Pățania cocoșatului cu croitorul, cu misitul creștin, cu Baș-bucătarul și cu Hakimul evreu povesti arabe

Istorisirea baș-bucătarului sultanului Chinei.

Află, o, sultane al veacurilor și al vremilor, că noaptea trecută mă găseam poftit la un ospăț de nuntă, la care veniseră o mulțime de învățați, pricepuți la pravili, și cărturari iscusiți la Sfânta Carte. Când se sfârși citirea Coranului, se așternu masa, se rânduiră bucatele și se aduse tot ce trebuia pentru ospăț. Or între altele, pe masă se afla și o tablă cu mâncarea de usturoi numită rozbaja19, care are o faimă mare și care este tare gustoasă, mai cu seamă dacă orezul care îi alcătuiește temelia este bine gătit și dacă usturoiul și mirodiile care o înmiresmează sunt potrivite cum se cuvine. Atunci noi, oaspeții, începurăm să mâncăm cu mare poftă, afară de unul care nu vroi cu nici un chip să se atingă de tablaua aceea de rozbaja. Și, întrucât îl tot îndemnam de zor să guste din ea măcar o îmbucătură, el se jură că nu are să facă așa ceva.

Atunci noi ne sporirăm stăruințele; dar ne spuse:

— Iertați-mă! m-ați bătut la cap îndeajuns. Am pățit destule de pe urma ei, odată, când m-a împins păcatul s-o gust.

Și ne prociti stihurile acestea:

De vrei pe-un vechi prieten Să nu-l mai vezi nicicând.

Și pentru totdeauna Să scapi de chipul lui, Nu încerca tertipuri, Zadarnice pe rând -

Mai bine fugi departe, Că altă cale nu-i! 20

Noi atunci nu mai stăruirăm. Da îl întrebarăm:

— Pe Allah! și care să fie pricina ce te oprește să mănânci din această rozbaja minunată?

El răspunse:

— M-am jurat să nu mănânc rozbaja decât după ce mă spăl pe mâini de patruzeci de ori în șir cu sodă, de patruzeci de ori cu leșie și de patruzeci de ori cu săpun, în totul de o sută douăzeci de ori.

Atunci stăpânul casei le porunci slugilor să aducă pe clipă apa și celelalte pe care le ceruse oaspetele. Și oaspetele se apucă să se spele pe mâini chiar de atâtea ori de câte spusese; pe urmă se întoarse la masă, da vădit fară de nici o inimă, și întinse mâna spre tava de la mijloc, din care mâncam toți și, tremurând întruna și pregetând întruna, începu să mănânce rozbajaua de pe tava aceea. Iar noi eram tare nedumeriți; da rămaserăm încă și mai nedumeriți când ne uitarăm la mâna lui: văzurăm că de la mâna aceea lipsea degetul mare și nu avea decât patru degete. Și-așa, musafirul nu mânca decât cu patru degete. Noi atunci grăirăm:

— Allah fie cu tine! spune-ne cum se face că nu mai ai degetul cel mare! Ori poate că este un beteșug pe care îl ai de la naștere, și care este doar lucrarea lui Allah? Ori poate ai fost lovit de vreo vătămătură?

El spuse:

— Fraților, nu ați văzut tot! Nu doar degetul acesta îmi lipsește, ci amândouă degetele cele mari. Căci nu mai am nici degetul cel mare de la mâna stângă. Și tot așa și picioarele mele amândouă nu au decât câte patru degete. De altminteri, uitați-vă și voi!

Și ne arătă mâna cealaltă, și scoase la iveală și cele două picioare, și văzurăm că într-adevăr la fiecare dintre ele nu avea decât câte patru degete. Atunci minunarea noastră spori și mai tare, și îi ziserăm:

— Nedumerirea noastră este până peste poate și dorim cu aprindere să aflăm pricina ce te-a făcut să-ți pierzi cele două degete mari de la mâini și cele două degete mari de la picioare, precum și pricina care te-a făcut să te speli pe mâini de o sută douăzeci de ori în șir.

