de pe masă și, ducând-o la buzele lui frate-meu, spuse:

— Ia și mănâncă dumicatul acesta, o, oaspete al meu, și să-mi spui părerea ta despre mâncarea aceasta în care vinetele umplute înoată în zeama lor ispititoare!

Și frate-meu făcu schima de a-și lungi gâtul, de a deschide gura și de a înghiți dumicatul; pe urmă spuse, închizând ochii de mulțumire:

— Ya Allah! ce bună e și ce ușoară la mistuit! Bag de seamă, cu o mulțumire rară, că nicăieri în afară de casa ta nu m-am desfătat cu niște vinete umplute atâta de bune! Totu-i gătit cu măiestria unor degete pricepute: tocătura de carne de miel, năutul, sâmburii de ienupăr, boabele de cardamoame, nucșoara muscată, cuișoarele, ghimberul, piperul și ierburile înmiresmate. Și deosebesc, atâta-i de bine făcută, gustul fiecărei mirodenii!

Moșneagul spuse:

— Așa că, o, oaspete al meu, nu mai aștept de la foamea și de la buna ta creștere decât să te văd cum înfuleci cele patruzeci și patru de vinete umplute, câte se află pe tablaua de colea!

Fratele meu spuse:

— Îmi este ușor să le înfulec, întrucât sunt mai bune decât sânul maicii mele și mai alintătoare pentru cerul gurii mele decât degetele de copilandre!

Și fratele meu făcu schima de a lua fiecare vânătă umplută, una după alta, și de a le înfuleca, legănându-și capul de mulțumire și plesnind din limbă pe cerul gurii. Și în sinea lui se gândea la toate bucatele acelea, și foamea i se zădărea, și își zicea că s-ar prea mulțumi, spre a-și potoli foamea, cu numai o pâine uscată, de bob râșnit, ori de mălai. Da se feri ca de foc să-și dea în vileag ceea ce gândea.

Bătrânul îi spuse atunci:

— O, oaspete al meu, limba ta este a unui om bine crescut și deprins să mănânce în tovărășia sultanilor și a mai-marilor! Mănâncă, prietene, și să-ți fie de bine și de desfătată mistuireî.

Și frate-meu spuse:

— Chiar că, în ce privește mâncatul, am mâncat destul!

Atunci bătrânul își plesni mâinile una de alta și strigă:

— Hei, voi! ridicați masa asta și întindeți masa cu dulciuri! și aduceți-ne toate plăcintele, toate dulciurile și toate poamele cele mai alese!

Și numaidecât veniră fuga robii cei tineri, care începură să foiască încolo și încoace, și vânzoleau din mâini, și își ridicau brațele durdulii deasupra capetelor, și se făceau că strâng masa ca să pună alta; pe urmă, la un semn al moșneagului, pieriră. Iar bătrânul îi spuse fratelui meu Șakalik:

— Acuma, o, oaspete al meu, este vremea să ne îndulcim. Să începem cu plăcintele. Au nu este desfătătoare până peste fire zumaricaua asta gingașă, ușoară, daurită, rotunjoară și ghiftuită cu migdale, cu zahăr și rodii, de pe farfuria de colea, zumaricaua asta de cataifuri desăvârșite? Pe viața mea! Gustă vreo două, ca să vezi! Ei! siropu-i destul de legat și taman cum trebuie, iar praful de scorțișoară presărat frumos deasupra! Ai mânca cincizeci, fără să te mai saturi; da se cuvine să păstrezi un locșor și pentru kenafaua de pe tablaua de aramă înhorboțită. Ia uite ce dibace este plăcintăreasa mea, și cum a știut să înfășoare măiestrit sulurile de aluat! Ah, fă bine și grăbește-te a-ți veseli cu ea cerul gurii, până ce nu se scurge salepul din ea și nu se fleșcăiește: e tare gingașă! Oh! ia uite! și mahallabiaua asta, cu apă de trandafiri și presărată cu praf de fistic! și farfuriurile astea pline cu smântână bătută, dichisită cu mirodii și cu apă de flori de portocal! Mănâncă, oaspete al meu, și înfige-ți mâna fără sfială, ia din plin!

