Cinci zile la Paris

Capitolul I

Vremea era neobișnuit de caldă la Paris când avionul lui Peter Haskell a aterizat pe aeroportul Charles de Gaulle. Câteva minute mai târziu, cu servieta în mână, Peter străbătea aeroportul. Aproape că zâmbea când a ajuns în sala de așteptare, în ciuda căldurii și a mulțimii pasagerilor ce se îmbulzeau în fața lui. Peter Haskell iubea Parisul.

Călătorea în Europa de patru, cinci ori pe an. Imperiul farmaceutic pe care-l conducea avea centre de cercetare în Germania, Elveția și Franța, laboratoare imense și fabrici în Anglia. Îi plăcea să vină în Europa, să supravegheze echipele de cercetare, mai ales să caute noi piețe de desfacere. De data asta însă era ceva mai mult decât atât, mai mult decât o simplă călătorie de cercetare sau de promovare a unui nou produs. Era aici pentru nașterea „copilului” său. Vicotec. Visul vieții sale. Vicotec avea să schimbe viața și înfățișarea tuturor celor afectați de cancer. Avea să modifice în mod spectaculos tratamentul bolii în lumea întreagă. Avea să fie cea mai importantă contribuție adusă de Peter umanității. De patru ani nu trăia decât pentru asta, exceptând propria-i familie. Și, aspect deloc neglijabil, Vicotec va aduce milioane companiei Wilson-Donovan. Câștigurile pentru primii cinci ani erau estimate la peste un miliard de dolari.

Nu asta îl interesa însă pe Peter. Ținta era viața și calitatea acestor vieți omenești ce abia pâlpâiau în noaptea adâncă a cancerului. Dar Vicotec avea să le ajute. La început păruse o utopie, acum erau însă la câțiva pași de victorie, victorie ce-i dădea fiori lui Peter ori de câte ori se gândea la ceea ce avea să se întâmple.

Până acum rezultatele au fost perfecte. În Germania și Elveția totul a mers ca pe roate. Testele efectuate în laboratoarele de acolo au fost chiar mai riguroase decât cele făcute în Statele Unite. Acum erau siguri. Medicamentul era sigur. Puteau să treacă la faza de testare pe subiecți umani de îndată ce FDA va aproba, ceea ce însemna tratarea unui număr de doritori bine informați cu doze mici de medicament și urmărirea reacțiilor.

Wilson-Donovan depusese deja cererea către FDA în ianuarie, în urmă cu câteva luni, și, pe baza informațiilor pe care le deținea acum, urma să ceară ca Vicotec să fie trecut printre priorități, pentru a se putea începe testarea pe subiecți umani. Formula „priorități” era folosită pentru a grăbi aprobarea utilizării medicamentelor în maladiile mortale. O dată obținută aprobarea de la FDA, aveau să înceapă testările pe un grup de o sută de persoane, cu liberul consimțământ al acestora, subiecții cunoscând potențialul pericol al tratamentului. Erau însă pe moarte și știau că ar putea fi șansa lor. Oamenii care fuseseră de acord să fie supuși experimentului o făcuseră cu recunoștință.

Wilson-Donovan voia să pornească testele cât se poate de repede, de aceea era atât de important ca testările preliminare să aibă loc înainte de audierile FDA din septembrie. Peter era sigur că rezultatele obținute de Paul-Louis Suchard, șeful laboratorului din Paris, vor confirma veștile bune primite de la Geneva.

— În vacanță sau cu afaceri, domnule? Funcționarul de la vamă i-a ștampilat indiferent pașaportul și de-abia i-a aruncat o privire după ce i-a privit fotografia. Avea ochi albaștri și păr întunecat și arăta mai tânăr decât cei patruzeci și patru de ani ai săi. Avea trăsături frumoase, era înalt și, în general, era considerat un bărbat atrăgător.

— Afaceri, spuse mândru. Vicotec. Victorie. Salvare pentru fiecare om în luptă cu cancerul.

Funcționarul îi înmână pașaportul, Peter își luă geanta și ieși, căutând un taxi. Era o superbă zi însorită de iunie și, nemaiavând ce face în Geneva, venise la Paris cu o zi mai devreme. Îi plăcea aici, unde se puteau face atâtea, fie și numai să se plimbe de-a lungul Senei. Sau poate că Suchard ar putea fi convins să se întâlnească mai devreme decât fusese stabilit, cu toate că era duminică. Era încă devreme, nu avusese timp să-i telefoneze lui Suchard. Deși omul era un francez tipic, foarte serios și cam rigid, Peter avea să-l sune de la hotel pentru a încerca să fixeze o întâlnire.

Cu timpul, Peter învățase franceza, cu toate acestea discuta cu Suchard în engleză. Peter Haskell învățase multe de când plecase din Midwest. Era evident până și pentru funcționarul de la vamă că Peter Haskell era un om cu greutate, inteligent și rafinat. Calm, liniștit, puternic și sigur de el. La patruzeci și patru de ani, conducea una dintre cele mai mari companii farmaceutice din lume. Nu era un savant, ci un bun manager, asemeni lui Frank Donovan, președintele firmei. Și oarecum întâmplător, cu optsprezece ani înainte, Peter se căsătorise cu fiica lui Frank. Nu fusese o „mișcare inteligentă” din partea lui sau una calculată. Peter o considera un accident, o hotărâre a destinului, împotriva căruia în primii șase ani încercase să lupte.

Peter nu vrusese să se căsătorească cu Kate Donovan. Când s-au cunoscut – la Universitatea din Michigan, ea avea nouăsprezece, iar el douăzeci de ani – nici măcar nu știa cine este. Kate era blonda drăguță, studentă în anul doi, pe care o întâlnise la o petrecere; la a doua întâlnire era îndrăgostit nebunește. Erau împreună de cinci luni când cineva i-a spus că e deștept pentru că a pus ochii pe micuța Katie. A explicat și de ce. Era unica moștenitoare a averii Wilson-Donovan, cea mai mare companie farmaceutică din țară. Peter s-a enervat și a certat-o pe Kate, cu toată mânia și naivitatea unui băiat de douăzeci de ani, că nu i-a spus.

— Cum ai putut? De ce nu mi-ai spus? a strigat el.

— Ce să-ți spun? Trebuia să-ți fi spus cine-i tata? Nu m-am gândit că te-ar putea interesa. O rănise ieșirea lui și-i era teamă că ar putea s-o părăsească. Știa că e extrem de mândru și că părinții lui sunt foarte săraci. Îi spusese că abia în anul acela reușiseră să cumpere ferma la care tatăl lui muncise toată viața. Fusese înecată în ipoteci, iar Peter era tot timpul îngrijorat că nu vor reuși și că va trebui să renunțe la școală și să se întoarcă în Wisconsin pentru a-i ajuta.

— Ba ai știut că mă interesează. Ce-am să fac acum? Știa mai bine ca oricine că nu putea pătrunde în lumea ei, că locul lui nu era printre ai ei și că ea n-ar putea trăi niciodată la o fermă din Wisconsin. Văzuse prea multe, era prea sofisticată, chiar dacă nu era conștientă de asta. Problema era însă că Peter nu se simțea acasă nici în lumea lui. Cu toate eforturile de a fi „unul de-al lor”, al celor de acasă, de fiecare dată distanța creștea. Ura viața de la fermă de copil, când visa să ajungă la Chicago sau New York și să facă afaceri. Nu-i plăcea să mulgă vaci, să strângă fânul în clăi, să curețe staule la nesfârșit. Ani de zile și-a ajutat tatăl la fermă, după ce venea de la școală, iar acum ferma era a tatălui său. Și Peter știa ce înseamnă asta. În cele din urmă, după terminarea colegiului, va trebui să se întoarcă acasă pentru a-i ajuta. Nu voia, dar nu căuta cu tot dinadinsul să scape. Credea că trebuie să faci ceea ce se așteaptă de la tine, că trebuie să-ți asumi responsabilități și că nu trebuie să te eschivezi. Fusese întotdeauna un băiat bun, așa spunea mama lui, chiar dacă asta însemna că lua lucrurile în serios. Era de acord să muncească pentru tot ceea ce voia să obțină.

Din momentul în care a aflat cine era Katie, i s-a părut incorect să fie cu ea. Cu toate că o iubea sincer, i se părea că a apucat-o pe o cale ușoară, spre vârf, pe scurtătură. Nu conta cât era de frumoasă sau cât de îndrăgostit de ea era, toate astea nu schimbau nimic. Era atât de hotărât să nu profite de situație încât, indiferent la argumentele ei, la două săptămâni după ce a aflat cine e Katie, a părăsit-o. Ea a fost distrusă, iar el nu i-a spus niciodată cât de mult a suferit la gândul că o pierde. Era student în anul trei și în iunie a plecat acasă, în Wisconsin, să-și ajute tatăl. La sfârșitul verii s-a hotărât să întrerupă școala pentru un an, pentru a-l ajuta să pună afacerea pe picioare. Avuseseră o iarnă grea, iar Peter spera ca, aplicând ceea ce învățase la facultate, să acopere pierderile.

Ar fi reușit dacă n-ar fi fost recrutat și trimis în Vietnam. A petrecut un an aproape de Da Nang, apoi a fost racolat de Intelligence Service și trimis în Saigon. A fost o perioadă confuză. Avea douăzeci și doi de ani la plecarea din Vietnam și nu găsise răspunsuri la întrebările care-l frământau. Nu știa ce o să facă în restul vieții sale, nu dorea să se întoarcă la munca de la fermă, dar credea că ar trebui totuși. În vreme ce el se afla în Vietnam, mama lui murise și știa cât de greu trebuie să-i fie tatălui său.

Mai avea de făcut un an de facultate, însă nu voia să se întoarcă la Universitatea din Michigan, se simțea cumva deasupra acestor lucruri. Nici despre Vietnam nu știa ce să creadă. Începuse să îndrăgească această țară, unde venise încărcat de ură și pe care acum o părăsea cu regret. Avusese aici două aventuri sentimentale fără importanță, cu o americancă din personalul armatei și cu o foarte frumoasă vietnameză, însă totul era atât de complicat, iar relațiile erau afectate inevitabil de faptul că nimeni nu credea că va supraviețui zilei de mâine. Pe Katie Donovan nu o mai căutase, deși primise de la ea felicitări de Crăciun. La început, când era la Da Nang, se gândise mult la ea, dar i s-a părut mai firesc să nu-i scrie. Ce i-ar fi putut spune? Îmi pare rău că ești atât de bogată și eu atât de sărac… îți doresc o viață fericită în Connecticut, eu îmi voi petrece restul zilelor curățând grajdurile unei crescătorii de vaci… pa.

Dar o dată întors în Wisconsin, pentru toată lumea a devenit evident că era în plus: tatăl lui a fost cel care l-a îndemnat să-și caute o slujbă la Chicago. A găsit una, a studiat noaptea și și-a luat diploma; tocmai se angajase când a dat peste Katie la o petrecere a unui prieten din Michigan. Se transferase și locuia și ea în Chicago și urma să termine facultatea la Northwestern. I s-a tăiat respirația de cum a văzut-o. Era mai frumoasă ca niciodată. N-o văzuse de aproape trei ani. L-a șocat faptul că, după trei ani în care s-a chinuit să stea departe de ea, vederea ei îi dădea fiori.

— Ce-i cu tine aici? a întrebat-o nervos, ca și când ea n-ar fi trebuit să existe decât în amintirile lui din vremea studenției. Îl urmărise în gând după ce părăsise facultatea, mai ales în prima parte a serviciului militar. O surghiunise însă de mult undeva în trecut și se aștepta ca ea să rămână acolo. Dar redevenise, brusc, prezent.

— Termin școala, a spus ea, privindu-l cu răsuflarea tăiată. Era mai înalt și mai slab, ochii-i păreau mai albaștri și părul mai negru decât își amintea. Totul la el devenise mai accentuat și mai atrăgător decât în amintire. Nu-l uitase nicio clipă. Era singurul om care fugise de ea pentru ceea ce era și pentru ceea ce el credea că nu-i poate oferi. Am auzit că ai fost în Vietnam, i-a șoptit ea, iar el a încuviințat. Trebuie să fi fost îngrozitor. Îi era frică să nu-l sperie iarăși, să nu facă vreo mișcare greșită. Știa cât e de mândru și că a doua oară nu s-ar mai întoarce.

Și el o privea. Se întreba ce făcuse ea în tot acest timp și ce aștepta de la el. Dar îi părea atât de inocentă și de inofensivă în ciuda presimțirii pericolului pe care era convins că îl reprezintă. În ochii lui, ea constituise o amenințare la adresa integrității lui, o legătură între un trecut la care nu se mai putea întoarce și un viitor pe care îl dorea, fără să știe cum să ajungă acolo. Văzuse atât de multe de la ultima lor întâlnire încât, privind-o acum, abia de-și mai putea da seama de motivele vechii lui spaime. Nu-l mai speria acum, părea foarte tânără, foarte naivă și irezistibilă.

Au vorbit ore întregi în noaptea aceea, iar la sfârșit a condus-o acasă. Apoi, deși știa că n-ar trebui, a căutat-o. Totul a venit de la sine – Peter își spunea chiar că ar putea fi doar prieteni, lucru pe care niciunul din ei nu-l credea. Tot ce știa era că voia să fie lângă ea. Era inteligentă și spirituală, înțelegea senzația lui că nu-și găsește locul, înțelegea ceea ce dorea el de la viață. Până la urmă, cândva, la capătul drumului, dorea să răstoarne lumea sau măcar să o schimbe cât de puțin. Era unicul om din viața lui care înțelegea asta. Atunci avea atâtea visuri, atâtea intenții bune. Și acum, după douăzeci de ani, toate acele visuri se întrupau în Vicotec.

Făcu semn unui taxi, șoferul îi puse geanta în mașină și dădu din cap când îi spuse unde să-l ducă. Totul la Peter Haskell lăsa impresia că e un om important, obișnuit să comande. Cu toate astea, în ochii lui vedeai bunătate, forță, integritate, căldură și umor. Peter Haskell era ceva mai mult decât costumul bine croit, cămașa albă scrobită, cravata Hermes și servieta scumpă.

— Cald, nu-i așa? spuse Peter pe drumul spre oraș, iar șoferul încuviință. Își dădea seama după accent că era american, dar vorbea bine, iar șoferul îi răspunse în franceză, rar, pentru a fi înțeles:

— De o săptămână vremea e frumoasă. Veniți din America? îl întrebă cu interes. Așa reacționau oamenii față de Peter, îi atrăgea fără voia lor. Firește, faptul că vorbise în franceză îl cucerise pe șofer.

— Vin de la Geneva, îi explică Peter și iarăși tăcură, Peter zâmbind în sinea lui cu gândul la Katie. Își dorise întotdeauna să călătorească împreună, ea însă nu. La început pretextul au fost copiii; mai târziu se legase prea mult de lumea ei, avea mii de obligații, în toți acești ani îl însoțise numai o dată sau de două ori. O dată la Londra, a doua oară în Elveția, dar niciodată la Paris.

Pentru el Parisul era cu totul special, era tot ce visase vreodată, tot ce nici măcar nu știa că dorise. Muncise din greu ani de zile pentru tot ceea ce avea, deși anumite lucruri păreau obținute ușor. El știa mai bine ca oricine că nu era așa. În viață nimic nu vine de la sine. Dacă nu muncești, nu ai nimic.

După ce a regăsit-o pe Katie, vreme de doi ani au fost împreună. Ea a rămas în Chicago după absolvire și și-a găsit o slujbă într-o galerie de artă numai pentru a fi împreună. Era îndrăgostită nebunește de Peter, deși el rămânea neclintit în hotărârea de a nu o lua niciodată de soție. Și insista ca în cele din urmă să se despartă, iar Katie să se întoarcă la New York și să-și găsească pe altcineva. Dar nici n-a putut s-o părăsească, nici s-o facă pe ea să plece. Erau prea apropiați, iar Katie știa că el o iubea cu adevărat. Intervenția tatălui ei a fost hotărâtoare. Era un om inteligent. Nu a discutat cu Peter altceva decât afaceri. Simțise că era singura modalitate de a-l dezarma. Frank Donovan îi voia pe amândoi în New York și a făcut totul pentru a o ajuta pe Katie să-l cucerească pe Peter.

Ca și Peter, Frank Donovan era un om de afaceri, și încă unul bun. A vorbit cu Peter despre carieră, despre planurile lui de viitor și, pentru că i-a plăcut ce a auzit, i-a oferit o slujbă la Wilson-Donovan. N-a spus nimic despre Katie. L-a făcut să creadă că oferta n-avea nimic de-a face cu ea. L-a convins că munca la Wilson-Donovan înseamnă o carieră minunată și l-a asigurat că nimeni nu va gândi niciodată că ar avea vreo legătură cu Katie. După Frank, relația dintre ei era o cu totul altă problemă. Dar slujba merita toată atenția și Peter știa acest lucru. În ciuda reținerii sale, o slujbă la o mare companie din New York era tot ce-și dorise, așa cum o dorea și pe Katie.

A ezitat, s-a gândit îndelung, dar până și tatăl lui l-a încurajat atunci când Peter i-a cerut părerea. S-a dus acasă și au discutat un weekend întreg. Tatăl lui voia totul pentru Peter și l-a sfătuit să accepte oferta lui Donovan. Vedea în fiul lui ceva de care el însuși nu era conștient. Avea calități de conducător cum puțini oameni au, o forță latentă și un curaj neobișnuit. Tatăl lui știa că orice ar fi făcut ar fi făcut bine. Și intuia că slujba de la Wilson-Donovan nu era decât începutul. Când Peter era mic, obișnuia s-o tachineze pe maică-sa spunându-i că băiatul va ajunge dacă nu președinte, măcar guvernatorul statului Wisconsin. Și uneori ea chiar îl credea. Nu era greu să crezi așa ceva despre Peter.

Asta credea despre el și Muriel, sora lui. În ochii ei, Peter era un erou, înainte de Chicago sau Vietnam, înainte chiar ca el să meargă la universitate. Avea ceva special, ceva ce remarca toată lumea. Și ea i-a spus același lucru ca și tatăl lor: du-te la New York și nu pierde ocazia. L-a întrebat ce are de gând cu Katie și i-a părut rău să-l audă spunând că n-o să se căsătorească cu ea. Katie i se părea încântătoare și frumoasă în fotografiile pe care i le arătase Peter.

Tatăl lui l-a tot rugat să o aducă cu el, însă Peter s-a scuzat spunând că n-ar vrea să-i dea false speranțe asupra viitorului lor. Katie probabil s-ar fi purtat ca acasă, ar fi învățat de la Muriel să mulgă vacile, ce altceva însă? Era tot ce i-ar fi putut oferi și cu niciun chip n-ar fi putut s-o târască pe Katie în viața grea pe care o dusese de mic. Viață care, în opinia lui, îi omorâse mama. Murise de cancer și din cauza lipsei de bani nu fusese îngrijită cum se cuvine. Tatăl lui nu avea nici măcar o asigurare medicală. Era convins că mama murise de sărăcie și oboseală, din cauza greutăților îndurate o viață întreagă. Și o iubea prea mult pe Katie – cu toate că ea nu era săracă – pentru a o obliga să ducă o asemenea viață sau măcar să o cunoască mai îndeaproape. La douăzeci și doi de ani, sora lui părea și ea extenuată. Se măritase imediat ce terminase liceul cu băiatul pe care-l iubea din școală, când el era în Vietnam, și făcuse trei copii în trei ani. Încă de la douăzeci și unu de ani arăta învinsă și posomorâtă. Peter dorise și pentru ea mult mai mult, însă numai privind-o știa că asta era tot. Nu urmase nici măcar colegiul. De-acum era prinsă în capcană. Peter știa, așa cum știa și Muriel, că ea și soțul ei vor munci toată viața la ferma tatălui lor. Nu exista nicio ieșire. Numai Peter scăpase. Iar Muriel nici măcar nu regreta, era doar fericită pentru el. Pentru el era ușor, nu trebuia decât să apuce pe calea deschisă de Frank Donovan.

— Fă-o, Peter, l-a rugat Muriel când a venit la fermă pentru a vorbi cu ei. Du-te la New York. Tata vrea asta. Toți o vrem. Toți îl îndemnau parcă să se salveze, să-și ia zborul din locul care l-ar fi înghițit dacă s-ar fi lăsat. Toți doreau ca el să plece la New York, în marea aventură.

Pe drumul de întoarcere de la fermă, a simțit un nod în gât gândindu-se la tatăl său și la Muriel cum îl priveau plecând, micșorându-se pe măsură ce mașina se depărta. Era ca și când toți trei ar fi știut că se găsea într-un punct important al vieții sale. Mai important decât universitatea. Decât Vietnamul. În inima și în sufletul său, ultima legătură cu ferma era acum tăiată.

Întors la Chicago, și-a petrecut noaptea singur. N-a sunat-o pe Katie. Dimineața însă l-a sunat pe tatăl ei. Cu mâinile tremurând pe receptor, a acceptat oferta.

Două săptămâni mai târziu, Peter începea munca la Wilson-Donovan și, o dată ajuns la New York, se trezea dimineața cu sentimentul că a câștigat la loterie.

Katie a renunțat la slujba la galeria de artă din Chicago și s-a întors la New York pentru a locui cu tatăl ei. Frank Donovan era încântat. Planul lui reușise. Fetița lui era acasă și găsise un tânăr strălucit pentru a se ocupa de afacerile companiei. Planul era bun sub toate aspectele.

În următoarele câteva luni, Peter a fost mai ocupat cu afacerile decât cu dragostea. La început Katie a fost dezamăgită, dar, când s-a plâns tatălui ei, acesta i-a recomandat cu înțelepciune să aibă răbdare. Peter s-a mai relaxat cu timpul, s-a lăsat mai puțin acaparat de diversele proiecte la care lucra la birou, cu toate că, în general, dorea ca totul să meargă ca pe roate pentru a-i răsplăti lui Frank încrederea pe care a avut-o în el, pentru a-și arăta recunoștința.

Nu s-a mai dus acasă, în Wisconsin, n-avea niciodată răgazul necesar. Cu timpul, spre ușurarea lui Katie, în programul lui a început să fie loc și pentru distracții. Mergeau la petreceri, la teatru, Katie l-a prezentat tuturor prietenilor ei. Peter a constatat surprins că acești prieteni îi plac, că nu i-a fost greu să intre în viața ei.

Încetul cu încetul, în lunile următoare, niciunul din lucrurile care-l speriau la Katie nu mai părea atât de îngrijorător. Cariera lui mergea bine și, spre surprinderea sa, pe nimeni nu deranja poziția lui sau modul cum a ajuns la ea. Toată lumea părea să-l placă și să-l accepte. Și, dus de un val de bune sentimente, într-un an de zile s-a căsătorit cu Katie, lucru care n-a mirat pe nimeni, în afară poate de el însuși. O cunoștea de atât de mult timp, se simțea atât de bine în compania și anturajul ei, încât era peste tot în elementul lui. Frank Donovan a spus că așa a fost să fie, iar Katie a zâmbit. Nu se îndoise niciodată că Peter era bărbatul vieții ei. O știuse dintotdeauna și dorise cu ardoare să-i fie soție.

Muriel, sora lui Peter, a fost încântată de vestea cea bună, singurul care a avut ceva de obiectat fiind, spre dezamăgirea lui Peter, tatăl său. Pe cât de convins era acesta că slujba la Wilson-Donovan fusese o șansă pentru fiul său, pe atât de hotărât respingea ideea căsătoriei. Era convins că până la urmă Peter va regreta acest pas.

— Vei fi întotdeauna angajatul lor, fiule. Nu e drept, dar așa stau lucrurile. Vor vedea întotdeauna în tine omul care ai fost, nu pe cel care ești.

Dar Peter nu mai credea asta. Lumea ei devenise acum și a lui. Propria lui lume îi devenise străină, nu-i mai aparținea. Era ca și cum ar fi crescut în Wisconsin numai datorită unui accident sau ca și când ar fi fost un alt om, iar el însuși nu fusese niciodată acolo. Chiar și Vietnamul avea pentru el mai multă substanță decât copilăria petrecută la fermă. Nu-i venea să creadă că petrecuse acolo mai mult de douăzeci de ani. În mai puțin de un an, Peter se transformase într-un om de afaceri, un om de lume, un adevărat newyorkez. Își iubea încă familia, o va iubi întotdeauna, însă gândul că ar fi putut duce o viață de fermier îi dădea coșmaruri, dar era imposibil să-l convingă pe tatăl său că ceea ce făcea era bine. Bătrânul Haskell a rămas neclintit în obiecția lui, cu toate că, la insistențele lui Peter, a fost de acord să vină la nuntă.

În cele din urmă, totuși, Peter a fost îndurerat de absența tatălui său care suferise un accident de tractor din care s-a ales cu spatele rănit și cu o mână ruptă. Pe punctul de a naște al patrulea copil, Muriel n-a venit nici ea, nici soțul ei Jack, care n-o putea părăsi într-un asemenea moment. La început Peter s-a simțit părăsit, dar s-a lăsat prins în vârtejul noii sale vieți.

Luna de miere și-au petrecut-o în Europa și luni de zile n-au găsit niciodată timp să se ducă în Wisconsin. Plănuiau o vizită, când unul, când altul. Dar, în ciuda bunelor intenții, planurile nu s-au concretizat niciodată. Peter îi promisese tatălui său o vizită de Crăciun și de data asta credea că nimic nu l-ar putea opri. Katie nu știa nimic, avea să fie o surpriză pentru ea; Peter începuse să creadă că numai astfel vor ajunge acolo.

Când tatăl său a murit în urma unui atac de inimă chiar înainte de ziua Recunoștinței, Peter a fost zdrobit. Se simțea vinovat pentru tot ceea ce își dorise să facă și nu făcuse. Katie nu-i cunoscuse tatăl.

Peter a dus-o la înmormântare. A fost îngrozitor; sub ploaia continuă, cum stătea lângă Peter, păreau amândoi împietriți. Peter era distrus, iar Muriel, la distanță de el, suspina alături de soț și copii. O alăturare bizară de țărani și domni de la oraș. Și abia acum a realizat Peter distanța dintre el și ei, faptul că nu aveau absolut nimic. În comun. Katie nu s-a simțit în largul ei, Muriel purtându-se rece, contrar firii sale. Când Peter i-a reproșat-o, a bâlbâit stânjenită ceva despre mediul din care vine Katie. Că, deși era nevasta lui Peter, nu-și cunoscuse măcar socrul. Că era îmbrăcată luxos în haină neagră și căciulă de blană și că părea iritată că se află acolo. Peter s-a supărat pe ea, s-au certat, apoi au plâns amândoi. Citirea testamentului a adus iarăși motive de iritare. Tatăl lor le lăsase ferma lui Muriel și Jack, spre furia lui Katie.

— Cum a putut să-ți facă asta? a strigat ea când au rămas singuri, în dormitor. Pe jos era linoleum, iar tapetul vechi crăpase și se cojea. Era altceva decât casa pe care le-o cumpărase Frank la Greenwich. Te-a dezmoștenit! spumega de furie, în timp ce Peter încerca să-i explice. Își înțelegea tatăl mult mai bine decât reușea soția lui.

— E tot ce au, Katie. Ferma asta nenorocită. Aici e viața lor. Eu am o carieră, o slujbă bună, te am pe tine. Eu nu am nevoie de nimic. Nici măcar nu mi-am dorit ferma, iar tata știa. Peter nu se considera nedreptățit. Voia ca ferma să fie a lui Muriel, pentru ea însemna totul.

— Ai fi putut s-o vinzi, să le dai o jumătate din bani, cu care s-ar fi putut muta undeva mai bine, spuse ea pe un ton mai blând, nedovedind însă altceva decât că nu înțelege nimic.

— Ei nu vor asta, Katie, și poate că tata tocmai de așa ceva s-a temut. El n-a vrut ca noi să vindem ferma. I-a trebuit o viață ca s-o cumpere. Ea nu i-a spus ce credea despre fermă, dar se putea ghici în ochii ei și în tăcerea care se adâncea între ei. Despre fermă își făcuse acum o idee mai proastă decât o avea din povestirile lui din facultate și se simțea ușurată la gândul că nu vor mai veni niciodată aici. Ea, cel puțin, dacă nu și Peter, acum că tatăl lui îl dezmoștenise. În opinia ei, Wisconsin era acum de domeniul trecutului și dorea ca și pentru Peter să fie la fel.

La plecare, Muriel era încă supărată, iar Peter a rămas cu impresia apăsătoare că și-a luat adio și de la ea, nu numai de la tatăl său. Deși nu o spusese niciodată, asta părea să fie dorința lui Katie; îl dorea legat numai de ea, prin rădăcini, supunere și afecțiune. Era ca și cum Katie ar fi fost geloasă pe Muriel, pe ceea ce însemna ea în viața fratelui ei, iar excluderea lui din testament era un bun pretext pentru ruptură.

— Ai avut dreptate să pleci de-aici, șopti Katie pe drumul de întoarcere, părând să nu bage de seamă că Peter plângea. Tot ce-și dorea Katie era să ajungă la New York cât se poate de repede. Peter, locul tău nu este aici, i-a spus ferm. Ar fi vrut să o contrazică, să-i spună că greșește, să-i apere, numai că știa că avea dreptate și se simțea vinovat pentru asta. În avion, la Chicago, s-a simțit ușurat. Scăpase încă o dată. Într-un fel se temuse ca nu cumva tatăl său să-i lase ferma și să fie nevoit să o conducă. Bătrânul fusese însă înțelept. Peter nu mai avea acum de-a face cu ferma; nu era a lui, nu-l putea înghiți, așa cum se temuse. Era, în sfârșit, liber. Problema era acum a lui Muriel și Jack.

A fost tăcut în avion și în săptămânile următoare și-a plâns tatăl în sinea lui. Lui Katie nu i-a spus foarte multe, mai ales că nu părea dispusă să-l asculte. I-a telefonat o dată sau de două ori lui Muriel, dar și ea era ocupată cu copiii sau se grăbea să-i dea o mână de ajutor lui Jack. N-avea timp de vorbit, iar când o făcea, îl supăra pe Peter cu ceea ce spunea despre Katie. Criticile deschise la adresa soției lui au căscat și mai mult prăpastia dintre ei și, după o vreme, a încetat să-i mai telefoneze. S-a aruncat în muncă, găsindu-și astfel încă o dată liniștea. Se simțea în sfârșit acasă. Viața la New York era tot ceea ce-și dorise. Se integrase perfect, la Wilson-Donovan, printre prieteni, în viața socială pe care o construia Katie. Părea că se născuse aici, că nu trăise niciodată în altă parte.

Pentru prietenii din New York, era unul de-al lor. Era calm și rafinat, lumea râdea când le spunea că a crescut la o fermă. Părea mai degrabă originar din Boston sau New York. Răspundea cu naturalețe așteptărilor Donovanilor. Frank insistase ca ei să locuiască în Greenwich, Connecticut. Își dorea copilul aproape și, în plus, asta dorea și Katie. Aveau un apartament și în New York, unde se afla sediul firmei Wilson-Donovan, dar locuiseră întotdeauna la Greenwich, la o oră de New York. Era aproape, Peter făcea acest drum zilnic cu trenul, împreună cu Frank. Și lui îi plăcea la Greenwich, îndrăgea casa în care locuiau, era fericit împreună cu Katie. Se înțelegeau perfect, singurul motiv de neînțelegere rămânând acea problemă a moștenirii, dar și asupra acestui punct încetaseră să se mai certe. Mai era ceva ce-l apăsa pe Peter: faptul că Frank fusese acela care le cumpărase prima locuință. Peter a încercat să se opună, dar n-a îndrăznit să o supere pe Katie, care a câștigat. Ea își dorea o casă mare, casă pe care Peter nu și-ar fi permis să o cumpere. Dar Donovanii au rezolvat problema într-un mod elegant, Frank numind casa minunată în stil Tudor, care lui Peter i se părea un castel, un „dar de nuntă”. Era destul de mare pentru o familie cu trei, patru copii, cu o verandă superbă, o sufragerie, o cameră de zi, cinci dormitoare și o bucătărie impresionantă. Complet diferită de vechea căsuță pe care o moștenise sora lui și Peter trebuia să admită cu umilință că îi plăcea.

La încercarea lui Frank de a le angaja pe cineva pentru menaj, Peter s-a opus și de data asta a avut câștig de cauză; i-a amenințat că va găti el dacă va trebui, dar nu va accepta și asta de la Frank. Katie a învățat să gătească și a făcut-o, chiar dacă pentru puțin timp; înainte de Crăciun s-a îmbolnăvit atât de tare, încât Peter a trebuit să se ocupe de gătit și curățenie. Nu l-a deranjat deloc, era înnebunit după copilul lor. Era ca o transformare mistică, un fel de consolare pentru pierderea tatălui său, pierdere care-l durea încă mai mult decât o spusese vreodată.

Așa au început optsprezece ani de fericire. În primii patru ani au avut trei băieți, după care Katie a început să se implice din ce în ce mai mult în acțiuni sociale: comitete de caritate, asociații de părinți. Îi plăceau toate astea. Băieții aveau o mulțime de preocupări: fotbal, base-ball, înot. De curând, Katie se hotărâse să candideze pentru conducerea Comitetului Școlii din Greenwich. Era foarte implicată în viața comunității, în probleme de ecologie și într-o serie întreagă de chestiuni în care Peter ar fi putut fi interesat, dar nu era. Îi plăcea să spună că problemele globale erau specialitatea lui Katie, care se ocupa de ele pentru amândoi. El încerca să facă față la slujbă.

Până și aici era implicată Katie. Își pierduse mama la trei ani și crescuse avându-l pe Frank permanent alături. Cu vremea, Katie învățase totul despre munca lui, iar căsătoria ei n-a schimbat nimic. Se întâmpla ca ea să afle înaintea lui Peter despre probleme ale companiei, lucru care-l uimea întotdeauna. Peter a făcut eforturi pentru a se obișnui cu prezența lui Frank în viața lor. Legăturile lui cu Katie erau mai puternice decât se așteptase, era însă un om drept și știa întotdeauna unde să se oprească. Cel puțin așa credea Peter înainte ca Frank să se amestece în educația fiului lor. În acest caz, Peter a pus piciorul în prag și l-a ținut acasă până la liceu. Erau și momente când Frank rămânea neclintit pe poziție, iar supărarea lui Peter creștea ori de câte ori Katie își sprijinea tatăl, deși de obicei încerca s-o facă cu diplomație.

În ciuda acestor eforturi, legătura dintre Katie și tatăl ei rămânea la fel de puternică și se aliau mult mai des decât ar fi dorit Peter. Era singurul lucru de care se plângea în menajul lui, altminteri fericit. Dar avusese atâtea bucurii, încât nu credea că are dreptul să se plângă de rarele divergențe dintre el și Frank. Examinându-și viața, constata că aceste bucurii atârnă mai mult decât necazurile.

Singura durere adevărată fusese provocată de pierderea surorii lui, moartă de cancer la douăzeci și nouă de ani. Exact ca mama lor, numai că Muriel era mult mai tânără. Și tot ca mama lor, nu-și putuse permite un tratament adecvat. Din prea multă mândrie, ea și bărbatul ei nu au apelat la el până în pragul morții. Cu inima zdrobită, Peter a reușit să ajungă în Wisconsin câteva zile înainte de moartea lui Muriel.
În mai puțin de un an, Jack a vândut ferma, s-a recăsătorit și s-a mutat în Montana. Ani de zile, Peter n-a știut unde s-a dus și ce s-a întâmplat cu copiii surorii sale. Iar când, într-un târziu, la ani după moartea lui Muriel, a primit vești de la Jack, Katie l-a convins că s-a scurs prea mult timp pentru ca relația să poată fi reluată. Peter i-a trimis lui Jack banii de care avea nevoie, dar n-a ajuns niciodată în Montana pentru a-și vedea nepoții. Știa că, dacă ar face-o la un moment dat, ar fi un necunoscut pentru ei. Aveau o altă mamă, o nouă familie, iar Jack îl căutase numai pentru că avusese nevoie de bani. Nu ținea la fratele primei lui soții, ca și Peter, de altminteri, deși acestuia i-ar fi plăcut să-și vadă nepoții și nepoatele. Era însă prea ocupat pentru a-și face timp să-i viziteze și, într-un fel, ei făceau parte din altă lume și era mai ușor să urmeze recomandările lui Katie de a lăsa lucrurile în voia lor, cu toate că se simțea vinovat ori de câte ori se gândea la ei.

Peter avea acum propria-i viață, o familie la care să se gândească, copii de care să aibă grijă, pentru care să lupte. Și se luptase într-adevăr când, acum patru ani, Mike, fiul lor cel mare, a trebuit să meargă la liceu. Tradiția familiei Donovan dicta în favoarea liceului din Andover, în timp ce Peter nu era de acord ca fiul său să plece de acasă înainte de universitate. De data asta Frank a câștigat. Votul decisiv a fost cel al lui Mike, convins dinainte de mama și bunicul său că, pentru a ajunge la o universitate de prestigiu, iar mai apoi pentru a obține o slujbă bună, trebuie să studieze la Andover. Lui Peter, argumentul i se părea ridicol: el însuși studiase la Universitatea Michigan, învățând noaptea în ultimul an, la Chicago, și nici măcar nu auzise de Andover când era în Wisconsin.

— Și m-am descurcat bine, a spus zâmbind. Conducea una din cele mai mari companii din țară. Nu era pregătit pentru ceea ce avea să-i spună Mike.

— Da, dar te-ai însurat bine, tată. E o diferență.

A fost cea mai puternică lovitură pe care ar fi putut-o primi și Mike i-a citit în ochi cât de tare îl lovise, pentru că imediat încercă să îndulcească lucrurile: în douăzeci de ani, vremurile se schimbaseră. Asta a vrut să spună. Amândoi știau însă adevărul. Și Mike s-a dus la Andover, apoi la Princeton, ca bunicul său. Acum și Paul era la Andover și numai mezinul, Patrick, se gândea să rămână acasă sau să meargă la Exeter, numai pentru a face altfel decât frații săi. Mai avea un an să se gândească, și vorbea despre internat în California. Peter ar fi vrut să schimbe ceva, dar știa că nu poate. A pleca de acasă pentru a urma liceul era în tradiția familiei Donovan. Chiar Katie, în ciuda apropierii de tatăl său, plecase la Miss Porter’s. Peter și-ar fi vrut copiii acasă, însă a nu-i vedea câteva luni pe an i s-a părut un mic compromis față de avantajul unei educații de elită. Argumentul era indiscutabil, în plus băieții aveau să-și facă acolo prieteni pentru toată viața, insista Frank. Peter a cedat și se simțea foarte singur când băieții plecau în fiecare an la internat. Nu-i avea decât pe ei și pe Katie. Fără să o recunoască, le simțea încă lipsa lui Muriel și a părinților.

Viața lui a avut un curs excepțional. Era un om important, cu o carieră strălucită. Când și-a putut permite să o cumpere el însuși, s-au mutat într-o casă mai mare în Greenwich. Nu se mai punea problema să accepte casa de la Frank. Era o casă superbă, cu un domeniu de șase acri și, deși se simțea legat de New York, știa cât era de important pentru Katie să locuiască la Greenwich, unde trăise toată viața, unde-și avea prietenii, unde copiii ei făcuseră școala, alături de tatăl ei. Îi plăcea să trăiască alături de el. Încă mai avea grijă de casa lui, mergeau acolo în weekend pentru a discuta afaceri, probleme de familie sau pentru un meci de tenis. Katie îl vizita tot timpul.

Mergeau vara la Martha’s Vineyard pentru a fi cu el. Avea aici o proprietate de vis, față de care ferma familiei Haskell era prea modestă, iar Peter a trebuit să fie de acord cu Katie că e un loc minunat pentru copii și că îi place. Vineyard a însemnat mult pentru el și, de îndată ce și-a permis să-și cumpere o casă acolo, i-a impus lui Katie să se mute din cabana pe care le-o pusese Frank la dispoziție pe proprietatea lui. Băieții s-au bucurat când le-a construit o cabană numai pentru ei și pentru prietenii lor. Mulți ani, Kate și Peter au fost înconjurați de copii, mai ales la vie. Întotdeauna păreau să fie invitați în casa lor pe puțin jumătate de duzină.

Viața lor era confortabilă, în ciuda compromisurilor pe care le-a făcut uneori în legătură cu chestiuni domestice ca, de exemplu, unde și cum să locuiască sau trimiterea băieților la internat; nu renunțase însă niciodată la principii și-și păstrase integritatea, mai ales că în afaceri avea mână liberă. Peter pusese în practică câteva idei strălucite care au făcut ca firma să prospere mai mult decât Frank îndrăznise vreodată să spere. Sugestiile lui Peter s-au dovedit inestimabile, deciziile lui erau îndrăznețe, dar sigure. Frank știuse ce face când îl angajase și mai apoi, când îl făcuse președinte la Wilson-Donovan, la treizeci și șapte de ani. S-a dovedit un bun manager încă de la început. Trecuseră șapte ani de atunci, patru dintre ei petrecuți cu cercetările pentru Vicotec. Era ideea lui Peter, ca și linia științifică de cercetare pentru Vicotec, și l-a convins pe Frank să-l susțină. A fost o investiție fabuloasă, care, amândoi erau de acord, avea să merite. Pentru Peter însemna ceva mai mult. Era visul vieții sale, de om călit în lumea rapace, egoistă a afacerilor: să-i ajute pe oameni. Dacă nu pentru altceva, în memoria mamei și a surorii sale, Peter dorea ca Vicotec să ia ființă cât de curând posibil. Cu un asemenea medicament, viața lor ar fi putut fi prelungită, dacă nu salvată. Și acum dorea să-i salveze pe cei amenințați de cancer, pe fermierii și țăranii izolați din cauza sărăciei.

Se gândea la toate acestea în taxi, la întâlnirile pe care le avusese în Europa timp de o săptămână. Era deja mulțumit cu stadiul actual al lui Vicotec. În goana mașinii spre Paris, îi părea rău că Katie, ca de obicei, nu îl însoțește.

Era orașul lui preferat. Întotdeauna îi tăia respirația. Parisul avea ceva ce făcea ca inima să-i bată nebunește. Venise pentru prima oară aici acum cincisprezece ani, cu afaceri, și avusese senzația că în clipa aceea s-a născut. Ajunsese la Paris de unul singur – era o sărbătoare națională, și încă își mai amintea drumul cu mașina pe Champs-Elysees, spre Arcul de Triumf, cu steagul Franței fâlfâind în vânt. Oprise mașina, coborâse și constatase jenat că plângea.

Katie îl tachina spunându-i că probabil fusese francez într-o viață anterioară, din moment ce iubea atât de mult Parisul. Orașul însemna enorm pentru el, deși nu prea știa de ce. Îi dădea o impresie de incredibilă frumusețe și forță. Se simțise întotdeauna excelent aici. Și nici de data asta nu va fi altfel. Cu toată morga lui Paul-Louis Suchard, știa că întâlnirea lor de a doua zi nu va fi altceva decât un prilej de bucurie.

Peter privea locurile familiare din taxiul care se strecura prin traficul amiezii, Invalides și Opera, apoi Piața Vendôme, unde se simțea ca acasă. În mijlocul pieței trona statuia lui Napoleon; privind-o printre gene, îți puteai lesne imagina trecând trăsuri cu armoarii ce purtau nobili francezi cu pantaloni bufanți de satin. Absurditatea tabloului l-a făcut pe Peter să zâmbească atunci când, la „Ritz”, portarul s-a grăbit să-i deschidă portiera. L-a recunoscut, așa cum părea să-i recunoască pe toți clienții hotelului, și a chemat un băiat să ia singurul bagaj, în timp ce Peter plătea taxiul.

Fațada hotelului era în mod surprinzător modestă, numai cu o mică arcadă, cu nimic mai impresionantă decât cele ale puzderiei de magazine din jur – Chaumet și Boucheron cu porțelanurile scânteietoare, Chanel – în colțul scuarului, în spatele căruia se ascundea JAR’s (de la inițialele fondatorului, Joel A. Rosenthal), cu cele mai scumpe bijuterii. Și bineînțeles, unic în lume după părerea lui Peter, hotelul Ritz. Decadent și luxos, oferea clienților săi confort nelimitat și rafinament. Avusese întotdeauna un sentiment de vinovăție fiindcă stătea aici în călătoriile sale de afaceri, dar îi plăcea prea mult pentru a putea locui altundeva. Era una din puținele fantezii dintr-o viață altminteri condusă de rațiune. Peter aprecia subtilitatea, eleganța, decorația rafinată a camerelor, frumusețea somptuoasă a brocarturilor ce tapetau pereții, minunatul șemineu. Din momentul în care a pășit dincolo de ușa turnantă, s-a simțit cuprins de emoție.

Hotelul Ritz nu-l dezamăgise și nu-l înșelase niciodată. Ca o femeie frumoasă pe care o vezi din când în când, îl aștepta de fiecare dată cu brațele deschise, coafată și cu machiajul perfect, mai frumoasă decât la precedenta întâlnire.

Peter iubea hotelul cum iubea Parisul. Era parte din farmecul lui. În hol îl salută voios o funcționară, după care se grăbi să urce cele două trepte spre recepție. Îl amuza chiar și să aștepte pentru a semna în registru, să privească oamenii. La stânga sa se afla un sud-american atrăgător, mai în vârstă, cu o tânără răpitoare alături, îmbrăcată într-o rochie roșie. Își vorbeau în șoaptă, în spaniolă. Avea părul coafat și unghiile vopsite impecabil, iar pe mâna stângă purta un diamant enorm. L-a privit și i-a zâmbit. Era extrem de atrăgător și nimic din ținuta lui nu-i putea sugera femeii de alături că crescuse la țară. Părea a fi exact ceea ce era: un om bogat și puternic aparținând elitei celor ce conduc imperii. Totul la el sugera putere și importanță, dar mai era ceva, o bunătate și o tinerețe care te cucereau. Iar dacă cineva l-ar fi privit mai atent în ochi, ar mai fi observat încă ceva, ceva ascuns pentru cei mai mulți dintre oameni. Era acolo o noblețe, o bunătate și un fel de compasiune mai rar întâlnite la un om cu putere. Dar nu asta vedea femeia în rochie roșie. Ea văzuse cravata Hermes, mâinile puternice și curate, servieta, pantofii englezești, costumul bine croit, și a trebuit să facă un efort ca să-și întoarcă privirile spre propriul companion.

În dreapta lui se găseau trei bătrâni japonezi, bine îmbrăcați, în costume închise, care fumau și discutau discret. Îi aștepta un bărbat mai tânăr și una din recepționere le vorbea în japoneză; întorcând privirea de la ei în timp ce-și aștepta rândul, văzu agitație la intrare și observă intrând prin ușa turnantă patru bărbați puternici, cu pielea de culoare închisă, urmați de încă doi la fel, apoi pătrunseră vijelios trei femei extrem de atrăgătoare, îmbrăcate de casa Dior în culori vii. Purtau haine la fel, dar de culori diferite, ele însele arătând foarte diferit. Asemeni femeii spaniole de lângă el, aveau o înfățișare impecabilă. Toate purtau diamante la urechi și la gât și, împreună, făceau o impresie puternică. Cele șase gărzi de corp le înconjurară imediat, laolaltă cu un arab în vârstă, foarte distins, intrat pe ușă imediat după ele.

— Regele Khaled… auzi pe cineva de lângă el murmurând, sau poate fratele său… cu cele trei soții… rămân aici o lună… au ocupat toate camerele cu vedere la parc de la etajul al patrulea…

Era regele unei mici țări arabe; străbătu holul însoțit de opt gărzi de corp și de o mulțime de oameni care păreau să facă parte din suită, acompaniat de o recepționeră și de privirile tuturor celor prezenți. Nimeni nu mai avea ochi pentru Catherine Deneuve, care se grăbea spre restaurant, uitaseră și de Clint Eastwood, care locuia în hotel pe timpul filmărilor pe care le făcea undeva pe lângă Paris. Erau nume obișnuite la „Ritz”, iar Peter se întrebă dacă va fi vreodată suficient de blazat pentru a le ignora. Acum, privind la toate acestea, îl amuza faptul că nu se putea uita în altă parte, prefăcându-se plictisit; asemeni unora dintre obișnuiții hotelului, nu putea să nu se zgâiască la regele arab și la stolul lui de neveste încântătoare. Femeile vorbeau și râdeau discret, apărate de bodyguarzii la pândă. Le înconjuraseră ca un zid de statui, iar regele se plimba cu pași mici, de vorbă cu un alt bărbat; Peter tresări auzind o voce imediat în spatele lui.

— Bună ziua, domnule Haskell. Bine ați venit. Ne bucurăm să vă revedem.

— Și eu mă bucur să vă revăd.

Peter se întoarse și îi zâmbi tinerei recepționere. I se dăduse o cameră la etajul al treilea. După părerea lui, la „Ritz” nu erau camere proaste. Ar fi fost fericit cu oricare.

— Păreți la fel de solicitată ca de obicei. Se gândea la rege și la mica armată de bodyguarzi, dar hotelul nu ducea niciodată lipsă de asemenea clienți.

— Comme d’habitude…ca de obicei… Tânăra zâmbi în timp ce luă formularul completat de Peter. Acum am să vă arăt camera.

Îi dădu numărul camerei unui boy, făcându-i semn lui Peter să-l urmeze de-a lungul holului.

Trecură pe lângă bar și restaurant, pline cu clienți bine îmbrăcați ce mâncau sau beau discutând afaceri sau făcând planuri. În trecere, reuși să arunce o privire spre Catherine Deneuve, frumoasă încă, râzând în timp ce stătea de vorbă cu un prieten. Îi plăcea acest aspect al hotelului; oamenii, înfățișarea lor îl interesau. De-a lungul coridorului spre ascensor, pereții erau tapetați cu vitrine pline cu cele mai scumpe mărfuri din Paris. La jumătatea lui văzu o brățară de aur care ar fi putut să-i placă lui Katie și își notă în minte să se întoarcă să o cumpere. Era obiceiul lui. Întotdeauna îi aducea ceva, drept consolare pentru a nu fi venit cu el, obișnuință din anii când era ori însărcinată, ori prea ocupată cu copiii încă mici. Acum chiar nu-și dorea să călătorească, iar Peter o știa. Prefera întâlnirile cu comitetele în care era membră sau cu prietenii. Ar fi putut să vină acum că băieții mai mari erau plecați de acasă, găsea însă întotdeauna câte o scuză, și Peter nu mai insista. Pur și simplu nu voia să vină. Încă le cumpăra cadouri, și ei și băieților, când știa că îl așteaptă acasă.

Când au ajuns la ascensor, regele arab nu se mai vedea, urcase cu suita să-și ocupe duzina de apartamente. Erau obișnuiți ai hotelului, nevestele lui își petreceau la Paris lunile mai și iunie, rămâneau uneori și pentru colecțiile de modă din iulie. Se întorceau iarna pentru același motiv.

— E cald anul acesta, îi spuse Peter băiatului în timp ce așteptau ascensorul. Vremea era superbă, liniștită și caldă, îți venea să zaci pe iarbă sub un copac, să te uiți la cer și la nori. Nu era o zi pentru afaceri, dar Peter avea de gând să-l sune pe Suchard pentru a încerca să devanseze întâlnirea de a doua zi.

— Toată săptămâna a fost cald, îi răspunse acesta prietenos. Toată lumea era bine dispusă datorită vremii frumoase și, datorită aerului condiționat din fiecare cameră, nimeni nu se plângea de căldură.

Zâmbiră amândoi când îi depăși o americancă ce trăgea după ea trei terieri ciufuliți.

Deodată, ca și când aerul s-ar fi electrizat, Peter a simțit că ceva se petrece în spatele lui. Se uită la femeia cu câinii, dar și ea părea intrigată. Crezu că au reapărut arabii cu bodyguarzii lor sau poate vreo stea de cinema. Se întoarse să vadă ce se întâmplase și văzu un grup de oameni în costume închise și cu căști îndreptându-se spre el. Erau patru și nu lăsau să se vadă nimic în spatele lor. Îți dădeai seama ușor că erau bodyguarzi după căști și walkie-talkies. Dacă ar fi fost mai frig, ar fi purtat cu siguranță impermeabile.

Se îndreptară spre Peter și lăsară să se vadă cei câțiva oameni din spatele lor: în costume ușoare, păreau să fie americani, unul dintre ei ceva mai înalt și mai blond decât ceilalți. Arăta ca un star și prezența lui magnetiza asistența. Ceilalți trei îi sorbeau fiecare, cuvânt, manifestau un zel deosebit și mult interes, râdeau la spusele lui.

Intrigat, Peter îl privi lung, sigur că îl știa de undeva și până la urmă își aminti. Era senatorul de Virginia, Anderson Thatcher, o persoană controversată și în plină ascensiune. La patruzeci și opt de ani, implicat nu o dată în scandaluri din care ieșise basma curată, cunoscuse de asemenea tragedia. Cu șase ani înainte, fratele său – candidat la președinție – fusese ucis în campania electorală. Ar fi câștigat cu certitudine; și despre asasinarea lui se făcuseră tot felul de supoziții, plus două filme proaste. S-a acceptat ideea asasinului dement. În anii care au urmat, Anderson Thatcher a câștigat un serios capital politic și acum era considerat un serios pretendent pentru viitoarele alegeri prezidențiale. Nu-și anunțase candidatura, dar lumea politică o aștepta în curând. În ultimii ani, Peter îl urmărise cu interes. În ciuda unor amănunte mai puțin plăcute pe care le auzise, îl considera un candidat interesant la următorul mandat prezidențial. Privindu-l acum, înconjurat de oficiali și bodyguarzi, își dădea seama că avea ceea ce se numește charisma.

A doua tragedie fusese moartea de cancer a băiatului lui de doi ani. Peter nu știa mare lucru, își amintea doar niște fotografii mișcătoare din Time, de la moartea copilului. Una în special, cu soția lui arătând răvășită, surprinzător de singură la ieșirea din cimitir, în timp ce Thatcher își conducea de braț propria mamă. Durerea de pe fața tinerei mame îl făcuse să se înfioare. Toată lumea i-a compătimit atunci și acum îl privea intrigat pe senatorul adâncit în discuție cu suita.

Un moment mai târziu, în timp ce ascensorul întârzia, grupul s-a mișcat, lăsându-l pe Peter să vadă încă o persoană în spatele lor. Abia a întrezărit-o – femeia din fotografie. Cu ochii plecați, dădea impresia unei incredibile delicatețe, părea foarte mică și fragilă și gata să se desprindă de la pământ. Era imaginea feminității, cu cei mai mari ochi care se văzuseră vreodată, cu ceva fascinant în toată persoana ei. Purta un costum Chanel albastru ca cerul și, mergând în spatele bărbaților, părea foarte distinsă și foarte distrată. Nimeni, nici măcar bodyguarzii nu păreau s-o bage în seamă, așa cum stătea în spatele lor, așteptând ascensorul. Deodată ridică ochii și întâlni privirea lui Peter. Erau cei mai triști ochi pe care-i văzuse vreodată, cu toate că ea însăși nu avea nimic patetic. Era pur și simplu cu gândul în altă parte și, când scoase din poșetă o pereche de ochelari întunecați, el îi observă mâinile, delicate, fragile. Nimeni nu i-a vorbit până la sosirea ascensorului, când toți au intrat înaintea ei și ea i-a urmat. Părea de o izbitoare demnitate, o lady din cap până-n picioare, retrasă într-o lume a ei.

Interesul sau dezinteresul celor din jur față de ea părea s-o lase rece.

Peter știa multe despre ea: văzuse numeroase fotografii din momente mai fericite ale vieții ei, când se căsătorise, și chiar dinainte, împreună cu tatăl ei. Era soția lui Andy Thatcher, Olivia Douglas Thatcher. Ca și Thatcher, se trăgea dintr-o importantă familie de oameni politici. Tatăl ei era respectatul guvernator al statului Massachusetts, fratele ei – reprezentantul Boston-ului în Congres. Peter socoti că ar avea cam treizeci și patru de ani. Făcea parte din acele persoane aflate mereu în atenția presei, deși nu prea oferea subiecte. Interviuri cu el văzuse Peter destule, nu însă și cu Olivia Thatcher. Se păstra cu totul în umbră, și acum, intrând în ascensor în urma ei, se simțea fermecat. Stătea cu spatele la el, dar era atât de aproape, încât, fără nici cel mai mic efort, ar fi putut să o îmbrățișeze. Uitându-se în jos, la părul ei negru minunat, ideea îl făcu aproape să suspine. Ca și când i-ar fi înțeles gândul, se întoarse brusc spre el și timpul se opri când privirile li se întâlniră pentru a doua oară. Fu izbit din nou de tristețea din ochii ei. Părea că încearcă, fără cuvinte, să-i spună ceva. Nu văzuse niciodată ochi atât de expresivi și se întrebă dacă nu cumva se înșală crezând că citește în ei mai mult decât există. Aproape la fel de brusc întoarse capul și nu-l mai privi până când el părăsi ascensorul, oarecum impresionat.

Băiatul îi adusese deja bagajul, îngrijitoarea verificase camera pentru a constata că totul e în ordine și, privind în jur, Peter simți din nou că a ajuns în cer. Brocartul de pe pereți avea culoarea caldă a piersicii, mobila era stil, marmura șemineului de culoarea caisei, asortându-se cu perdeaua și cuverturile de pe pat. Camera de baie placată în marmură avea tot ce-și putea dori. Era ca un vis împlinit; se cufundă în scaunul confortabil privind la grădina întreținută impecabil. Era perfect.

Îi dădu bacșiș îngrijitoarei, după care se plimbă încet prin cameră, apoi ieși în balcon admirând florile și gândindu-se la Olivia Thatcher. Îl obseda imaginea ei, ochii ei, se gândea la acele fotografii; nu văzuse niciodată ceva atât de pregnant ca acel ceva din ochii ei, acel ceva atât de dureros și atât de puternic. Părea să-i vorbească, lui sau oricui i-ar fi întâlnit ochii. În felul ei, era de departe mai puternică și mai fascinantă decât soțul ei. Iar Peter nu-și putu reține gândul că nu părea genul care să se implice în politică. După câte știa, nici n-o făcuse și n-o făcea nici măcar acum, când soțul ei era atât de aproape de intrarea în cursa electorală.

Se întreba dacă într-adevăr există secrete dincolo de ceea ce era afișat sau totul se petrecea numai în imaginația lui? Probabil că nu era tristă deloc, ci doar tăcută. Nu vorbise cu nimeni în definitiv. Dar de ce îl privise așa? Ce gândise oare?

Când, cinci minute mai târziu, după ce se spălase pe față și pe mâini, îi telefonă lui Suchard, îl mai preocupau încă toate acestea. Nu mai putea aștepta, trebuia să-l vadă imediat, dar era duminică și Suchard nu părea prea entuziasmat de ideea unei întâlniri neprevăzute, deși acceptă să-l vadă o oră mai târziu. Peter se plimbă nerăbdător prin cameră, încercă să-i telefoneze lui Kate, dar, ca de obicei, nu era acasă. Era nouă dimineața în America și probabil ieșise cu treabă sau era în vizită la prietene. Kate era foarte rar acasă după ora nouă și niciodată înainte de cinci și jumătate. Era din ce în ce mai ocupată, deși cu numai un copil acasă, și uneori se întorcea chiar mai târziu.

Când în sfârșit ieși din cameră, Peter era foarte nerăbdător să-l vadă pe Suchard. Era momentul mult așteptat, ultimul aviz pentru Vicotec. Știa că nu e decât o formalitate, dar era importantă pentru a convinge FDA să-l treacă printre priorități. Iar Suchard era cel mai autorizat și cel mai respectat dintre șefii echipelor de cercetare. Binecuvântarea lui era vitală pentru Vicotec.

De data asta ascensorul veni repede și Peter păși înăuntru. Purta același costum, își pusese doar o cămașă albastră cu manșete și guler apretate și arăta proaspăt și curat; în colțul din fața lui era o siluetă fragilă, o femeie în ținută sport, cu un tricou negru și ochelari de soare. Purta părul pe spate, pantofi sport; În ciuda ochelarilor negri, o recunoscu pe Olivia Thatcher.

O știa de ani de zile din presă și acum o vedea de două ori la interval de o oră; de data aceasta arăta complet diferit. Părea mai subțire și mai tânără decât în costumul Chanel și pentru o clipă își scoase ochelarii și se uită la el. Era sigur că și ea l-a recunoscut; nu-și vorbiră însă și Peter încercă să nu se mai uite la ea. Ceva mai puternic decât el îl atrăgea însă. Nu-și dădea seama ce. Desigur, ochii, dar și ceva mai mult decât atât. Era ceva în felul cum arăta, cum se mișca, era legenda care circula pe seama ei. Părea foarte mândră, foarte sigură pe ea, foarte liniștită și extrem de interiorizată. Privind-o, îți venea să te duci la ea și să-i pui o mie de întrebări stupide. Exact ca reporterii. De ce sunteți atât de sigură de dumneavoastră? Atât de distrată?… Și, cu toate acestea, păreți tristă. Sunteți tristă, doamnă Thatcher? Ce-ați simțit când va murit băiețelul? Sunteți deprimată acum? întrebările pe care toți reporterii i le puneau și la care nu răspundea niciodată. Și iată că acum, privind-o, ar fi vrut și el să știe toate aceste lucruri, să și-o apropie, să știe ce simte, să știe de ce ochii ei îi căutau pe-ai lui ca două mâini care cer ajutor, să știe dacă era nebun citind în ea toate aceste lucruri. Ar fi vrut să afle cine e, dar știa că nu va reuși niciodată. Erau meniți să fie străini, să nu-și vorbească nicicând.

Simpla ei apropiere îi tăia respirația. Îi simțea parfumul, vedea lumina strălucindu-i în păr, îi simțea moliciunea pielii și nu-și mai putea desprinde privirile când, din fericire, ajunseră la parter și ușa se deschise. Păși în hol fără să spună niciun cuvânt bodyguardului care o aștepta și care o urmă. Avea o viață atât de ciudată, gândi Peter urmărind-o cu privirea, atras ca de un magnet; trebui să-și aducă aminte că are treburi de rezolvat și că nu are timp pentru fantezii copilărești. Îi era clar acum de ce se crease o legendă în jurul ei – avea într-adevăr ceva magic. Era în primul rând un mister. Era genul de om pe care nu ajungi să-l cunoști niciodată, cu toate că ți-ai dori. Se întreba, în vreme ce portarul îi opri un taxi, dacă cineva o cunoștea cu adevărat. Din taxi o văzu dând colțul, părăsind Place Vendôme, grăbind pasul pe rue de la Paix, cu capul în jos, cu ochelarii fumurii, cu bodyguardul în spatele ei și, fără să vrea, Peter se întrebă unde s-o fi ducând. Se strădui să-și ia ochii și mintea de la ea și, în goana taxiului, privi străzile pariziene alergând în urma lui.