El atunci ne povesti pătărania astfel:

— Aflați, o, voi toți, că tatăl meu era un negustor dintre negustorii cei mari; și chiar era negustorul cel mai mare din cetatea Bagdadului, pe vremea califului Harun Al-Rașid. Părintele meu era tare pătimaș după vinuri bune și după zamparalâcuri; îi plăcea cântecul de strune, al lăutelor noastre, cumu-s audul și kanunul. Încât la moartea lui nu mi-a lăsat para chioară, că vântuise tot. Ci, oricum, întrucât era părintele meu, i-am făcut o înmormântare potrivită cinului său, am dat pomeni în cinstea lui și mi-am pus haine cernite vreme de zile și nopți. După care m-am dus să văd prăvălia care fusese prăvălia lui, am descuiat-o și nu am mai găsit în ea nimic de vreun preț cât de cât; ba dimpotrivă, luai seama că lăsase datorii mari. Atunci mă dusei să-i caut pe cei la care tatăl meu era datornic, îi rugai să aibă răbdare și îi potolii cât putui. Pe urmă mă apucai de treabă, să vând și să cumpăr, și să plătesc datoriile, săptămână de săptămână, pe măsura câștigului pe care îl dobândeam. Și nu contenii a face astfel până ce plătii toate datoriile și chiar îmi sporii banii mei de la început cu câștigurile statornice.

Or, într-o zi, pe când ședeam în prăvălia mea, văzui o copilandră, și în viața mea nu văzusem cu ochii mei ceva mai frumos. Era îmbrăcată cu niște haine fară de asemuire și călărea pe o catârcă. Dinainte-i mergea un hadâmb, iar dinapoia ei alt hadâmb. Își opri catârca la intrarea în suk, descălecă și intră în suk, urmată de unul dintre cei doi hadâmbi. Și hadâmbul acela îi zise:

— O, stăpâna mea, mă rog ție, nu intra așa în suk și nu te arăta așa trecătorilor. Ai să tragi asupra noastră ponoase mari. Să plecăm de-aici!

Și hadâmbul încercă s-o oprească. Dar ea nici nu luă în seamă vorbele lui și începu să cerceteze toate prăvăliile din suk, una după alta, și nu văzu nici o prăvălie mai bine îngrijită și mai frumoasă decât a mea. Atunci se îndreptă spre mine, cu hadâmbul în urma ei, șezu jos în prăvălia mea și îmi ură bună pace. Eu însă în viața mea nu mai auzisem nici glas mai dulce, nici vorbe mai mustoase. Când își dezveli chipul, mă uitai atunci la ea, și numai vederea ei mă și aruncă în turburarea cea mai mare și îmi răpi inima. Și nu putui să-mi desprind privirile de pe chipul său, și rostii aceste stihuri:

Spune-i frumoasei cu val de mătasă, Spune-i ca moartea-mi pare mai duioasă Decât să-ndur durerea ce m-apasă!

Spune-i atât: să-i fie milă-oleacă! -

Aș da uitării tihna vieții-ntreagă, Numai să-i pot privi făptura dragă!

Când auzi stihurile mele, îmi răspunse numaidecât cu alte stihuri:

Iubirea-n piept mi-nfipse jungherul, și mă ține, Mi-e inima bolnavă de dor și de suspine, Și nu e-n stare-o clipă să-și uite-acum de tine.

Iar ochii mei, sărmanii, dac-ar zări vreodată O altă frumusețe ca tine, niciodată Spre-o altă frumusețe n-ar ști să se abată.

Mă jur că niciodată din pieptu-mi nu voi smulge Nici dorul după tine, nici chipul tău cel dulce, Măcar că-n chin mi-i dat iubirea să mă culce.

Cu suflet ars pocalul iubirii îl băui.

Ah, pentru ce, iubite frumos cum altul nu-i, Nu vrei s-apropii buza de focul sfânt al lui? 21

Pe urmă îmi spuse:

— O, tinere neguțător, ai niște țesături frumoase să ni le arăți?

Eu spusei:

— O, stăpână a mea, robul tău este un negustor sărac și nu are nimic care să fie vrednic de tine. Așa că ai răbdare oleacă. Întrucât, cum e prea de dimineață, ceilalți negustori nu și-au deschis încă prăvăliile. Da am să mă duc pe dată chiar eu să-ți cumpăr de pe la ei toate țesăturile scumpe de câte s-ar putea să ai trebuință.

