Calatorie la Ixlan de Carlos Castaneda(Journey to Ixtlan, 1972)

INTRODUCERE.

Sâmbătă, 22 mai 1971, am plecat la Sonora, în Mexic, să mă întâlnesc cu don Juan Matus, un vrăjitor indian Yaqui, pe care îl cunoșteam din 1961. Mi-am spus că vizita din ziua aceea nu avea să se deosebească în vreun fel de nenumăratele dăți, în care mă dusesem să-l văd în cei zece ani de când îi eram ucenic. Evenimentele care au avut loc în acea zi și în cele următoare au fost totuși importante pentru mine. Ucenicia mea a luat sfârșit cu acea ocazie. Nu a fost vorba de o retragere arbitrară din partea mea, ci de o încheiere hotărâtă cu bună știință.

Am prezentat deja experiența uceniciei mele în două lucrări precedente: Învățăturile lui don Juan și Cealaltă realitate.

Ideea de bază în ambele cărți era aceea că, în deprinderea tainelor vrăjitoriei, elementele-cheie sunt stările de realitate neobișnuită produse prin ingestia unor plante psihotrope.

În această privință, don Juan era un expert în utilizarea a trei asemenea plante: Datura inoxia, îndeobște cunoscută sub denumirea de buruiana jimpson, Lophorphora williamsii, cunoscută ca peiotă și o ciupercă halucinogenă din specia Psilocybe.

Modul în care am perceput lumea ca efect al acestor plante psihotrope a fost atât de ciudat și de impresionant, încât m-am văzut nevoit să presupun că aceste stări reprezintă singura cale de comunicare și de învățare a lucrurilor pe care încerca să mi le spună.

Această presupunere era greșită.

Pentru a evita orice neînțelegeri în privința lucrului meu cu don Juan, aș dori ca, în acest stadiu, să lămuresc următoarele chestiuni.

Până acum nu am încercat, în vreun fel sau altul, să-l plasez pe don Juan într-un context cultural. Faptul că el se consideră un indian Yaqui nu înseamnă că știința sa în materie de vrăjitorie este cunoscută sau practicată de indienii Yaqui în general.

Toate conversațiile avute cu don Juan pe timpul uceniciei mele au fost purtate în limba spaniolă, iar faptul că am reușit să obțin explicații cuprinzătoare în legătură cu sistemul lui filozofic se datorează în exclusivitate modului perfect în care stăpânește această limbă.

Am păstrat obiceiul de a mă referi la acest sistem folosind termenul de vrăjitorie și la don Juan folosindu-l pe acela de vrăjitor, deoarece este vorba de termeni pe care îi folosea el.

Întrucât am fost în măsură să notez cea mai mare parte a celor spuse la începutul uceniciei și toate conversațiile din fazele ulterioare, am adunat o cantitate voluminoasă de notițe. Pentru a le da o formă ușor de citit, păstrând totuși caracterul uimitor de unitar al învățăturilor lui don Juan, am fost nevoit să le redactez, dar ceea ce am eliminat este, după părerea meă, lipsit de importanță pentru ideile pe care doresc să le subliniez.

În cazul muncii mele cu don Juan mi-am limitat eforturile doar la a-l considera drept vrăjitor și la a obține acces la cunoștințele sale.

În scopul prezentării punctului meu de vedere, trebuie să explic întâi condiția de bază a vrăjitoriei, așa cum mi-a prezentat-o don Juan. El spunea că pentru un vrăjitor lumea de zi cu zi nu e reală, așa cum credem noi că este. Pentru un vrăjitor, realitatea sau lumea pe care o cunoaștem e doar o descriere.

În vederea validării acestei premise, don Juan și-a concentrat toate eforturile pentru a mă conduce la o convingere clară că ceea ce am în minte ca lume este mai degrabă o descriere a lumii, o descriere ce mi-a fost insuflată din momentul nașterii.

Spunea că oricine vine în contact cu un copil e un profesor care îi descrie acestuia încontinuu lumea, până în momentul în care copilul e capabil să o perceapă așa cum îi este descrisă. După don Juan, nu reținem acest moment uimitor deoarece nici unul dintre noi n-ar putea avea un punct de referință pentru a face vreo comparație. Totuși, din acel moment, copilul e un „membru”. El cunoaște descrierea lumii, iar apartenența sa devine deplină, bănuiesc, în momentul în care e capabil să-și traducă toate interpretările perceptuale proprii, pe care, conform descrierii, le validează.

Deci, pentru don Juan, realitatea vieții noastre normale constă dintr-un nesfârșit șir de interpretări perceptuale, pe care noi, indivizii care ținem de un grup specific, am învățat să le facem în comun.

Ideea că interpretările perceptuale care formează lumea constituie un flux este conformă cu faptul că ele se succed în mod neîntrerupt și sunt rareori puse sub semnul întrebării. De fapt, realitatea lumii pe care o cunoaștem e considerată atât de evidentă, încât premisa de bază a vrăjitoriei, potrivit căreia realitatea noastră e doar una formată din multe descrieri, poate fi considerată cu greu drept o presupunere serioasă.

Din fericire, în cazul uceniciei mele, don Juan nu-și punea problema dacă eu voi lua sau nu propunerea sa în serios, continuând să-și elucideze problemele în pofida opoziției mele, a neîncrederii mele și a eșecului meu de a înțelege ceea ce spunea el. De aceea, ca profesor în vrăjitorie, don Juan s-a străduit să-mi descrie lumea din prima clipă în care ne-am întâlnit. Dificultatea în a-i accepta conceptele și metodele decurgea din faptul că unitățile descrierii sale mi-erau străine, fiind incompatibile cu ale mele.

Controversa sa consta în faptul că el mă învăța cum „să văd”, acțiune opusă noțiunii de „a privi” și că „oprirea lumii” era primul pas care ducea la „vedere”.