Și bătrânul îi da pildă fratelui meu, și își ducea cu lăcomie mâna la gură, și înghițea întocmai ca de adevăratelea. Iar frate-meu îl maimuțărea de minune, măcar că simțind, de poftă și de foame, cum îi vine apa pe buze.

Bătrânul urmă:

— Acuma, la dulcețuri și la poame! La dulcețuri, o, oaspete al meu, nu ai decât greutatea alegerii, după cum poți să iei seama. Ia uite colea, dinainte-ți, și dulcețuri uscate și dulcețuri în zeama lor. Te îndemn mai ales spre cele uscate, care mie îmi plac cel mai mult, măcar că și pe celelalte le am la inimă deopotrivă. Uite pelteaua asta străvezie și rumenă, de caise, așternută în straturi subțiri, de să se topească în gură, ispititoare! Și pestilul ăsta ele chitre zaharisit, înmiresmat cu ambră! și astălaltă, rotunjită în gogoloaie pembe din foi de flori de trandafir și din foi de flori de portocal! oh! aceea mai ales, o vezi, am să mor într-o zi! Stăpânește-te! Stăpânește-te! întrucât te sfătuiesc să te înfigi oleacă și în dulceața de curmale umplute cu migdale și cuișoare. Mi-a fost adusa de la Cairo, întrucât la Bagdad nu se pregătește atâta de bună. Așa că l-am îndatorat pe un prieten al meu de la Egipt să-mi trimită o sută de gavanoase pline cu bunătatea asta! Da nu te zori așa, măcar că graba și pofta ia mă cinstesc până peste poate! Vreau să-ți dai părerea în chip deosebit și despre pestilul ăsta de morcovi cu zahăr și cu nuci, și înmiresmat cu mușc!

Fratele meu Șakalik spuse:

— Oh! acela întrece toate visele mele, iar cerul gurii mele se închină dinaintea bunătății lui! Da, după gustul meu, socot că muscul este oleacă prea tare!

Bătrânul răspunse:

— Ba nu! ba nu! eu nu socot așa; dimpotrivă! întrucât sunt deprins cu mireasma lor, precum și cu ambra, iar bucătarii și cofetarii mei mi le pun grămezi peste grămezi în toate plăcintele, dulcețurile și zumaricalele! Muscul și ambra sunt cele două stâlpări ale sufletului meu!

Apoi urmă:

— Da să nu uiți de poame! întrucât nădăjduiesc că mai ai loc. Iacătă și lămâi, și banane, și smochine, și curmale proaspete, și mere, și gutui, și struguri, și de toate! Pe urmă, iacătă migdale proaspete, alune, nuci proaspete și altele! Mănâncă, o, oaspete al meu, Allah e mare și milostiv!

Și fratele meu, care tot mestecând în gol nu mai putea nici să-și miște fălcile, iar burta îi era mai ațâțată ca oricând de pomenirea necurmată a tuturor acelor bunătăți, spuse:

— O, domnia ta, trebuie să-ți mărturisesc că sunt ghiftuit și că nici baremi o înghițitură nu ar mai putea să-mi intre pe beregată!

Bătrânul îi răspunse:

— E de mirare că te-ai săturat așa de repede! Da haide să bem. Încă nu am băut nimic.

Atunci bătrânul bătu din palme, și se și iviră pe fugă băieții, cu mânecile și cu pulpanele suflecate cu grijă, și făcură schima de a strânge totul, pe urmă de a pune pe masă două pocale, și niște carafe, și niște urcioare, și niște oluri grele și scumpe. Și bătrânul se prefăcu a turna vin în pocale, și luă un pocal închipuit și i-l întinse fratelui meu, care îl primi cu mulțumire și îl duse la gură și îl bău și spuse:

— Allah! ya Allah! ce vin de soi!

Și făcu schima de a-și mângâia pieptul de desfătare. Iar bătrânul se făcu a lua un ol mare de vin vechi și a turna din el gingaș în pocalul pe care fratele meu îl bău iarăși. Și nu conteniră a face tot așa, până ce frate-meu se prefăcu că e stăpânit de aburii tuturor acelor băuturi; și începu să-și clatine capul și să rostească vorbe cam în doi peri. Și în sineși gândea: „Acuma-i vremea pentru mine să-l fac pe moșneagul ăsta să ispășească toate chinurile la care m-a supus!”

Atunci frate-meu se sculă deodată, ca beat de-a binelea, ridică mâna atâta de sus, încât i se dezveli subsuoara, și o lăsă scurt în jos, alduind o lovitură atâta de zdravănă cu palma peste ceafa moșului, de răsună sala toată; și, ridicându-și mâna iar, îi mai arse o lovitură, încă și mai zdravănă. Atunci bătrânul fu cuprins de o supărare mare și strigă:

— Ce faci, o, tu, cel mai mișel om de pe tot pământul?

Frate-meu Șakalik răspunse:

— O, stăpâne și cunună peste capul meu, sunt robul tău supus, chiar acela pe care l-ai copleșit cu milele tale, pe care l-ai îngăduit să intre în casa ta, pe care l-ai ghiftuit la masă cu bucatele cele mai alese, bucate cum n-au gustat nici sultanii vreodată, acela pe care l-ai îndulcit cu dulcețurile, cu povidlele și cu zumaricalele cele mai dulci, și căruia la urmă i-ai potolit setea arzătoare cu vinurile cele mai vechi și cele mai scumpe! Da ce să faci? Atâta a băut din vinurile acelea, cât s-a îmbătat, cât și-a pierdut tot cumpătul și cât a ridicat mâna asupra bine-lacătorului său. Caci fie-ți milă! cruță-l pe robul acesta, că tu ai sufletul rânduit mai sus decât al lui, și iartă-i sminteala!

La vorbele fratelui meu, bătrânul departe de a se mai arăta mânios, începu să râdă strașnic și îndelung, pe urmă îi spuse lui Șakalik, într-un sfârșit:

— Iacătă că e multă vreme de când tot caut în lumea întreagă, printre inșii vestiți a fi cei mai duhlii și cei mai muchelefi, un om hăzos ca tine, cu o fire ca a ta, cu o răbdare ca a ta! Și niciunul nu a știut să tragă o parte așa de norocită ca tine din poznele și din tertipurile mele șugubețe. Iar tu până acuma ești singurul care te-ai priceput să te dedai cu șolticăriile și cu chefurile mele, și care ai îndurat până la urmă marafeturile mele, și care ai avut isteciunea de a te prinde în snoava mea. Încât nu numai că îți iert socoata de la urmă, da chiar voiesc ca de adevăratelea, chiar într-o clipită, să-mi ții tovărășie la o masă cu adevărat plină cu toate bucatele și cu toate dulciurile și cu toate poamele pomenite! Și niciodată n-am să mă mai despart de tine de-acuma înainte!

Și, rostind cuvintele acestea, bătrânul le porunci robilor să aducă de îndată bucatele și să nu precupețească nimic. Ceea ce se și făcu, fără de zăbavă.

După ce mâncară bucatele și după ce se dedulciră cu numaricale, cu dulcețuri și cu poame, bătrânul îl pofti pe fratele meu să treacă împreună cu el în cea de a doua sală, menită anume băuturilor. Și, de cum intrară, fură primiți în zvoana dulce a lăutelor și în cântecele roabelor albe, toate mai frumoase ca niște lune. Acele cântărețe tinere, pe când fratele meu și moșneagul beau cu desfătare vinurile cele mai de soi, nu conteniră să cânte pe toate glasurile toate cântecele cele mai răsfățate, și cu niște mlădieri și cu o îmbiere de sunete și cu un har minunate. Pe urmă, ușoare, câteva dănțuiră ca păsările, și gingașe, și cu aripile sprintene, și înmiresmate. Și, în ziua aceea, zaiafetul se încheie cu sărutări și cu desfătări mai dulci decât în vis.

De-aci înainte, bătrânul legă chelemet cu frate-meu într-un chip tare strașnic, și îl făcu prietenul său de inimă și de nedespărțit, și îl îndrăgi cu o dragoste mare, și în fiecare zi îi făcea câte un dar proaspăt și tot mai scump de fiecare dată. Și nu conteniră a mânca, a bea și a trăi în huzururi, și-așa vreme de douăzeci de ani.

Dar ursita era scrisă și trebuia să se împlinească, într-adevăr, după cei douăzeci de ani, moșneagul muri, și numaidecât valiul puse să se ridice toate bunurile lui, și le zeberi în folosul său, întrucât moșul nu avea moștenitori, iar fratele meu nu îi era fiu. Atunci frate-meu, nevoit să fugă de asuprirea și de socoatele cele rele ale valiului, trebui să-și caute scăparea lăsând Bagdadul, cetatea noastră.

Așa că Șakalik, fratele meu, ieși din Bagdad și purcese la drum, și chibzui să străbată pustia spre a se duce la Mecca, să se sfințească50. Și, într-o zi, ceata la care se lipise fu lovită de arabii pustiei, niște tâlhari de drumul mare, musulmani păcătoși care nu urmează pravilele Prorocului nostru, asupra-i fie rugăciunea și pacea lui Allah! Toți fură jefuiți și luați în robie, iar fratele meu căzu în pleanul celui mai crunt dintre acei beduini tâlhari.

Și beduinul îl duse pe fratele meu la seminția lui depărtată, și-l făcu rob. Și în fiecare zi îl bătea și îl făcea sa îndure toate muncile și îi zicea:

— Tu pesemne că ești tare bogat în țara ta, așa că răscumpără-te și plătește-mi slobozenia! De nu, am să te fac să înduri caznele cele mai grele, și până la urmă am sa te căsăpesc cu mâna mea!

Iar fratele meu se văicărea și spunea plângând:

— Eu, pe Allah! nu am nimic, o, șeic de arabi, și nici baremi nu știu drumul care duce la bogăție, și sunt văduvit de toate, iar acuma sunt robul tău și bunul tău, și sunt cu totul în mâinile tale. Așa că fă cu mine ce vrei!

Or, beduinul avea sub cortul lui, ca soție, o minune de femeie, cu sprâncenele negre și cu ochii de negură, și era fierbinte și pojarnică. Încât nu pregeta, de fiecare dată când soțul ei beduinul se depărta de cortul lui, să-l ispitească pe frate-meu și să vină să-l îmbie cu tot trupul, rodul acela al pustiului arăbesc. Cât despre fratele meu Șakalik, care, altminteri decât noi toți, nu era prea vestit la cârlăneli și la daraveli, se șovârcăia de beduina aceea, de rușine să nu fie văzut de Allah cel Preaînalt! Dar într-o bună zi, beduina împojărată izbuti să tulbure înfrânarea lui Șakalik, fratele meu, rotindu-se fară contenire împrejuru-i cu niște legănături tare ațâțătoare din șolduri, din sâni și din pântecul bine întocmit. Și frate-meu o prinse, se hârjoni cu ea hârjoanele de cuviință și, până la urmă, o trânti. Și pe când ei amândoi se aflau în starea aceea, în dârdora strângerilor în brațe, deodată beduinul cel amarnic năvăli în cort și văzu priveliștea cu chiar ochiul său. Atunci, plin de mânie, își trase de la brâu un cuțitoi vrednic să reteze dintr-o lovitură până și beregata unei cămile, de la o vână a gatului până la cealaltă. Și îl înșfacă pe frate-meu și, dintru-întâi, îi tăie cele două buze culpeșe, și i le îndesă apoi în gură. Și răcni:

— Vai de tine, o, vicleanule și ticălosule, iacătă că ai izbutit să-mi strici muierea!

Și, rostind cuvintele acestea, beduinul cel crunt înșfacă zebbul cald încă al lui Șakalik, fratele meu, și îl reteză de la rădăcină, dintr-o singură lovitură, dimpreună cu ouăle amândouă. Pe urmă îl târî pe Șakalik de picioare și îl zvârli pe spinarea unei cămile și îl duse pe vârful unui muncel, unde îl aruncă, și plecă pe calea rostului lui.

Cum muncelul acela se afla pe drumul hagiilor, câțiva, care erau din Bagdad, îl găsiră în trecerea lor și cunoscură în el pe Șakalik, Oală-spartă, care îi făcea să râdă cu poznele lui. Și veniră degrabă să mă înștiințeze, după ce îi dăduseră să mănânce și să bea.

Eu atunci, o, cârmuitorule al drept-credincioșilor, alergai în căutarea lui, și îl luai pe umerii mei, și îl adusei îndărăt la Bagdad. Pe urmă îl vindecai și îi statorii cu ce să-și ducă viața până la sfârșitul zilelor lui.

Și iacătă că eu, o, cârmuitorule al drept-credincio-șilor, mă aflu acum între mâinile tale și că am pus grabă mare să-ți istorisesc, în puține vorbe, povestea celor șase frați ai mei, măcar că aș fi putut să ți-o istorisesc mult mai pe larg. Da m-am gândit să mă înfrânez, ca să nu cumva să încalc răbdarea ta, și spre a-ți arăta cât de puțin sunt ispitit eu de flecăreală, și spre a-ți dovedi că sunt nu numai fratele, ci și părintele fraților mei, ale căror haruri se sting când mă aflu de față eu, cel numit El-Samet!

La povestea aceasta, urmă bărbierul să le spună oaspeților, pe care o istorisii califului Muntasser Billah, califul începu să râdă până peste poate și îmi zise:

— Într-adevăr, o, Samet, vorbești tare puțin, și ești departe de a fi vătămat de iscodelnicie, de băgăciune și de însușiri păcătoase! Caci, și am pricini pentru aceasta, vreau să părăsești acum pe dată Bagdadul, și du-te aiurea. Da mai ales dă zor!

Și califul mă surghiuni astfel, pe nedrept și fară a-mi spune temeiul unei atare pedepse.

Eu atunci, o, stăpânii mei, nu contenii a călători prin toate țările și pe toate meleagurile, până ce aflai de moartea lui Muntasser Billah și de venirea la domnie a califului El-Montassem. Mă întorsei atunci la Bagdad; da toți frații mei erau morți. Și chiar atunci tânărul care adineaori ne-a părăsit cu atâta necuviință m-a chemat la el acasă spre a mă pune să-l rad pe cap. Și, altminteri de ce v-a spus el, vă încredințez, o, stăpânii mei, că nu i-am făcut decât cel mai mare bine, și poate că fară ajutorul pe care i l-am dat eu ar fi fost ucis din porunca părintelui copilei cadiului. Încât tot ceea ce a povestit el pe seama mea este ponegrire, și tot ceea ce v-a înșirat despre iscodenia mea născocire, despre băgărăciunea, despre sporovăiala, despre firea mea necioplită și despre lipsa mea de măsură și de bun-simț este întru totul neadevăr, minciună și plăsmuire, o, voi toți cei aci de față!

Aceasta-i, o, norocitule sultan, urmă Șeherezada, povestea în șapte părți pe care croitorul din China o istorisi sultanului.

Pe urmă adăugă:

Când bărbierul El-Samet isprăvi de istorisit, noi toți, oaspeții, nu mai avuserăm trebuință să-l ascultăm mai mult spre a ni se dovedi că acel bărbier uluitor era cu adevărat palavragiul cel mai grozav și cel mai iscodelnic dintre toți bărbierii câți s-au fost văzuți pe toată fața pământului. Și rămaserăm încredințați, fară altă pildă decât ceea ce auzisem, că tânărul cel șchiop de la Bagdad lusese jertfa iscodelilor de neîndurat ale acestui bărbier.

Atunci, măcar că toate poveștile lui ne veseliseră din plin, chibzuirăm că, oricum, se cădea să-l pedepsim. Îl înșfăcarăm, în pofida țipetelor lui, și îl încuiarăm singur într-o odaie întunecoasă umblată de șobolani. Iar noi ceilalți, oaspeții, ne urmarăm petrecerea, mâncând, bând și veselindu-ne până la ceasul rugăciunii asr-ului. Și numai atunci plecarăm fiecare pe la casa lui, iar eu mă întorsei la mine, ca să-i duc de mâncare soției mele.

Dar, când ajunsei acasă, mă pomenii că muierea mea îmi întoarce spatele și că e tare îmbufnată. Și îmi spuse:

— Ia uite cum mă dai uitării toată ziua și, pe când tu chefuiești în mulțumire și în voioșie, pe mine mă lași acasă singură-singurică, tristă și plângând! Așa că dacă nu mă scoți numaidecât și nu mă duci la preumblare până deseară, nu are să mai fie decât cadiul între mine și tine, și am să cer despărțenia, fară de zăbavă!

Eu atunci, întrucât nu-mi plăceau îmbufnările și cârele în casă, spre a avea tihnă ieșii, în pofida ostenelii mele, să mă preumblu cu nevasta. Și băturăm ulițele și grădinile până la asfințitul soarelui.

Și taman atunci, când ne întorceam acasă, ne întâlnirăm din întâmplare cu cocoșatul cel mărunțel, robul tău, o, sultane puternic și mărinimos! Și cocoșatul, care era într-o beție și o voioșie până peste poate, le tot spunea niște vorbe istețe, tare duhlii, celor care îl înconjurau, și rostea stihurile acestea:

Între pocalul purpuriu, frumos, Și vinul străveziu și purpuriu, Aș vrea să știu, ci vrerea-i de prisos, Că nu ajung cu nici un chip să știu:

Care-i pocal și care este vin!

Că vinu-i ca pocalul străveziu.

Pe când pocalul este pe deplin Aidoma cu vinul purpuriu.

Pe urmă cocoșatul cel mărunțel se oprea, fie ca să le arunce celor dimprejur vreo glumă hazlie, fie ca să dănțuiască bătând din daireaua lui. Iar eu și soția mea gândirăm că acel cocoșat ne-ar fi un tovarăș plăcut la masă, și îl poftirăm să vină să cineze la masa noastră. Și șezurăm să mâncăm împreună, iar soția mea șezu cu noi, întrucât nu socotea că, dacă stă de față cu cocoșatul, stă cu un om întreg; altminteri n-ar fi stat să mănânce de față cu un străin.

Și-atunci soției mele îi veni gândul să șuguie cu cocoșatul și să-i bage în gură îmbucătura aceea de pește, care îl înăbuși.

Apoi, o, preaputernice sultan, îl luarăm pe cocoșatul mort și izbutirăm să-l descărcăm în casa hakimului evreu, care se află aci cu noi. Iar hakimul evreu, la rându-i, îl aruncă în casa baș-bucătarului care, la rândul lui, îl făcu vinovat pe misitul copft.

Și-aceasta-i, o, multmărinimosule sultan, povestea cea mai de pomină dintre poveștile istorisite astăzi dinaintea ta! Și ea, de bună seamă, povestea aceasta a bărbierului și a celor șase frați ai săi, este cu mult mai de-a mirărilea și mai chiznovată decât a cocoșatului!

Când croitorul isprăvi de vorbit, sultanul Chinei spuse:

— Într-adevăr, se cade să mărturisesc că povestea ta, o, croitorule, este mai aparte și poate mai pilduitoare decât pățania bietului meu cocoșat! Da unde-i acel bărbier ciudat? Mai întâi vreau să-l văd și să-l ascult, până a lua o hotărâre în privința voastră, a tuspatru. Pe urmă avem să ne îngrijim a-l înmormânta pe cocoșatul nostru, întrucât este mort încă de ieri. Și avem să-i clădim un mormânt frumos, întrucât mult m-a veselit pe când era viu, și mi-a fost, până și după moarte, temei de voioșie, dându-mi prilejul să ascult povestea tânărului cel șchiop cu bărbierul și cu cei șase frați ai lui, și celelalte trei povestiri!

După vorbele acestea, sultanul le porunci musaipilor să-l ia pe croitor și să se ducă să-l caute pe bărbier. Și, peste un ceas, croitorul și musaipii, care se duseseră să-l scoată pe bărbier din odaia întunecoasă, îl aduseră la sarai și îl înfățișară dinaintea sultanului.

Și sultanul îl cercetă pe bărbier și văzu că era un șeic bătrân, în vârstă de pe puțin nouăzeci de ani, cu chipul tare negru, cu barba tare albă și cu sprâncenele la fel de albe, cu urechile clăpăuge și găurite, cu nasul de o lungime uluitoare, și cu înfățișarea toată plină de sine și de fală.

La priveliștea aceea, sultanul Chinei începu a râde cu hohote și îi spuse:

— O, Tăcutule, am auzit că știi să istorisești povești strașnice și pline de minunății. Așa că aș vrea să te aud cum îmi istorisești vreo câteva din acele povești pe care le știi așa de bine.

Bărbierul răspunse:

— O, sultane al vremurilor, nu ai fost amăgit când ți s-au înfățișat harurile mele. Da, mai înainte de orice, aș vrea să știu și eu ce fac aici, strânși laolaltă, misitul creștin, evreul și cocoșatul culcat colea pe pământ, mort. Și ce este cu soborul acesta ciudat?

Și sultanul Chinei râse pe săturatelea și spuse:

— Da de ce mă întrebi tu despre niște inși de care habar n-ai cine sunt?

Bărbierul spuse:

— Întreb numai ca să-i dovedesc sultanului meu că sunt departe de a fi vreun palavragiu iscodelnic, că nu iau niciodată aminte la ceea ce nu mă privește și că sunt cu totul nevinovat de ponegrelile născocite pe seama mea, anume că aș fi un palavragiu nemaipomenit și celelalte. Și să mai știi că sunt vrednic a purta porecla de Tăcutul, pe care o port. Cum spune poetul:

Când vrei să știi de-un om cum e croit, Află-i porecla, și te-ai dumirit.

Atunci sultanul spuse:

— Bărbierul ăsta îmi place grozav. Așa că vreau să-i istorisesc povestea cocoșatului, pe urmă povestea istorisită de creștin, pe cea a evreului, pe cea a baș-bucătarului și pe cea a croitorului.

Și sultanul îi istorisi bărbierului toate acele povești, Iară să sară peste nici un amănunt. Da nu ar fi de nici un folos acuma să le mai spunem și noi încă o dată.

După ce ascultă poveștile și pricina morții cocoșatului, bărbierul începu să clatine din cap îngândurat și spuse:

— Pe Allah! iacătă un lucru de mirare și care mă minunează până peste poate. Hei, voi ceilalți, ia ridicați pânza care acoperă trupul cocoșatului mort, ca să mă uit la el!

Și odată ce trupul cocoșatului fu dezvelit, bărbierul se duse lângă el, șezu jos, luă capul cocoșatului pe genunchi și se uită cu luare-aminte la chipul lui. Și deodată izbucni într-un hohot de râs, până într-atâta că se răsturnă pe spate de puterea bubuitoare a râsului său. Pe urmă spuse:

— Într-adevăr, fiecare moarte are o pricină ca toate pricinile! Or, pricina morții cocoșatului este lucrul cel mai uluitor dintre toate lucrurile uluitoare! Și este vrednică de a fi scrisă cu scriitura de aur cea mai frumoasă în hrisoavele domniei, spre învățătura oamenilor de mâine!

Iar sultanul rămase uluit până peste poate auzind vorbele bărbierului și zise:

— O, bărbierule, o, Tăcutule, lămurește-ne tâlcul vorbelor tale!

El răspunse:

— O, Măria Ta, mă juruiesc ție, pe mila și pe binefacerile tale! Află că acest cocoșat al tău are sufletul în el! Și ai să vezi!

Și numaidecât bărbierul scoase de la brâu o sticluță plină cu o alifie cu care unse gâtul cocoșatului, și înveli gâtul cu o țesătură de lână, și așteptă să înceapă asudarea. Atunci își scoase de la brâu niște clește de fier lungi, le băgă în beregata cocoșatului, le suci și le trase îndărăt repede, la capăt cu toată bucata cea mare de pește și cu osul, pricina înecăciunii cocoșatului. Și într-o clipită cocoșatul strănută strașnic, deschise ochii, se dezmetici cu totul, se pipăi pe obraji cu mâinile amândouă și sări în sus pe cele două picioare ale sale, și strigă:

— La ilah ill Allah51! și Mohamed este trimisul lui Allah!

La priveliștea aceea, toți cei de față rămaseră înmărmuriți și într-o mare minunare față de bărbier. Pe urmă, mai venindu-și oleacă în fire din tulburarea dintâi, sultanul și toți cei de față nu se putură opri să nu râdă în hohote de căutătura cocoșatului. Iar sultanul spuse:

— Pe Allah! ce întâmplare de pomină! În viața mea nu am văzut lucru mai ciudat și mai peste fire!

Pe urmă adăugă:

— O, voi toți, musulmanii aci de față, este printre voi vreunul care să fi văzut un om murind așa și pe urmă înviind? Or, pe milostivirile lui Allah, dacă nu l-am fi avut pe bărbier, pe șeicul El-Samet, ziua aceasta ar fi fost cea de pe urmă a cocoșatului. Și numai mulțumită priceperii și vredniciei acestui bărbier minunat și plin de haruri datorăm izbăvirea vieții cocoșatului nostru!

Și toți cei de față răspunseră:

— Da, hotărât, o, Măria Ta! iar întâmplarea este de pomina pominelor și de minunea minunilor!

Atunci sultanul Chinei, plin de voioșie, porunci să fie pusă pe dată în scris, cu slove de aur, povestea cocoșatului, și să fie păstrată în dulapurile domnești; ceea ce se și îndeplini pe dată. Apoi dărui câte un caftan falnic la fiecare dintre cei învinuiți, hakimului evreu, misitului creștin, baș-bucătarului și croitorului și îi opri pe tuspatru pe lângă sine și în slujbă la sarai, și îi puse să se împace cu cocoșatul. Și îi dărui daruri minunate cocoșatului, pe care îl potopi cu avuții și îl ridică la cinuri înalte și îl făcu tovarăș al său de masă și de pahar. Cât despre bărbier, sultanul dovedi față de el niște prețuiri aparte, porunci să fie îmbrăcat cu un caftan strălucit, puse să i se facă un astrolab de aur, scule de aur și foarfece și brice învrâstate cu mărgăritare și cu nestemate, și îl statori bărbier și frizer al Măriei Sale și al domniei, și și-l făcu și pe el tovarăș de taină.

Și nu conteniră a trăi cu toții viața cea mai răsfățată și cea mai înflorită, până ce veni să pună capăt huzurului lor Răpitoarea a toată bucuria, Despărțitoarea a tot prieteșugul, Moartea.

Caci-i spuse Șeherezada sultanului Șahriar, domnul de peste ostroavele de la Ind și de la Chitai:

— Nu care cumva să crezi că povestea aceasta ar fi mai minunată decât aceea cu frumoasa Anis Al-Djalis!

Iar sultanul Șahriar se minună:

— Care Anis Al-Djalis?

Atunci Șeherezada spuse:

Răspuns de AnnaE · aprilie 16, 2021

Răspuns de AnnaE · aprilie 27, 2021

Răspuns de AnnaE · aprilie 27, 2021

Din aceeași secțiune