Pe urmă începui să tăifăsuiesc cu ea, și mă înecam în marea dragostei, și mă pierdeam în nebunia pârjolului pe care mi-l stârnea. Dar când negustorii ceilalți își deschiseră prăvăliile, mă ridicai și plecai să-i cumpăr tot ce îmi poruncise; și toată târguiala pe care o făcui, și pe care o trecui în seama mea, se ridica la preț de cinci mii de drahme. Și dădui totul robului; iar ea plecă împreună cu el și se îndreptă spre locul unde robul celălalt o aștepta cu catârca, la intrarea în suk, și se duse. Dar nu mă întrebă nimic de preț și nu-mi pomeni nimic de banii pe care mi-i datora și pe care îi trecusem în seama mea să-i plătesc negustorilor. Și nu-mi spuse nici baremi cine era, nici unde se afla casa ei. Iar mie, la rându-mi, îmi fu rușine să-i pomenesc ceva; și mă îndatorai atunci să le plătesc negustorilor cele cinci mii de drahme la sfârșitul săptămânii, întrucât nădăjduiam că fetișcana va veni să-mi plătească. Pe urmă mă întorsei acasă, beat de dragoste. Și mi se aduse să mănânc; ci de-abia mă atinsei de mâncare, întrucât eram tot cu gândul la frumusețea și la nurii ei. Iar când vrusei să mă culc, nu avusei pic de somn.

Și rămăsei în starea aceea vreme de o săptămână, la sfârșitul căreia negustorii veniră să-mi ceară banii; și, cum încă nu aveam vreo știre de la hanâmă, îi rugai să aibă răbdare oleacă și să-mi mai dea o păsuire de încă o săptămână. Și se învoiră. Într-adevăr, la sfârșitul săptămânii, o văzui că vine într-o dimineață devreme, călare pe catârca ei; și era însoțită de un slujitor și de doi ha-dâmbi. Îmi dădu binețe și zise:

— O, stăpâne al meu, iartă-ne că am zăbovit așa, cam prea mult, să venim să plătim. Da iacătă banii. Trimite după un zaraf, să cerceteze galbenii și să cântărească pungile.

Și trimisei după zaraf; iar unul dintre hadâmbi îi înmână banii, pe care zaraful îi cercetă și îi găsi buni, numai safi. Eu atunci luai banii; pe urmă începui să tăifăsuiesc cu copila, până ce sukul se deschise și negustorii veniră la prăvăliile lor. Atunci ea îmi spuse:

— Mai am trebuință de cutare și de cutare lucru. Du-te, așadar, să le cumperi.

Și îi cumpărai, pe seama mea, toate câte îmi ceruse, și i le înmânai, iar ea le luă și plecă, fară să-mi pomenească nimic de banii pe care mi-i datora. Pe mine atunci, când o văzui că se depărtează, mă cuprinse căința că mă purtasem așa, cu atâta încredere, dat fiind că târguielile mă costaseră o mie de dinari de aur. Iar după ce o pierdui din vedere, zisei în cugetul meu: „Nu mai pricep nimic din patima asta și din drăgălășia pe care o are față de mine! îmi aduce prețul de patru sute de dinari, și mă prinde cu marfa de o mie de dinari! Dacă mă ține așa, nu mai am dinainte-mi decât mofluzlâcul și pierderea bunurilor altora. Și-apoi numai pe mine au să se năpustească negustorii păgubiți. Și tare mi-e teamă că femeia asta o fi vreo înșelătoare plină de vicleșug, care vine să mă îmbrobodească cu nurii și cu frumusețea ei, o șireată care se prilejuiește de faptul că sunt negustor sărac, fară de ocrotire și fară de sprijin, ca să-și bată joc de mine și să râdă pe seama mea. Iar eu iacătă că nu am întrebat-o nici unde se află casa ei.”

Rămăsei așa, plin de griji și de gânduri chinuite, vreme de o lună întreagă, la sfârșitul căreia negustorii veniră să-și ceară banii, și stăruiră atâta încât mă văzui nevoit, spre a-i mulțumi, să le spun că am să vând tot, și prăvălia, și ce se afla în ea, și casa, și toate bunurile mele. Și mă pomenii astfel în pragul prăbușirii; și șezui jos, tare îngrijorat de gândurile acelea jalnice; când deodată o văzui că se ivește la poarta sukului, trece pragul și vine către mine. Când o văzui, simții pe dată cum mi se spulberă și prepunerile, și grijile, și uitai de starea nemernică în care mă aflasem în tot răspasul de vreme cât nu se ivise. Și se apropie de mine și începu să tăinuie cu mine, grăindu-mi cu glasul ei cel atâta de frumos și spunându-mi vorbe de acelea atâta de desfătătoare, pe care știa ea să le spună. Pe urmă îmi zise:

— Adu terezia și cântărește banii pe care ți-i aduc!

Și îmi plăti, într-adevăr, tot ce mi se cuvenea, ba chiar mult peste prețul târguielilor ce i le făcusem.

Apoi șezu jos lângă mine și începu să-mi vorbească cu multă voioșie și sprinteneală. Și încheie cu întrebarea:

— Ești burlac ori ai o soție?

Atunci spusei:

— O, nu! nu am cunoscut nici o femeie!

Și mă trecură lacrimile rostind acestea. Ea atunci îmi spuse:

— Ce ai de plângi?

Și răspunsei:

— Mi-a trecut ceva prin minte.

Pe urmă îl luai pe slujitorul ei în fundul prăvăliei, îi întinsei câțiva dinari de aur și îl rugai să slujească de mijlocitor între ea și mine în treaba aceasta. El atunci începu să râdă și îmi spuse:

— Păi află că și ea este îndrăgostită de tine, mai mult decât ești tu de ea! Și nu avea nici un zor să cumpere țesăturile alea, și nu le-a cumpărat decât ca să poată să stea de vorbă cu tine și ca să-ți spună dragostea ce ți-o poartă. Încât poți să-i vorbești și să-i spui ce vrei; și de bună seamă că nu are să i se pară nimica supărător, și nu are să te certe.

Dar ea, în clipita când să plece și să-și ia rămas-bun de la mine, mă văzu că întind dinarii slujitorului care o însoțea. Atunci se întoarse în prăvălie și șezu jos, zâmbind.

Iar eu îi spusei:

— Fă-i robului tău hatârul pe care are să ți-l ceară, și iartă-i de mai înainte cele ce are să-ți spună!

Pe urmă îi împărtășii cele ce aveam în minte. Și văzui că-i place și că îmi răspunde drăgăstos și îmi spune:

— Slujitorul acesta îți va aduce răspunsul la întrebarea ta, precum și vrerea mea! Iar tu să faci întocmai, tot ceea ce îți va spune să faci.

Pe urmă se ridică și plecă.

Eu atunci mă dusei să dau banii îndărăt negustorilor și dobânda ce li se cuvenea. Cât despre mine, nu avusei nici pic de dobândă, da mă cuprinse o mâhnire mare când o bună bucată de vreme nu mai căpătai nici o știre de la ea. Și, din clipita când nu o mai văzui, îmi pierdui somnul tot, de-a lungul tuturor nopților. Dar, peste câteva zile, slujitorul ei veni să mă caute, iar eu îl primii cu ghes și cu dăruire și îl rugai să-mi dea vești. El spuse:

— A fost bolnavă în zilele astea din urmă.

Atunci îl rugai:

— Spune-mi și mie câte ceva despre ea!

El spuse:

— Copila aceasta a fost crescută de stăpâna noastră Zobeida, soția cea mai scumpă a lui Harun Al-Rașid, și a ajuns una dintre însoțitoarele ei. Iar stăpâna noastră Zobeida o îndrăgește ca pe chiar fiica sa și îi face toate voile. Într-o zi, copila i-a cerut îngăduință stăpânei să iasă din sarai, spunându-i: „Sufletul meu ar vrea să se plimbe și să se întoarcă apoi la sarai!” Și îngăduința i s-a dat. Și, din ziua aceea, fata nu a contenit să meargă în cetate și să se întoarcă la sarai, și atâta de des, cât sfârși a fi tare pricepută la târguieli, și ajunse astfel mâna dreaptă a stăpânei Zobeida. Și taman atunci te-a văzut și i-a vorbit despre tine stăpânei sale și a rugat-o să te însoare cu ea. Iar stăpâna i-a spus: „Nu pot, până ce nu-l văd și eu pe tânărul acela. Dacă voi vedea că ți se asemuiește la însușiri, te voi mărita cu el!” Or, acuma, am venit la tine spre a-ți spune că sarcina noastră, la ceasul acesta, este de a te ajuta să intri în sarai. Așa că dacă vom putea să te ajutăm să intri fară ca nimeni să bănuiască, poți să nu mai ai îndoială că o vei avea de soție; dar dacă treaba va fi dovedită, să fii încredințat că ti se va tăia capul. Ce zici?

Eu răspunsei:

— De bună seamă, voi merge cu tine. Așa că nu ai decât să îndeplinești sarcina pe care o ai.

Atunci slujitorul îmi spuse:

— Când s-o însera, să te îndrepți către geamia pe care hanâma Zobeida a zidit-o pe Tigru; să intri în geamie și să-ți faci rugăciunea, și să stai să aștepți acolo!

Și răspunsei:

— Mă supun, cu dragoste și cu cinstire!

Când se înseră, mă dusei la geamie, unde intrai și începui să mă rog, și îmi petrecui acolo noaptea toată. În zorii zilei, văzui că vin niște robi într-o luntre; și aveau cu ei niște lăzi goale pe care le cărară în geamie și se întoarseră la luntrea lor. Dar unul dintre ei rămase în urma celorlalți; și luai bine seama la el și văzui că era cel care îmi slujise de mijlocitor. Și, peste un răspas de vreme, văzui că suie la geamie și vine spre mine iubita mea, copila stăpânei Sett-Zobeida. Cum se apropia, pășii repede către ea și o îmbrățișai, iar ea mă îmbrățișă la fel; și șezurăm jos o clipită spre a vorbi, iar ea îmi arătă hotărârea sa. Pe urmă mă luă și mă băgă în una din lăzi, pe care o închise cu cheia; iar eu nu avusei nici măcar răgazul cât să cuget, că mă și pomenii în saraiul califului22

Și fusei scos din ladă, și mi se aduseră niște schimburi și niște haine care de bună seamă că prețuiau cincizeci de mii de drahme. Pe urmă văzui vreo douăzeci de roabe albe, toate cu niște sâni minunați și toate fecioare. În mijlocul lor se afla Sett-Zobeida, care nu putea să se miște din pricina odoarelor câte le avea pe ea, giuvaieruri și haine falnice. Dinainte-i, atunci când ajunsei aproape de ea, însoțitoarele se înșiruiră pe două rânduri, iar eu înaintai și sărutai pământul dintre mâinile ei. Ea atunci îmi făcu semn să stau jos; iar eu șezui jos dinaintea ei. Apoi începu să mă întrebe despre negustoriile mele, și despre părinții mei, și despre stepena mea. Iar eu răspunsei la toate câte mă întreba. Ea atunci rămase tare mulțumită și spuse:

— Uallahl văd că nu mi-am irosit strădaniile de-a o crește pe copila aceasta, de vreme ce i-am găsit un asemenea soț.

Pe urmă îmi spuse:

— Să știi că o socotim pe copila aceasta întocmai ca pe chiar copilul mădularelor noastre. Și are să fie o soție supusă și dulce dinaintea lui Allah și dinaintea ta.

Atunci mă temenii și sărutai pământul, și primii să mă însor cu copila.

Ea atunci mă pofti să rămân în sarai zece zile. Iar eu rămăsei acolo zece zile, vreme în care nu știui nimic despre fată. Și, ca să mănânc, alte însoțitoare tinere îmi aduceau de mâncare la prânz și seara, și mă slujeau.

După răspasul de vreme trebuitor pentru pregătirile de nuntă, Sett-Zobeida îl rugă pe emirul drept-credincioșilor să-i dea îngăduința de-a o mărita pe slujnica lor; iar el îi îngădui și îi făcu slujnicei danie de zece mii de dinari de aur. Atunci Sett-Zooeida trimise să fie aduși cadiul și martorii, care scriseră senetul de căsătorie. Pe urmă, când isprăviră, începu ospățul. Se aduseră dulciuri de toate felurile și bucatele obișnuite; și se mâncă, și se bău; și se împărțiră mâncărurile pe farfurii la toată cetatea. Și se întinse zaiafetul zece zile în șir. Numai atunci fu dusă tânăra nevastă la hammam, spre a mi-o pregăti, după datină.

Ast timp, se întinse masa pentru mine și pentru oaspeții mei, și se aduseră mâncăruri alese, și, printre altele, în mijlocul puilor fripți, al plăcintelor de toate soiurile, al umpluturilor celor dulci și al zumaricalelor înmiresmate cu mușc și cu apă de trandafiri, era și o tavă de rozbaja în stare să-l înnebunească până și pe omul cel mai înțelept și cu mintea cea mai cumpănită! Iar eu, de cum mă așezai la masă, pe Allah! nu putui să nu mă reped la rozbajaua aceea și să mă îndop cu ea. Pe urmă îmi ștersei mâinile, dar uitai să mi le spăl… Apoi mă ridicai și așteptai liniștit până noaptea. Atunci se aprinseră făcliile și fură aduse înăuntru cântărețele și lăutăresele; și începu, în mai multe rânduri, să fie îmbrăcată mireasa, și de fiecare dată în alt chip; și de fiecare dată, la fiecare ocol, fiecare oaspete punea un galben pe tava ce era perindată pe la toți, cumu-i datina. Și saraiul era plin de mulțimea de oaspeți; și așa ținu până la sfârșit. Atunci intrai în odaia de nuntire, și îmi fu adusă mireasa, iar însoțitoarele o dezbrăcară de toate hainele de pe ea și ieșiră. Când o văzui așa, goală toată, și când rămaserăm numai noi doi singuri pe patul nostru, o luai în brațe și nu-mi venea să cred în bucuria mea, că era a mea într-adevăr. Dar, chiar în clipita aceea, ea simți mirosul mâinii mele cu care mâncasem rozbajaua, iar când simți mirosul acela scoase un chirăit năprasnic! Și numaidecât veniră fuga peste noi din toate părțile slujnicele, pe când eu tremuram de tulburare și habar nu aveam care să fi fost pricina chiraiului. Iar însoțitoarele întrebară:

— O, sora noastră, ce-ai pățit?

Ea le spuse:

— Uf! scăpați-mă iute de găgăuzul ăsta mitocan, pe care l-am crezut om dăruit cu purtări alese!

Iar eu spusei:

— Da ce mitocănie ori ce găgăuzeală ai băgat de seamă la mine?

Ea spuse:

— Mitocane ce ești! De ce ai mâncat rozbaja și nu te-ai spălat pe mâini? Iar eu acuma, pe Allah! nu te mai vreau, din pricina sărăciei tale de chibzuință și a faptei tale urâte și ticăloase!

La vorbele acestea, înșfacă un gârbaci care se afla lângă ea și cășună cu lovituri aprige pe spinarea și pe fundul meu, și cu atâta amărnicie și cu atâta dârzie, încât, sub povara acelor lovituri, îmi pierdui simțirea. Atunci se opri și le spuse însoțitoarelor:

— Luați-l și duceți-l la căpetenia cetății, ca să i se reteze mâna de care s-a slujit spre a mânca rozbajaua, mâna pe care nu și-a spălat-o apoi.

Da eu îmi venii în fire când auzii vorbele ei, și strigai:

— Nu se află putere și tărie decât întru Allah cel Atotputernic! Oare dacă am mâncat rozbaja fară să mă spăl pe mână, se cade să-mi fie tăiată mâna? S-a mai pomenit vreodată asemenea osândă?

Atunci slujnicele începură să se roage de ea pentru mine și îi spuseră:

— O, sora noastră, nu îl pedepsi de data aceasta pentru fapta lui! Fie-ți milă, iartă-l!

Ea atunci spuse:

— Fie, nu am să cer să i se taie mâna, de data aceasta; da tot îmi trebuie să i se taie ceva de pe la mădulare!

Pe urmă ieși și mă lăsă singur.

Iar cât despre mine, rămăsei așa, singur, vreme de zece zile, fară s-o mai văd. Și, după zece zile, veni la mine și îmi zise:

— O, tu, cel cu chipul plin de căneală23! Așadar atâta de puțin lucru sunt eu în ochii tăi, încât să mănânci rozbaja fară să-ți speli mâinile?

Pe urmă strigă la însoțitoarele ei și le spuse:

— Legați-i mâinile și picioarele!

Atunci îmi legară mâinile și picioarele; iar ea luă un brici cu tăișul bine agerit și îmi reteză cele două degete mari de la mâini și cele două degete mari de la picioare. Și de aceea, o, voi toți, mă vedeți așa, fară degetele mari, și la mâini și la picioare. Cât despre mine, căzui leșinat. Ea atunci îmi presără pe răni niște prafuri de rădăcină înmiresmată, și pe dată sângele încetă să mai curgă. Și-atunci îmi zisei în cugetul meu, și apoi cu glas tare:

— Niciodată nu am să mai mănânc rozbaja fară să mă spăl apoi pe mâini de patruzeci de ori cu leșie, de patruzeci de ori cu sodă și de patruzeci de ori cu săpun!

La vorbele acestea, copila mă puse să mă leg cu jurământ de făgăduiala pe care o făcusem, anume că niciodată nu am să mai mănânc rozbaja fară a face întocmai precum spusesem. Încât, atunci când voi, toți cei strânși aici, m-ați silit să mănânc din rozbajaua de pe masa voastră, m-am schimbat la chip, și obrazul mi s-a îngălbenit, și mi-am zis în sinea mea: „Iacătă rozbajaua, pricina pierderii degetelor mele!” Iar când voi m-ați silit să mănânc din ea, m-am văzut nevoit, prin jurământul meu, să fac ceea ce am făcut!

Eu, atunci, o, sultane al veacurilor, spuse mai departe baș-bucătarul care istorisea pățania, îl întrebai pe tânărul negustor de la Bagdad, pe când toți cei de față ascultau:

— Da ce-ai făcut apoi cu soția ta?

El spuse:

— După ce m-am legat cu jurământ înaintea ei, inima i s-a domolit în privința mea și, într-un sfârșit, m-a iertat. Și-atunci eu am luat-o și m-am culcat cu ea. Și am șezut așa un răstimp lung, împreunați în starea aceasta. După acel răstimp, ea mi-a spus:

— Trebuie să știi bine că nimeni de la curtea califului nu a aflat ceea ce s-a petrecut între mine și tine! Nimeni, în afară de tine, nu a putut vreodată să răzbată în saraiul acesta. Și, dacă ai ajuns aici, nu s-a datorat decât milei preabunei El-Saieda24 Zobeida!

Pe urmă mi-a înmânat cincizeci de mii de dinari de aur și mi-a spus:

— Ia banii aceștia și du-te de cumpără, pentru noi amândoi, o casă frumoasă și mare, în care să locuim.

Eu atunci m-am dus și am cumpărat o casă falnică. Pe urmă am cărat acolo toate bogățiile soției mele, toate darurile câte i se făcuseră, pietrele cele de preț, țesăturile cele alese și lucrurile cele frumoase, și toate scumpeturile cele minunate. Și le-am așezat pe toate în casa pe care o cumpărasem atunci. Și am trăit acolo împreună tare fericiți.

Dar, după un an, din mila lui Allah, soția mea a murit, și de atunci nu am mai luat nici o altă femeie, și am dorit să călătoresc. Am ieșit din Bagdad, după ce mi-am vândut toate bunurile, mi-am luat banii toți și am început să călătoresc, până ce am ajuns în cetatea de-aici.

Și asta-i, o, sultane al vremurilor, urmă baș-bucătarul, pățania pe care ne-a istorisit-o tânărul negustor din Bagdad! Atunci noi toți, cei câți eram musafiri în casa aceea, mâncarăm mai departe, pe urmă plecarăm. Și, când ieșii de acolo, mi se întâmplă, la vreme de noapte, necazul cu cocoșatul. Și-atunci pății ceea ce pății.

Și-așa-i cu povestea mea! Și sunt încredințat că ea este mai uluitoare decât aceea care ni s-a întâmplat nouă cu cocoșatul! Uassalam25.

Atunci sultanul Chinei spuse:

— Te amăgești! Nu este chiar deloc mai minunată decât pățania cocoșatului; dimpotrivă, pățania cocoșatului este, de departe, mai uluitoare decât toate acestea! încât nu încape șovăire: am să pun să vă răstignească pe toți, până la unul!

Și în clipita aceea păși înainte hakimul evreu, care sărută pământul și spuse:

— O, sultane al vremurilor, eu am să-ți istorisesc o întâmplare care este neîndoielnic, de data aceasta, cu mult mai nemaipomenită decât toate câte le-ai auzit și chiar decât pățania cocoșatului.

Atunci sultanul chitailor îi spuse:

— Dă ce ai, că nu mai pot să aștept!

Și hakimul evreu spuse: