Pățania cocoșatului cu croitorul, cu misitul creștin, cu Baș-bucătarul și cu Hakimul evreu povesti arabe

Istorisirea hakimului evreu.

Lucrul cel mai de pomină care mi s-a întâmplat pe vremea tinereții mele este chiar întâmplarea aceasta.

Învățam pe atunci meșteșugul tămăduirii și științele în cetatea Damascului. Și, după ce mi-am învățat bine meseria, am început să mă îndeletnicesc cu ea și să-mi câștig pâinea. Or, într-o bună zi, un rob de la casa ocârmuitorului Damascului veni la mine și îmi spuse să-l însoțesc, și mă duse la casa ocârmuitorului. Și acolo, în mijlocul sălii celei mari, văzui un pat de marmură cu solzi de aur. Pe pat sta culcat un fiu de-al lui Adam, bolnav. Era un tânăr atâta de frumos, încât nu i se putea afla perechea în lumea de pe vremile lui. Eu atunci șezui la căpătâiul său și îi urai grabnică vindecare și sănătate. Dar nu îmi răspunse decât făcându-mi semn din ochi. Și îi zisei:

— Doamne, dă-mi mâna.

El atunci îmi întinse mâna stângă, fapt de care rămăsei tare nedumerit și îmi zisei în sinea mea: „Ya Allah! ce lucru de mirare! Iacătă un flăcău cu o înfățișare tare cuviincioasă, și dintr-o stepenă tare înaltă. Și totuși nu are nici o manieră. Ce lucru de mirare!” Da asta nu mă împiedică să-i pipăi bătaia vinelor și să-i scriu niște leacuri. Și de-atunci urmai a mă duce să-l văd, vreme de zece zile, după care își căpătă iar vlaga și putu să se scoale. Atunci îl sfătuii să se ducă la hammam să se îmbăieze, ca apoi să se întoarcă la odihnă acasă.

Spre a-mi dovedi atunci îndatorința sa, căpetenia Damascului îmi dărui un caftan de fală, tare bogat, și mă căftăni doftor la bolnița din Damasc. Iar tânărul, care de-a lungul bolii lui îmi întinsese tot numai mâna stângă, mă rugă să-l însoțesc la hammam, care fusese pregătit anume numai pentru el, neîngăduindu-se niciunui alt mușteriu să intre. Când ajunserăm la hammam, slugile veniră lângă tânăr, îl ajutară să se dezbrace, luară hainele și îi aduseră altele, curate și noi. Odată flăcăul gol, băgai de seamă că nu avea mâna dreaptă. La priveliștea aceea, rămăsei nedumerit și mâhnit până peste poate; iar uimirea spori și mai tare când văzui niște urme de lovituri de nuiele pe tot trupul său.

Atunci tânărul se întoarse către mine și îmi spuse:

— O, hakime al veacului! Nu te mira că mă vezi în starea aceasta, întrucât mi-am pus de gând să-ți povestesc numaidecât pricina, și vei auzi o istorie tare nemaipomenită. Dar, pentru aceasta, trebuie să aștepți ieșirea noastră de la hammam.

După ce plecarăm de la hammam, ajunserăm acasă, șezurăm să ne odihnim și apoi să mâncăm, tăifăsuind întruna. Și tânărul îmi spuse:

— Nu vrei să urcăm în sala de sus?

Eu îi spusei:

— Ba de bună seamă!

Atunci le porunci slujitorilor casei să ne frigă un berbec la frigare și să ni-l aducă în sala de sus, unde urcarăm și noi. Iar robii ne aduseră în curând berbecul fript, precum și tot felul de poame. Și ne apucarăm să mâncăm, ci el slujindu-se tot numai de mâna stângă.

Atunci îi spusei:

— Acum istorisește-mi povestea aceea!

El îmi răspunse:

— O, hakime al veacului! am să ți-o istorisesc. Ascultă!

Află că sunt de baștină din cetatea Mossulului, unde neamul meu trece printre cele mai de seamă din cetate. Părintele meu era unul dintre cei zece copii pe care bunicul meu i-a lăsat la moartea lui, și era cel mai mare dintre frații lui; iar părintele meu, ca și toți unchii mei, la moartea bunicului meu era însurat. Și numai el avea un copil, care sunt eu; și niciunul dintre unchii mei nu avea nici un copil. Încât eu am dobândit, crescând, dragostea tuturor unchilor mei, care mă iubeau și se bucurau uitându-se la mine.

Într-o zi, pe când mă aflam cu tatăl meu în moscheea cea mare din Mossul spre a ne face rugăciunea de vinerea, văzui că după rugăciune toată lumea plecase, afară de tata și de unchii mei, care și ei se aflau acolo. Șezură jos să tăifăsuiască, iar tăifăsuiala se abătu asupra călătoriilor și a minunățiilor de prin țările străine și de prin cetățile cele depărtate. Da mai cu seamă se vorbi despre cetatea Cairo și despre Egipt. Și unchii mei ne povestiră istorisirile minunate ale călătorilor care văzuseră Egiptul și care spuneau că nu se află pe pământ țară mai frumoasă, și nici apă mai minunată decât Nilul26. Încât poeții au avut temei să cânte țara aceea și Nilul ei; și chiar că are mare dreptate poetul care se minunează:

Te juruiesc pe-Allah: te du și-i spune slăvitei ape Nil, din țara mea, Că ard de-o sete care mă răpune, Că Eufratu-aici nu-mi poate da Nimic ca el, să-mi stingă setea grea Și-a gurii mele lungă uscăciune.

Așadar unchii mei se apucară să ne înșire minunățiile Egiptului și ale fluviului său, și cu atâta iscusință și cu atâta căldură, încât, când își conteniră vorba și când plecară fiecare pe la casele lor, rămăsei răpit cu totul și visător; iar mintea nu mai putea să mi se desprindă de amintirea plăcută a tuturor acelor lucruri pe care le auzisem despre țara cea minunată. Iar când mă întorsei acasă, nu putui să închid ochii toată noaptea, și îmi pieri pofta de mâncare și nu mai primii nici să mănânc, nici să beau.

Într-adevăr, aflai, câteva zile mai târziu, că unchii mei făcuseră pregătirile pentru o călătorie la Egipt, și-atâta mă apucai să-l rog pe tata și atâta să plâng ca să mă lase să plec cu ei, încât el se învoi și chiar îmi și cumpără niște mărfuri ca să fac negustorie cu ele; da îi sfătui pe unchii mei să nu mă ia cu ei până în Egipt, ci să mă lase, în drum, la Damasc, unde să dobândesc câștig din mărfurile mele. Așa că îmi luai bun-rămas de la tatăl meu, mă însoții cu unchii mei și, toți împreună, părăsirăm Mossulul și plecarăm.

Drumețirăm astfel până la Alep, unde poposirăm câteva zile, și de acolo băturăm calea Damascului, unde nu peste mult timp ajunserăm.

Văzurăm că cetatea aceea a Damascului era un loc cufundat între grădini, între ape curgătoare, între copaci, între poame și păsări. Era tot un rai de desfătări; dar ceea ce mai cu seamă se afla din belșug acolo erau poamele cele pline de miresme, toate neamurile de poame.

Ne luarăm odaie la un han; unchii mei șezură la Damasc până ce își vândură mărfurile de la Mossul, și cumpărară mărfuri de la Damasc spre a le vinde la Cairo; și vândură de asemenea și mărfurile mele, cu atâta câștig încât fiecare drahmă de marfa îmi aduse cinci drahme în bani peșin. Încât treaba aceasta firește că tare m-a bucurat. Pe urmă unchii mei mă lăsară singur la Damasc și luară drumul spre Egipt.

Iar eu rămăsei la Damasc, unde închiriai o casă minunată și despre care limba omenească nu ar fi în stare să-i înșire frumusețile. Mă costa pe lună doi dinari de aur. Da asta nu este tot. Mă apucai să fac cheltuieli largi și să trăiesc împlinindu-mi toate poftele, și nelipsindu-mă de nici o mâncare și de nici un fel de băutură. Și-așa o ținui până ce cheltuii toți banii pe care îi aveam.

Într-acestea, cum ședeam într-o zi să mă revenesc la poarta casei, văzui că se apropie de mine o fetișcană îmbrăcată îmbelșugat și întrecând în frumusețe tot ce văzusem eu în viața mea. Mă ridicai repede și o poftii să-mi cinstească iatacurile cu ospeția ei. Ea nu se apucă să facă nazuri și, zâmbitoare, trecu pragul și intră în casă. Eu atunci închisei ușa în urma noastră și, bucuros, o ridicai în brațe și o dusei în sala cea mare. Acolo se dezveli, își scoase izarul și mi se arătă în toată frumusețea ei. O găsii atâta de răpitoare, încât mă pomenii de-a binelea pierdut de drag.

Așa că nu pregetai a da fuga numaidecât să aduc masa, pe care o acoperii cu bucate gustoase, cu poame de cele mai alese și cu tot ce ținea de datoria mea într-o atare împrejurare. Și începurăm să mâncăm și să ne hârjonim, pe urmă să bem, până ce ne cherchelirăm de-a binelea. Atunci o luai. Iar noaptea pe care o petrecui cu ea până dimineața se va socoti neîndoielnic printre cele mai bune, e vădit. Încât cugetai să fac lucrurile cu filotimie și îi întinsei zece dinari de aur. Dar ea nu vroi să-i ia și se jură că niciodată nu ar putea să primească de la mine nimic, fie orice-o fi. Pe urmă îmi spuse:

— Și-apoi, iubitule, am să mai vin pe la tine peste trei zile, pe înserate. Așa că așteaptă-mă negreșit. Și, întrucât mă poftesc singură la tine, nu vreau să-ți fiu pricină de cheltuieli. Așa că am să-ți dau eu banii pentru a pregăti un ospăț ca acela de astăzi.

Cu vorbele acestea, îmi întinse zece dinari de aur pe care mă sili să-i primesc; pe urmă își luă rămas-bun și mă lăsă, luându-mi toate mințile cu ea. Și, precum îmi făgăduise, peste trei zile veni iar pe la mine; și era îmbrăcată încă și mai bogat decât întâia oară, și atâta de frumos, încât limba ar încerca zadarnic să zugrăvească zarpalele bătute cu fir de aur și mătăsurile care o împodobeau. La rându-mi, pregătisem tot ce se cade, și într-adevăr chiar că nu precupețisem nimic. Așa că ne apucarăm să mâncăm și să bem ca și data trecută, și de bună seamă că nu pregetarăm să ne culcăm împreună, și așa până dimineața. Ea îmi făgădui că are să vină iarăși peste trei zile. Și chiar veni, cum ne înțelesesem și, la rându-mi, o primii cu toate cinstirile ce i se datorau. Și-atunci îmi spuse:

— Stăpâne al meu drag, chiar mă găsești frumoasă?

Eu răspunsei:

— Eh, de bună seamă! pe Allah!

Ea îmi spuse:

— Atunci aș putea să-ți cer îngăduința de-a aduce cu mine aici o fetișcană încă și mai frumoasă decât mine, și mai tânără, ca să se veselească și ea cu noi, și spre a putea să râdem și să petrecem laolaltă; întrucât ea însăși m-a rugat s-o iau cu mine ca să ne desfătam împreună și să ne zamparalâm în trei.

Eu atunci primii cu inima largă; iar ea îmi lăsă de data aceasta douăzeci de dinari de aur, și mă îndemnă să nu uit nimic spre a pregăti tot ceea ce trebuie și să le primesc după cuviință când vor sosi, pe ea și pe fetișcană, prietena ei. Pe urmă își luă rămas-bun și plecă.

