Bijuterii

de AnnaE 91 de citiri
Descarcă fișierul · DOCX sau citește mai jos
Aa

Bijuterii de Danielle Steel

1

Eraatâta liniște în văzduh, sub soarele strălucitor de vară, încât se auzeau păsările și orice sunet de la câțiva kilometri, în timp ce Sarah se uita împăcată pe fereastră. Domeniul era inteligent proiectat și perfect îngrijit. Grădinile fuseseră amenajate de Le Nôtre, cel care proiectase și Versailles-ul, copacii alcătuind o boltă verde deasupra parcului de la Château de la Meuze. Castelul însuși avea o vechime de patru sute de ani și Sarah, ducesă de Whitfield, trăia acolo de cincizeci și doi de ani. Venise împreună cu William, când era încă abia o fetiță și zâmbi amintirilor în timp ce urmărea cum se hârjoneau în depărtare cei doi câini ai îngrijitorului. Zâmbetul se lărgi pe chipul ei când se gândi cât de mult se va bucura Max de cei doi tineri câini ciobănești.

Îi dădea întotdeauna un sentiment de pace să stea acolo și să privească domeniul la care trudiseră atât de mult. Își amintea lesne disperarea din timpul războiului, foametea nesfârșită, câmpurile despuiate de toate roadele pe care le-ar fi putut da. Fusese atât de greu atunci… atât de diferit… și, ciudat, nu părea să se fi întâmplat cu atât de multă vreme în urmă… cincizeci de ani… o jumătate de secol. Își coborî privirea spre mâinile ei, spre cele două inele cu smaralde perfect pătrate, pe care le purta aproape întotdeauna și tot o mai surprindea că erau mâini de femeie bătrână. Încă frumoase, grațioase, folositoare, slavă Domnului, dar, fără îndoială, mâinile unei femei de șaptezeci și cinci de ani. Trăise bine și mult; prea mult, se gândea uneori… prea mult timp fără William… și totuși veșnic mai era ceva de văzut, de făcut, ceva la care să te gândești, ceva de plănuit, copiii ei trebuiau încă supravegheați.

Era mulțumită de viața pe care o dusese și chiar și acum nu avea senzația că totul se terminase, că se consumase totul. Mereu apărea o cotitură neașteptată a drumului, un eveniment ce nu putea fi prevăzut și care-i solicita atenția. Era ciudat că ei încă aveau nevoie de ea, aveau nevoie de ea mai puțin decât credeau și totuși încă mai apelau la ea destul de des, spre a-i da impresia că e importantă pentru ei și încă folositoare. Și mai erau și copiii lor. Zâmbi gândindu-se la ei și rămase acolo, în picioare, așteptând să-i vadă când apar. De acolo îi vedea când soseau… le vedea chipurile când zâmbeau, râdeau sau păreau enervați după ce coborau din mașini și, plini de speranțe, își ridicau privirile spre ferestrele ei. Parcă ar fi știut întotdeauna că ea îi urmărește de acolo. Indiferent ce alte treburi ar fi avut în după-amiaza în care urmau să sosească, ea își găsea întotdeauna ceva de făcut în salonașul elegant de la etaj, așteptându-i. Și chiar acum, după atâția ani, când toți erau mari, simțea același fior de nerăbdare să le vadă chipurile, să audă povestirile lor, să asculte problemele lor. Își făcea griji pentru ei și îi iubea ca întotdeauna și, într-un fel, fiecare din ei era o fărâmă din imensa dragoste pe care o împărțise cu William. Ce om minunat fusese el! Depășise orice închipuire, orice vis! Chiar și după război, era o forță demnă de luat în seamă, un om pe care toți cei care-l cunoscuseră și-l vor aminti întotdeauna.

Sarah se îndepărtă încet de la fereastră, trecând prin fața căminului din marmură, unde se așeza deseori în după amiezile reci de iarnă, stând pe gânduri, scriind bilete sau chiar câte o scrisoare unuia dintre copiii ei. Vorbea frecvent cu ei la telefon, la Paris, Londra, Roma, München, Madrid și totuși îi plăcea grozav să scrie.

Stătea în picioare, privind o masă acoperită cu o bucată de brocart vechi, decolorat, un adevărat obiect de artă lucrat de mână pe care-l găsise cu ani în urmă la Veneția. Atinse ușor fotografiile înrămate așezate acolo, luând câte una, la întâmplare ca s-o privească mai bine; și când se uita la ele, își amintea perfect momentul exact când fuseseră făcute… în ziua nunții, când William râdea de o remarcă făcută de cineva și ea ridicase privirea spre el, zâmbind sfioasă.

Era atâta fericire în ochii aceia, atâta bucurie, încât crezuse că-i va exploda inima în ziua nunții. Purta o rochie bej de dantelă și satin, o pălărie de dantelă bej, foarte șic, cu o mică voaletă, iar în brațe avea un imens buchet de orhidee mici, de culoarea ceaiului.

Se cununaseră în casa părinților ei, într-un cerc restrâns din care făceau parte doar cei mai buni prieteni ai părinților ei. La petrecerea care a urmat, liniștită și foarte elegantă, au mai venit aproape o sută de prieteni. Fără domnișoare de onoare, fără cavaleri de onoare, fără un mare ospăț de nuntă, fără exuberanță tinerească. Doar sora ei o însoțise, îmbrăcată cu o rochie de satin albastru, frumos drapată, și cu o pălărie uluitoare, creată special pentru ea de Lily Daché. Mama lor avea o rochie scurtă, verde ca smaraldul. Sarah zâmbi amintindu-și… rochia mamei ei avea exact culoarea celor două superbe smaralde ale sale. Cât de fericită ar fi fost mama dacă ar fi apucat să le vadă!

Mai erau și alte fotografii, cu copiii când erau mici… una minunată, a lui Julian cu primul lui cățel… și Phillip, care părea foarte matur, deși avea doar opt sau nouă ani când se dusese prima dată la Eton. Una cu Isabelle, pe undeva, prin sudul Franței, când avea zece ani și ceva… și cu amândoi în brațele lui Sarah, imediat după ce se născuseră. William făcuse toate fotografiile, luptându-se cu lacrimile ce-l podideau ori de câte ori o privea pe Sarah cu încă un nou născut în brațe. Și Elizabeth… ce micuță părea, lângă Phillip, într-o fotografie atât de îngălbenită că abia se mai distingeau figurile. Dar, ca întotdeauna, lui Sarah îi dădură lacrimile privind-o, copleșită de amintiri. Viața ei fusese bună și plină, dar nu întotdeauna ușoară.

Se uită mult timp la fotografii, retrăind momentele acelea, gândindu-se la fiecare dintre ei, croindu-și încet drum printre amintiri, în timp ce încerca să le evite pe cele prea dureroase.
Oftă, îndepărtându-se din nou, și se duse înapoi să aștepte la ușile-fereastră dinspre terasă.

Era grațioasă, înaltă, avea spatele drept și își ținea capul cu mândria și eleganța unei dansatoare. Avea părul alb ca neaua, deși odinioară strălucea ca abanosul; ochii ei verzi, imenși, aveau aceeași culoare intensă, închisă, ca smaraldele ei. Dintre copii, Isabelle îi moștenise ochii și chiar și ai ei nu erau la fel de închiși la culoare ca ai lui Sarah. Dar niciunul din ei nu avea puterea și eleganța ei, niciunul nu avea tăria pe care o avusese ea, dârzenia, forța de a ține piept la tot ce-i așternuse viața în cale. Viețile lor fuseseră mai ușoare decât a ei și pentru asta era, într-un fel, foarte recunoscătoare. Pe de altă parte, se întreba uneori dacă atenția ei permanentă nu le luase din vigoare, dacă nu cumva îi răsfățase prea mult și de aceea deveniseră mai slabi.

Deși nu se putea spune că Phillip era slab… sau Julian… sau Xavier… sau chiar Isabelle… Și totuși, Sarah avea ceva ce nu avea niciunul din ei, o tărie sufletească pură, care părea să emane din ea când o priveai. Când intra ea într-o încăpere, se simțea puterea aceea și, cu voia sau fără voia ta, nu puteai să n-o respecți. Și William fusese la fel, dar mai expansiv, mai ostentativ în felul în care se bucura de viață și în care își manifesta firea lui bună. Sarah fusese întotdeauna mai liniștită, cu excepția ocaziilor când era cu William. El scotea la iveală tot ce era mai bun în ea. El îi dăduse totul, spunea ea adesea. Tot ceea ce îndrăgea, iubea sau avea cu adevărat nevoie. Zâmbi privind peste gazonul verde, amintindu-și cum începuse totul. Parcă se petrecuse doar în urmă cu câteva ceasuri… cu câteva zile. Îi era imposibil să creadă că a doua zi va împlini șaptezeci și cinci de ani. Copiii și nepoții veneau s-o sărbătorească, iar în ziua următoare urmau să vină sute de oameni celebri și importanți. Petrecerea i se părea și acum o prostie, dar copiii insistaseră. Julian organizase totul și chiar și Phillip o sunase de șase ori de la Londra ca să se asigure că totul merge bine. Iar Xavier se jurase că oriunde ar fi, în Botswana sau în Brazilia, ori Dumnezeu știe unde, va zbura cu avionul ca să ajungă la sărbătorirea ei. Acum îi aștepta la fereastră, aproape cu răsuflarea tăiată, simțind un fior de emoție. Era îmbrăcată cu o rochie Chanel neagră, simplă, mai veche, dar splendid croită, un șirag de perle enorme perfect asortate, pe care-l purta întotdeauna, lăsându-i muți de admirație pe cei ce-l vedeau prima dată. Le primise după război și dacă le-ar vinde acum ar lua pe ele peste două milioane de dolari. Dar Sarah nu se gândea la asta: ea le purta fiindcă ținea la ele, fiindcă erau ale ei și fiindcă William insistase să le păstreze.

— Ducesa de Whitfield se cuvine să poarte asemenea perle, iubita mea, o tachinase el când le probase prima oară, peste un pulover vechi de-al lui pe care îl împrumutase ca să lucreze în grădină. Să fiu al naibii dacă ale mamei nu păreau niște perle amărâte în comparație cu astea, comentase el. Ea râsese și el o strânsese la piept și o sărutase. Sarah Whitfield avea lucruri frumoase și trăise o viață frumoasă. Și era cu adevărat o persoană deosebită.

Când în sfârșit își pierdu răbdarea și dădu să plece de la fereastră, auzi prima mașină la ultima cotitură dinspre alee. Era o limuzină Rolls-Royce neagră, nesfârșită, cu geamuri atât de întunecate încât nu putea să vadă cine e înăuntru. Numai ea știa, îi știa perfect pe fiecare. Mașina se opri în fața intrării principale a castelului, aproape sub fereastra ei și când șoferul coborî, grăbindu-se să deschidă portiera, ea clătină din cap amuzată. Fiul ei cel mai mare avea o înfățișare foarte distinsă, ca întotdeauna, și foarte, foarte britanică, străduindu-se să nu se vadă cât de hărțuit era de femeia care coborî din mașină imediat după el. Purta o rochie de mătase albă și pantofi Chanel; părul era tuns scurt, foarte șic, și în soarele de vară sclipeau diamantele peste tot, pe unde putuse să și le pună. Zâmbi din nou în sinea ei, întorcând spatele scenei de la fereastră. Era doar începutul unor zile grozave, interesante… Greu de crezut… nu putea să nu se întrebe ce părere ar fi avut William despre toate astea… despre toată agitația de la aniversarea ei de șaptezeci și cinci de ani… Șaptezeci și cinci de ani… atâția ani, atât de curând… Parcă trecuseră doar câteva clipe de când începuse totul…


Fișiere de descărcat

DOCX
Bijuterii de Danielle Steel.docx
494 KB · 20 de descărcări
Descarcă

Alte cărți de Danielle Steel

Toate ›