Așa că eu, a patra zi, nu pregetai, ca de obicei, să fac totul din plin, dat fiind mai ales că trebuia s-o primesc după cuviință pe noua venită. Și, de cum apuse soarele, o și văzui pe drăguța mea că vine însoțită de o alta, care era învăluită într-un izar. Intrară și șezură27. Iar eu, plin de voioșie, mă ridicai, aprinsei făcliile, și mă pusei întru totul la poruncile fetelor. Ele atunci se dezbrăcară de vălurile lor și putui să mă minunez de copila cea nouă. Ya Allah! Ya Allah! era ca luna în deplinătatea ei; iar eu gândeam în cugetul meu că era cu mult mai frumoasă decât tot ceea ce ochii noștri văzuseră până atunci, încât îndemnai să le slujesc și să le aduc tablalele pline cu bunătățuri și cu băuturi; iar ele începură să mănânce și să bea. Iar eu, în vremea asta, o sărutam pe tânăra cea nouă și îi umpleam pocalul și beam cu ea. Și lucrul acesta nu zăbovi a o face pizmașă pe fetișcana dintâi, care însă nu lăsă să se vadă nimic și care chiar îmi spuse:

— Pe Allah! femeiușcă asta e tare dulce! Și-apoi nu găsești că ea-i cu mult mai bine decât mine?

Eu răspunsei cu nevinovăție:

— Ai dreptate, într-adevăr!

Ea îmi spuse:

— Ia-o așadar și du-te să te culci cu ea! Lucrul are să mă desfete!

Eu răspunsei:

— Poruncile tale le cinstesc și le pun asupra capului și în ochii mei!

Ea atunci se sculă și ne pregăti cu mâna ei patul, și ne împinse în el. Și numaidecât mă alipii de noua mea iubită și o avusei până dimineața.

Dar iacătă că, la deșteptare, îmi văzui mâna plină de sânge; gândii că e o năzărire în vis, și mă frecai la ochi ca să-mi dau seama bine, și văzui că era chiar aievea. Cum se și luminase bine de ziuă, vrusei s-o trezesc pe fetișcana care dormea încă, și îi atinsei încetișor capul. Și pe dată capul se despărți de trup și se rostogoli pe jos. Pizma celeilalte își împlinise lucrarea.

Neștiind la ce să mă hotărăsc, șezui un ceas să cuget, pe urmă hotărâi să mă scol, să mă dezbrac și să sap o groapă în sala în care ne aflam. Scosei așadar lespezile de marmură și începui să sap, și făcui o groapă îndeajuns de mare cât să cuprindă trupul, pe care îl îngropai pe dată; pe urmă astupai groapa și pusei la loc lespezile de marmură în aceeași stare ca mai înainte.

Când isprăvii, mă îmbrăcai, luai toți banii care îmi mai rămăseseră, ieșii și mă dusei să-l caut pe stăpânul casei, și-i plătii de mai înainte prețul pentru încă un an de chirie și îi spusei:

— Sunt nevoit să plec în Egipt, la unchii mei care mă așteaptă acolo.

Și plecai.

Când ajunsei la Cairo, îi găsii acolo pe unchii mei, care fură cuprinși de mare bucurie când mă văzură, și mă întrebară de pricina ce mă hotărâse să vin în Egipt.

Eu le răspunsei:

— Păi numai dorul de a vă vedea și teama să nu prăpădesc la Damasc banii care mi-au mai rămas.

Ei atunci mă poftiră să locuiesc cu ei; și primii. Și șezui așa cu ei vreme de un an întreg, petrecând, bând, mâncând, bucurându-mă de lucrurile cele mai osebite din cetate, minunându-mă de Nil și desfătându-mă în toate chipurile. Din păcate, după acest răstimp, unchii mei, care își împliniseră câștigurile vânzându-și marfa, chibzuiră să se întoarcă la Mossul; ci, cum nu vroiam să-i însoțesc într-acolo, fugii, ca să scap de ei; iar ei plecară singuri, zicându-și: „Pesemne că a plecat la Damasc înaintea noastră, ca să pregătească locul de popas, întrucât cunoaște bine cetatea aceea.”

După plecarea lor, mă apucai să-mi cheltuiesc și să-mi mănânc banii, și rămăsei astfel la Cairo vreme de încă trei ani; și în fiecare an îi trimiteam neabătut prețul de chirie pentru casă gazdei mele de la Damasc. La capătul acestor trei ani, mă hotărâi, atât din pricina plictisului, cât și a trândăviei în care mă aflam, să mă întorc la Damasc.

Plecai așadar și ajunsei la Damasc și mă dusei numaidecât la casa mea, unde, de cum intrai pe poartă, fusei primit cu mare bucurie de către gazda mea, care îmi ură bun venit și îmi arătă că zăvorul era tot neatins și tot pecetluit cu pecetea mea. Și chiar că intrai și văzui că toate lucrurile erau întocmai în rânduiala în care le lăsasem.

Cel dintâi lucru pe care îl făcui fu acela de a spăla numaidecât dușumelele, spre a face să piară orice urmă de sânge de la tânăra omorâtă de prietena ei cea zulnie; și numai atunci, liniștit, mă îndreptai către pat spre a mă odihni în el de ostenelile drumului. Și, când ridicai perna ca s-o așez mai bine, văzui sub ea un gherdan de aur învrâstat cu trei rânduri de mărgăritare sadea, desăvârșite. Era chiar gherdanul tinerei femei, care fusese pus sub căpătâi în noaptea zbengurilor noastre. La amintirea aceea, începui să vărs lacrimi de părere de rău și să deplâng moartea copilei. Pe urmă ascunsei cu grijă gherdanul într-o căptușeală a hainei.

După trei zile de odihnă în casa mea, mă gândii să mă duc la suk spre a încerca să-mi găsesc vreo treabă și spre a-i vedea pe cunoscuții mei. Ajungând în suk, fusese scris din porunca ursitei că trebuia să fiu ispitit de Șeitan și să cad în ispită; întrucât orice ursită nu poate decât să se împlinească. Și fusei într-adevăr ispitit să mă scutur de gherdanul de aur și de mărgăritare, vânzându-l. II scosei așadar din căptușeala hainei și i-l arătai misitului cel mai iscusit din suk. Misitul mă pofti să stau în dugheana lui, iar el, odată sukul în toi, luă gherdanul, mă rugă să-l aștept până se întoarce, și se duse să-l supună prețăluirii negustorilor și al mușteriilor. Și, peste un ceas, se întoarse și îmi spuse:

— Gândisem dintru-ntâi că gherdanul este de aur sadea și de mărgăritare sadea, și că trebuie să prețuiască pe puțin o mie de dinari de aur. Da m-am înșelat. Gherdanul este calp. E lucrat după vicleșugurile frâncilor, care știu să străvestească aurul, mărgăritarele și nestematele. Încât nu mi s-a dat pe el în suk decât numai o mie de drahme, în loc de o mie de dinari.

Îi răspunsei:

— Da, așa este, ai dreptate. Gherdanul e calp. L-am făcut numai ca să-mi bat joc de o femeie, căreia i l-am dat în dar. Și, printr-o întâmplare dintre cele mai ciudate, femeia aceea a murit și l-a lăsat moștenire soției mele. Încât ne-am hotărât să-l vindem la ce preț o fi.

Așa că ia-l și vinde-l la acel preț, și adu-mi cele o mie de drahme de care este vorba.

Ci în momentul acesta al istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, cuminte, tăcu.

Dar când fu cea de a douăzeci și opta noapte, urmă:

Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că hakimul evreu a povestit astfel urmarea:

După ce tânărul îi spuse misirului: „Poți să-l vinzi pe o mie de drahme!”, misitul pricepu că tânărul habar nu are de prețul adevărat al gherdanului și că ori l-a furat, ori l-a găsit, și că lucrul trebuia să fie lămurit. Așa că luă gherdanul și plecă să-l ducă la starostele misiților din suk, care numaidecât îl luă și se duse la valiul cetății și îi spuse:

— Iacătă! Gherdanul acesta mi-a fost furat! Și tocmai am dat de hoț. Este un tânăr îmbrăcat ca fiii de negustori, și se află în cutare loc, la misitul Cutare!

Și tânărul urmă a-mi povesti astfel mai departe pățania lui:

Numaidecât, și pe când așteptam întoarcerea misitului cu banii, mă pomenii împresurat și înșfăcat de străji, care mă duseră pe sus la valiu. Și valiul mă cercetă în privința gherdanului, iar eu îi înșirai aceeași poveste ca și misitului. Atunci valiul începu să râdă și îmi spuse:

— Am să-ți arăt eu prețul adevărat al gherdanului!

Le făcu semn străjilor, care mă înhățară, mă despuiară de haine și se năpustiră asupră-mi cu lovituri de vergele și de bice, până ce mă umplură de sânge pe tot trupul.

Atunci, de durere, strigai:

— Am să vă spun adevărul. Gherdanul acesta, da, l-am furat de la starostele misiților.

Și gândeam în cugetul meu că era mai bine pentru mine să spun așa, decât să mărturisesc adevărul cel crunt al omorârii tinerei femei în casa mea. Întrucât neîndoielnic că aș fi fost osândit la moarte și ucis în același chip, ca ispașă a morții ei.

Dar de-abia mă învinuii eu de furtul acela, că și fusei înhățat de mână și mi se reteză dreapta, ca pedeapsă pentru furt; și mi se afundă mâna în ulei clocotit, spre a mi se închega rana. Și pe dată căzui leșinat de durere. Și mi se aduse să beau nu știu ce, care mă făcu să-mi vin în simțiri. Atunci îmi luai de pe jos mâna tăiată și mă întorsei acasă.

Când ajunsei acasă, gazda, care aflase povestea, îmi zise:

— De vreme ce ai fost dovedit ca vinovat de hoție și de fapte nelegiuite, nu mai pot să te țin în casa mea. Așa că să-ți strângi lucrurile și să te duci să-ți cauți adăpost aiurea!

Îi răspunsei:

— Doamne al meu, mă rog ție să-mi îngăduiești numai două, trei zile de răgaz, ca să am vreme să-mi găsesc o altă locuință!

Și el îmi zise:

— Mă învoiesc să-ți îngăduiesc răgazul.

Pe urmă mă lăsă și se duse.

Iar eu mă aruncai la pământ și începui să plâng și să-mi zic în sine-mi: „Cum să mă mai întorc la Mossul, în țara mea, și să mai am îndrăzneala de a-mi vedea rudele, cu mâna asta tăiată? Iar rudele nu au să mă creadă când am să le spun că sunt nevinovat! Încât acuma nu mai am decât să mă las dus de voia lui Allah, carele numai el poate să-mi trimită vreun mijloc de izbăvire!”

Căința și durerile care mă apăsau necurmat mă doborâră la pat și nu putui să plec să-mi caut altă casă. Încât, cum zăceam bolnav, în cea de a treia zi, văzui deodată casa năpădită de oamenii naipului cel mare al Damascului, și văzui că vin la mine stăpânul casei și căpetenia misiților. Și stăpânul casei îmi zise:

— Trebuie să-ți spun că valiul i-a dat de știre naipului despre furtul gherdanului. Și-acuma se vădește că de fapt gherdanul acela nu era al starostelui misiților, ci chiar al naipului, ori mai degrabă al uneia dintre fetele lui, care și ea s-a pierdut, iacătă-s în curând trei ani! Și au venit ca să te ridice!

La vorbele lui, toate încheieturile mele începură să dârdâie, și toate mădularele mele la fel, și gândii: „Acuma, fară de vreo izbăvire, am să fiu supus morții, neabătut. Mai bine-i să-i spun naipului tot adevărul. Și el singur are să fie județul morții ori al vieții mele.” Și fusei înșfăcat, și belciuit, și dus, cu lanțul de gât, dinaintea mai-marelui Damascului, și fusei lăsat între mâinile lui, dimpreună cu starostele misiților. Și naipul grăi către oamenii săi, uitându-se la mine:

— Tânărul acesta pe care l-ați adus la mine nu este nicidecum un hoț, iar mâna i-a fost tăiată pe nedrept, sunt încredințat! Cât despre starostele acesta de misiți, este un mincinos și un pârâș ticălos! Înșfăcați-l și aruncați-l în temniță!

Pe urmă naipul spuse către acel staroste de misiți:

— Pe dată să-l despăgubești pe tânărul acesta pentru mâna tăiată, altminteri pun să fii spânzurat și îți zeberesc toate bunurile și toate avuțiile, o, misit al ticăloșiei!

Și strigă înspre străjeri:

— Duceți-l de dinaintea feței mele și ieșiți cu toții!

Și nu mai rămaserăm în sală decât naipul și cu mine.

Da eu nu mai aveam nici obada de gât, nici mâinile priponite.

Când ramaserăm singuri, naipul se uită la mine cu milă mare și îmi zise:

— Copilul meu, să-mi grăiești acum cu inimă deschisă și să-mi spui tot adevărul, fară să-mi ascunzi nimic. Povestește-mi cum a ajuns gherdanul în mâinile tale.

Îi răspunsei:

— O, stăpâne și doamne al meu, am să spun adevărul!

Și îi povestii tot ce mi se întâmplase cu copila dintâi, cum ea îmi făcuse rost și cum o adusese la mine pe cea de a doua copilă, și cum apoi, cuprinsă de pizmă, o jertfise pe soața ei. Și îi istorisii lucrurile cu toate amănuntele.

După ce îmi ascultă spusele, naipul, de durere și de amărăciune, își lăsă capu-n piept, își acoperi fața cu năframa și începu să plângă îndelung.28 Pe urmă veni lângă mine și îmi spuse:

— Află, dar, o, copilul meu, că fetișcana cea dintâi este fata mea cea mare. Din pruncia ei a fost plină de stricăciune și, din pricina aceasta, a fost crescută de mine cu mare asprime. Și de cum ajunse mai măricică, mă și grăbii s-o mărit și, în acest scop, am trimis-o la Cairo, la unchiul ei, fratele meu, spre a o împerechea cu unul dintre nepoții mei, verișorul ei. Așa că se mărită; dar, la puțină vreme, soțul ei muri, iar ea se întoarse la mine și mi se așeză iarăși în casă. Ci nu pregetase a se folosi de șederea în Egipt spre-a învăța de la egiptene toate stricăciunile, toate blestemățiile și toate soiurile de desfrânări. Și tu știi, de vreme ce ai fost în Egipt, cât de iscusite la dezmăț sunt femeile din țara aceea. Bărbații nici nu le mai sunt îndestul, și se drăgostesc și se dezmățează între ele, și se îmbată și se pierd. Încât, de cum se întoarse aici, se întâlni cu tine și ți se dărui și veni la tine de patru ori la rând. Da asta nu-i fu destul. Cum avusese vreme s-o strice și pe cea de-a doua fată a mea, sora ei, și s-o facă să se îndrăgostească de ea pătimaș, nu avu mult de caznă până s-o facă să vină la tine, după ce îi povestise tot ce făcea cu tine. Așa că cea de-a doua fată a mea îmi ceru îngăduința de-a o însoți pe sora ei în suk; iar eu îi îngăduii. Și urmă ceea ce urmă! Așa că atunci când fata mea cea mare se întoarse fără sora ei, o întrebai unde este sora ei. Ea nu îmi răspunse decât cu plânsete, și sfârși cu a-mi spune, suspinând toată: „Am pierdut-o dintr-odată în suk, și nu știu deloc-deloc ce s-a făcut!” Asta-i ceea ce mi-a spus ea. Și în curând s-a dezvăluit față de maică-sa și, într-un sfârșit, i-a povestit, în taină, toată întâmplarea, precum și moartea soră-sii, ucisă cu chiar mâinile ei, în casa ta. Și de-atunci stă numai în lacrimi și nu contenește să tot îngâne zi și noapte: „Trebuie să plâng pân-oi muri!” Cât despre spusele tale, o, copilul meu, ele nu au făcut decât să-mi adeverească ceea ce știam și să-mi dovedească faptul că ea spusese adevărul. Așa că vezi și tu, fiul meu, cât sunt de nenorocit! încât am un dor de împlinit și o rugăminte de făcut către tine, și tu să nu zici ba. Doresc fierbinte să fac clin tine un mădular al neamului meu, și să-ți dau de soție pe cea de a treia fată a mea, care este o copilă cuminte, neprihănită și fecioară, și care nu are niciuna din stricăciunile surorilor ei. Și nu îți voi cere nici o zestre pentru această căsătorie; dimpotrivă, te voi răsplăti eu cu dărnicie, și tu să rămâi la mine, în casa mea, ca un fiu!

Atunci eu îi răspunsei:

— Să se facă după voia ta, doamne! Da mai întâi, întrucât am aflat de curând că tatăl meu a murit, aș vrea să trimit să mi se aducă moștenirea.

Numaidecât naipul porunci să plece un sol la Mossul, cetatea mea de baștină, spre a lua, în numele meu, moștenirea lăsată de tatăl meu. Iar eu mă însurai cu fata naipului; și, din ziua aceea, noi toți cei de aici trăim viața cea mai îmbelșugată și cea mai dulce.

Și, o, hakimule, singur ai putut să te încredințezi cu chiar ochii tăi cât de îndrăgit sunt și cât de cinstit sunt în casa aceasta. Și nu ai să ții seamă de necuviința pe care am săvârșit-o față de tine, toată vremea cât am zăcut, când îți întindeam mâna stângă, întrucât mâna dreaptă îmi era tăiată!

În ce mă privește, urmă hakimul evreu, eu am rămas tare minunat de întâmplarea aceasta, și l-am firitisit pe tânăr că scăpase astfel din pățania aceea. Iar el m-a acoperit cu daruri, și m-a ținut trei zile la el în sarai, și mi-a dat drumul încărcat cu bogății și cu bunuri.

Iar eu atunci am pornit să drumețesc și să străbat lumea, spre a mă șlefui în meșteșugul meu. Și așa am ajuns în împărăția ta, o, puternicule și mărinimosule sultan! Și iac-atunci, în noaptea din urmă, am dat de pățania asta, neplăcută oricum, cu cocoșatul! Și iacătă povestea mea!

Atunci sultanul chitailor spuse:

— Povestea mi s-a părut destul de ciudată. Da te amăgești, o, vraciule! ea nu este nici atâta de minunată, nici atâta de uluitoare ca pățania cocoșatului. Așa că nu îmi mai rămâne decât să vă spânzur pe tuspatru, și mai cu seamă pe croitorul acesta al blestemului, care este pricina și începutul nelegiuirii voastre!

La vorbele lui, croitorul păși dinaintea sultanului Chinei și zise:

— O, sultane plin de slavă, înainte de a pune să fim spânzurați, îngăduie-mi și mie să vorbesc, și îți voi povesti o întâmplare care cuprinde numai ea singură lucruri mai nemaipomenite decât toate celelalte povești laolaltă, și care întrece în minunății până și pățania cocoșatului!

Iar sultanul Chinei zise:

— Dacă spui adevărul, am să vă iert pe toți! Da vai de tine dacă ai să-mi povestești vreo întâmplare firavă la miez și văduvită de fapte mărețe. Întrucât nu voi șovăi a vă împăra, și pe tine și pe cei trei soți ai tăi, punând să vă îngăurească dintr-o parte până în cealaltă, de la temelie până în creștet!

Atunci croitorul spuse: