Cu fiecare zi

Cu fiecare zi de Danielle Steel

Capitolul 1

De pe terasa casei sale din Bolinas, Coco Barrington privea răsăritul soarelui care învăluia încet orașul, anunțând o zi de iunie perfectă.

Întinsă pe un șezlong stricat, vechi de când lumea și decolorat, pe care-l cumpărase din curtea cuiva, privea cerul brăzdat de nuanțe de roz și de portocaliu, sorbind dintr-o ceașcă aburindă de ceai chinezesc. Quan Yin, statuia din lemn învechită de vreme, observa pașnică scena.

Quan Yin era zeița compasiunii, iar statuia fusese un dar foarte prețuit. Sub privirea binevoitoare a lui Quan Yin, bruneta tânără, atrăgătoare stătea în lumina aurie a răsăritului, în timp ce razele arămii ale soarelui de vară se jucau prin părul ei ondulat, lung aproape până la talie. Purta o cămașă de noapte veche din flanel pe care de-abia se mai deslușeau inimioarele și era desculță. Casa în care locuia se afla pe un platou din Bolinas[1], cu vedere la ocean și la plaja îngustă care îl mărginea. Era chiar locul unde Coco își dorea să fie. Locuia aici de patru ani. Mica și uitata comunitate de fermieri de pe coastă, aflată la mai puțin de o oră distanță la nord de San Francisco, i se potrivea perfect la cei douăzeci și opt de ani ai săi.

Locuința ei cu greu putea fi numită casă. Era mai degrabă o casă țărănească, pe care mama și sora ei o numeau coșmelie sau, dacă erau în toane mai bune, colibă.

Le era imposibil amândurora să înțeleagă cum de voia Coco să locuiască acolo și, mai mult, cum de suporta.

Până și Coco știa că acesta era cel mai mare coșmar al lor. Mama sa încercase să o convingă cu frumosul, să o insulte, să o critice și chiar să o mituiască să se întoarcă în L.A. La ceea ce ei numeau „civilizație”. Lui Coco nu i se părea „civilizat” nimic din ceea ce caracteriza viața mamei sale ori felul în care crescuse ea. După părerea ei, totul era o înșelătorie. Oamenii, felul în care trăiau, țelurile la care aspirau, casele în care locuiau și liftingurile faciale ale fiecărei femei pe care o știa. Totul i se părea artificial. Traiul său în Bolinas era simplu și cât se poate de real. Era necomplicat și sincer, precum Coco însăși. Ura orice fel de fals. Nu că mama sa ar fi fost un „fals”. Era cizelată și avea o imagine pe care și-o întreținea cu grijă. În ultimii treizeci de ani, mama ei fusese una dintre cele mai bine vândute autoare de romane de dragoste. Nici ceea ce scria nu era fals, însă era lipsit de profunzime, deși munca ei atrăgea o mulțime de adepți. Se semna cu pseudonimul Florence Flowers, un nom de plume derivat din numele ei de fată, bucurându-se de un imens succes. Avea șaizeci și doi de ani și trăise o viață de poveste, măritată cu tatăl lui Coco, Bernard Barrington, supranumit „Buzz”, cel mai influent agent literar și teatral din L.A., până la moartea acestuia, cu patru ani în urmă. Fusese cu șaisprezece ani mai în vârstă decât mama ei și încă se ținea bine atunci când murise brusc din cauza unui atac cerebral. Era unul dintre cei mai puternici indivizi în domeniu și își alintase și își protejase soția în toți cei treizeci și șase de ani de căsnicie. El îi încurajase și îi călăuzise cariera. Coco se întreba mereu dacă mama sa ar fi reușit la începuturile carierei sale scriitoricești fără ajutorul tatălui său. Mama sa însă nu-și pusese niciodată această întrebare și nu se îndoise nicio clipă de meritele muncii sale ori de miriada de opinii pe care le avea despre viață. Nu ținea secret faptul că, pentru ea, Coco era o dezamăgire, și nu ezita să-i reproșeze faptul că își abandonase studiile, că era o hipioată și că avea apucături ciudate.

Evaluarea făcută de Jane, sora sa cu o carieră la fel de reușită, era ceva mai rafinată, deși nu cu mult mai îngăduitoare. Jane o considera pe Coco „un caz cronic de performanță sub așteptări”. Ținuse să-i precizeze surorii sale mai mici că avusese tot ce-și putea dori în copilărie, toate șansele să se bucure de succes în viață, și că, până în prezent, dăduse cu piciorul la tot. Îi amintea cu regularitate că nu era prea târziu să schimbe lucrurile, dar că, atât timp cât avea să continue să trăiască într-o colibă din Bolinas precum o pierde-vară de pe plajă, viața ei avea să fie un dezastru.

Coco nu-și vedea viața ca pe un dezastru. Se întreținea singură, era o persoană respectabilă, nu lua și nici nu luase vreodată droguri, cu excepția țigării ocazionale de marijuana fumate în compania prietenilor, la colegiu, dar până și asta se întâmplase rar, ceea ce era remarcabil la vârsta aceea. Nu era o povară pentru familie, nu fusese niciodată evacuată, promiscuă, gravidă ori în pușcărie. Nu criticase stilul de viață al surorii sale și nici măcar nu avea intenția s-o facă; nici mamei sale nu-i spusese că hainele pe care le purta arătau ridicol de tinerești, ori că exagerase puțin cu ultimul ei lifting. Tot ce voia Coco era să-și păstreze individualitatea și să-și trăiască propria viață așa cum voia. Nu s-a simțit niciodată în largul ei cu stilul lor de viață luxos din Bel-Air. Detesta să fie știută drept odrasla unor celebrități și, mai recent, sora cu mult mai tânără a alteia. Nu dorea să trăiască viața lor, ci pe a ei însăși. Luptele cu familia se intensificaseră după ce absolvise Princeton magna cum laude, iar un an mai târziu, se înscrisese la drept la Stanford pentru ca, ulterior, în anul doi, să abandoneze studiile. Trecuseră trei ani de atunci.

Îi promisese tatălui ei că avea să dea la drept, iar el o asigurase că îi păstrase un loc la el în agenție. Îi mai spunea că era bine să ai o diplomă în drept, dacă voiai să devii un agent de succes. Necazul era că ea nu voia să fie agent și nici să lucreze pentru tatăl ei. N-avea nici cea mai mică dorință de-a reprezenta autori de bestselleruri, scenariști sau staruri de cinema prost crescute, pasiune care reprezenta sarea și piperul și totodată scopul vieții tatălui ei. În copilărie, le trecuseră prin casă toate personajele celebre de la Hollywood. Nu se vedea însă în stare să-și petreacă tot restul vieții în preajma lor, așa cum făcuse tatăl ei. În adâncul sufletului, credea că stresul de a reprezenta și de a face pe plac unor creaturi răsfățate, iraționale și pretențioase până la limita nebuniei, timp de aproape cincizeci de ani, îi curmase bărbatului zilele. Pentru ea, sunase ca o sentință la moarte.

Tatăl ei murise când ea era în anul întâi la drept; ea mai îndurase cursurile încă un an, după care se retrăsese. Mama ei se jelise luni întregi de decizia ei și încă o mai certa, spunându-i că trăia ca o vagaboandă fără adăpost, în coliba din Bolinas. Văzuse casa o singură dată și de-atunci nu-i mai tăcea gura. Coco hotărâse să rămână în apropiere de San Francisco, după ce se retrăsese de la Stanford. California de Nord i se potrivea mai bine. Sora ei, Jane, se mutase acolo de ani de zile, dar făcea naveta la L.A., unde-și avea serviciul. Mama lor încă era supărată că ambele ei fiice se mutaseră în nord, deși Jane era prin L.A. mai tot timpul. Coco mergea rar acasă.

Jane, sora lui Coco, avea treizeci și nouă de ani. La treizeci de ani, devenise unul dintre cei mai însemnați producători de film de la Hollywood. Avea o carieră strălucitoare și unsprezece producții de box-office care bătuseră toate recordurile. Se bucura de un succes imens, ceea ce o punea pe Coco într-o lumină și mai proastă. Mama lui Coco îi spunea fără încetare cât de mândru fusese de Jane tatăl lor, după care izbucnea iar în lacrimi, la gândul vieții irosite a fiicei sale mai tinere. Lacrimile îi prinseseră întotdeauna bine și o ajutaseră să obțină tot ce dorise de la soțul ei. Buzz îi făcuse mereu toate poftele soției sale și își adorase fiicele. Lui Coco îi plăcea să creadă uneori că i-ar fi putut explica tatălui ei alegerile pe care le făcuse și motivele pentru care le făcuse, dar, în realitate, știa că acest lucru n-ar fi fost posibil. Nici el nu i-ar fi înțeles motivele, la fel ca mama ori ca sora ei, și ar fi fost atât nedumerit, cât și dezamăgit de stilul ei de viață din prezent. Fusese încântat peste măsură când intrase la drept, la Stanford, și sperase că acest lucru avea să pună capăt ideilor ei extrem de liberale de până atunci. În opinia lui, era în regulă să fii bun la suflet și să te preocupe planeta și semenii tăi, atâta vreme cât nu exagerai. În anii ei de colegiu, ba chiar și înainte, Buzz considerase că exagerase, asigurând-o pe mama ei că facultatea de drept avea să-i scoată ideile astea din cap. Se pare că nu fusese așa, din moment ce se retrăsese.

Tatăl ei îi lăsase mai mulți bani decât i-ar fi trebuit pentru a duce un trai decent, dar Coco nu se atinsese niciodată de ei, preferând să cheltuiască numai ce câștiga ea, deseori donând bani unor cauze în care ea credea, majoritatea cu tentă ecologică, pentru prezervarea faunei planetei sau pentru ajutorarea copiilor foarte săraci din țările Lumii a Treia. Sora ei, Jane, o numea „suflet milostiv”. Familia ei găsise mii de atribute deloc măgulitoare pentru ea, care o răneau. Coco acceptase însă cu ușurință denumirea de „suflet milostiv” și de aceea îi și plăcea statuia lui Quan Yin atât de mult. Zeița compasiunii îi mersese drept la inimă. Coco era de o integritate impecabilă, avea un suflet mare și era permanent concentrată asupra bunătății față de alții, ceea ce nu i se părea ceva rău, cu atât mai puțin o infracțiune.

Și Jane stârnise, la rându-i, valuri de nemulțumire în familie, pe la sfârșitul adolescenței sale. La șaptesprezece ani, le spusese părinților că era lesbiană. Coco avea pe atunci doar șase ani și nu conștientizase scandalul iscat. Jane îi anunțase în ultimul ei an de liceu, când devenise o activistă militantă pentru drepturile lesbienelorîn UCLA[2], unde studia cinematografia. Mama ei fusese efectiv distrusă când îi propusese să-și facă debutul în societate, iar Jane o refuzase, spunând că prefera să moară. Dar, în ciuda preferințelor ei sexuale diferite și a militantismului precoce, avea, în esență, aceleași țeluri materiale ca părinții ei. Tatăl o iertase imediat ce înțelesese că țintea spre faimă, iar după ce văzuse cât de sus ajunsese, totul devenise din nou perfect. De zece ani, Jane locuia cu o scenaristă bine-cunoscută, o ființă blândă și renumită datorită propriilor realizări. Fuseseră nevoite să se mute în San Francisco deoarece acolo era o mare comunitate gay. Nu exista individ în tot universul care să nu le fi văzut filmele și care să nu le adore. Jane fusese nominalizată de patru ori la Oscar, dar nu câștigase încă marele premiu. Mama lor nu mai dezaproba acum faptul că, de zece ani, Jane și Elizabeth trăiau, practic, în concubinaj. Coco era cea care le provoca supărări profunde și care le îngrijora teribil pe amândouă; cea care le enerva cu alegerile ei ridicole, cu stilul ei de viață hipiot și cu indiferența ei față de tot ceea ce ele considerau important, iar toate astea o făceau pe mama ei să izbucnească în plâns.

În cele din urmă, pentru purtarea lui Coco dăduseră vina pe prietenul acesteia din perioada când se retrăsese de la drept, nu pe efectul pe care familia însăși îl avusese asupra ei ani de zile. Bărbatul locuise cu ea în al doilea – și ultimul – ei an de facultate, el însuși renunțând la facultatea de drept, fără să absolve, cu câțiva ani în urmă. Ian White era exact ceea ce părinții săi nu voiau pentru ea. În ciuda faptului că era deștept, abil și bine educat, după cum spunea Jane, era un „nerealizat”, exact ca ea. După ce se retrăsese de la facultate, în Australia, Ian se mutase în San Francisco și își deschisese o școală de scufundări și de surfing. Ian era inteligent, iubitor, amuzant, mereu vesel și se purta minunat cu ea. Era ca un diamant neșlefuit – genul acela de tip independent care făcea numai ce voia. Din momentul în care se întâlniseră, Coco știuse că-și găsise sufletul-pereche. Două luni mai târziu, se mutaseră împreună. Coco avea pe atunci douăzeci și patru de ani. Ian murise doi ani mai târziu. Fuseseră cei mai frumoși ani din viața ei, și nu avea niciun regret, cu excepția faptului că Ian nu mai era lângă ea și că nu-i mai fusese alături în ultimii doi ani. Murise într-un accident cu deltaplanul, când o rafală puternică îl izbise de stânci, căzătura fiindu-i fatală. Se stinsese într-o clipă, și visele lor se spulberaseră odată cu el. Cumpăraseră împreună cabana din Bolinas, iar Ian i-o lăsase ei. Costumele și tot echipamentul lui de scufundare se aflau încă la cabană. Îi fusese extrem de greu în primul an după moartea lui, iar mama și sora ei se arătaseră compătimitoare; între timp însă, își epuizaseră resursele de empatie. Din punctul lor de vedere, Ian era de domeniul trecutului, iar ea trebuia să depășească momentul, să-și refacă viața, să se maturizeze. Și ea fix asta făcea, dar nu în felul în care voiau ele. Iar asta reprezenta o faptă deosebit de gravă în opinia lor.

Coco știa că trebuia să și-l alunge pe Ian din minte și să-și vadă de viață. Avusese câteva întâlniri în anul precedent, însă nimeni nu se ridicase la înălțimea lui Ian. Nu mai întâlnise niciun bărbat cu asemenea dorință de viață, energie, căldură sufletească și farmec. Ian reprezenta un standard greu de atins, dar Jane spera că avea să apară cineva într-o bună zi. Atâta doar că acest lucru nu se întâmplase încă. Nici Ian n-ar fi vrut să fie singură. Dar ea nu se grăbea. Era fericită în Bolinas, trezindu-se în fiecare dimineață fără să știe ce avea să-i aducă ziua cu pricina. Nu urmărea să-și construiască vreo carieră. Nu-și dorea și nu avea nevoie de faimă ca să arate cine era, ca restul familiei sale. Nu voia să locuiască într-o casă mare în Bel-Air. Nu-și dorea nimic mai mult decât ce avusese cu Ian: zile frumoase, momente fericite și nopți tandre, lucruri despre care știa că aveau să-i rămână pentru totdeauna întipărite în minte. Nu simțea nevoia să știe unde avea să o poarte următorul pas ori cu cine. Fiecare zi era o binecuvântare în sine. Viața ei cu Ian fusese absolut perfectă și exact așa cum își doriseră amândoi, însă, la ceva timp după moartea lui, se împăcase cu gândul că rămăsese singură. Îi simțea lipsa, dar acceptase, în cele din urmă, că îl pierduse. Nu era disperată să se mărite, să aibă copii ori să cunoască un alt bărbat. La douăzeci și opt de ani nimic din toate acestea nu părea presant, și simplul fapt că trăia în Bolinas îi era de ajuns.

La început, amândurora li se păruse ciudat să locuiască acolo. Era o comunitate mică și nostimă. Membrii ei hotărâseră cu ani în urmă ca Bolinasul să fie nu doar un loc discret, ci să devină, pur și simplu, un oraș invizibil, la fel ca Brigadoon. Nu erau indicatoare care să marcheze drumul spre Bolinas ori care să confirme măcar faptul că te aflai acolo. Dacă voiai să-l găsești, erai pe cont propriu. Era ca o buclă temporală, lucru pe seama căruia amândoi au râs, dar care le plăcea la nebunie. În anii șaizeci, orașul fusese plin de hipioți și de adepți flower power[3], dintre care mulți încă mai locuiau acolo. Numai că acum erau bătrâni, cu riduri adânci și păr grizonant. Bărbați de cincizeci și chiar de șaizeci de ani se îndreptau către plajă, cu placa de surf la subsuoară. Întreaga rețea comercială din oraș consta dintr-un magazin de confecții care încă mai vindea muumuu[4] înflorate și obiecte de îmbrăcăminte cu imprimeuri realizate prin tehnica tie-dye[5], un restaurant veșnic plin de surferi cărunți, un magazin alimentar ce vindea aproape integral produse organice și un magazin ce comercializa toate accesoriile posibile, trebuincioase consumatorilor de droguri ilegale, precum și bonguri[6] de toate culorile, formele și mărimile. Orașul era așezat pe un podiș înalt, ce mărginea o plajă îngustă, iar un golf mic îl separa de vasta întindere a litoralului Stinson Beach și de proprietățile costisitoare de acolo. Erau și câteva case frumoase în Bolinas, bine ascunse, dar marea majoritate erau locuințe pentru familii simple, oameni fără cine știe ce studii, surferi mai bătrâiori și oameni care, din diferite motive, aleseseră să-și ia lumea-n cap și să dispară în anonimat.

Era o comunitate elitistă în felul ei, în antiteză cu tot ceea ce Jane știa din propria copilărie, precum și cu familia dominatoare pe care Ian o lăsase în urmă în Sydney, Australia. În acest sens, fuseseră perechea perfectă. Acum el nu mai era, dar ea rămăsese acolo și nu intenționa să plece prea curând, poate niciodată, indiferent ce-ar fi spus mama și sora ei. Terapeuta la care se dusese – după moartea lui Ian – până de curând îi spusese că la douăzeci și opt de ani era încă o rebelă. Probabil că așa stăteau lucrurile, însă ei îi convenea. Era mulțumită de viața pe care și-o alesese și de locul în care trăia. Și singurul lucru de care era absolut sigură era faptul că nu avea să se mute vreodată înapoi în L.A.

Soarele se înălțase deja pe cer, când Coco intră să-și mai toarne încă o ceașcă de ceai, în timp ce Sallie, ciobănescul australian al lui Ian, ieși agale din casă, după ce abia se dăduse jos din patul lui Coco. Dădu aproape imperceptibil din coadă, după care porni de una singură la o plimbare matinală pe plajă. Era extrem de independentă și o ajuta pe Coco în munca ei. Ian îi spusese că ciobănescul australian putea fi un excelent câine salvator, că avea în instinct strânsul turmei. Sallie însă mărșăluia pe o melodie proprie. Era atașată de Coco, dar numai în măsura pe care o decidea ea, și mai tot timpul avea propriile planuri și idei. Fusese dresată impecabil de Ian și răspundea la comenzi vocale.

O luă din loc la pas săltat, în timp ce Coco își turna cea de-a doua ceașcă de ceai, aruncând o privire rapidă la ceas. Era puțin trecut de șapte și trebuia să facă duș și să plece la muncă. Îi plăcea ca la opt să fie deja pe podul Golden Gate, iar la opt și jumătate – la primul punct de oprire. Ajungea întotdeauna la timp și se dovedise o persoană de încredere pentru clienții săi. Tot ceea ce învățase despre munca susținută și despre succes se dovedise de mare ajutor. Avea o afacere mică, neobișnuită, dar care genera un venit surprinzător de bun. Serviciile pe care le oferea aveau mare căutare de trei ani încoace, de când Ian o ajutase să pornească afacerea. Și, de doi ani, de când murise el, luase proporții neașteptate, deși, precaută, Coco își limitase clientela, astfel încât să se poată ocupa de fiecare cum se cuvenea. Îi plăcea să ajungă acasă pe la ora patru în fiecare zi, lucru care-i permitea să o ia pe Sallie la o plimbare pe plajă, înainte de apus.

Vecinele lui Coco, care locuiau de-o parte și de cealaltă a cabanei sale, erau o aromaterapeută și o specialistă în acupunctura și amândouă lucrau în centru. Acupuncturista era căsătorită cu un profesor de la școala din localitate, iar aromaterapeuta locuia împreună cu un pompier, care lucra la unitatea din Stinson Beach. Erau cu toții oameni cumsecade, onești, care munceau din greu și care își săreau unul altuia în ajutor. Aceștia fuseseră incredibil de buni cu ea la moartea lui Ian. Și chiar se întâlnise de vreo două ori cu un amic al profesorului, dar nu ieșise nimic din asta. Aveau prieteni exuberanți, de care se bucura și ea. În mod previzibil, familia ei îi respinsese pe toți, considerându-i niște hipioți. Mama ei îi cataloga pe toți drept haimanale, ceea ce, firește, nu era adevărat, chiar dacă așa i se păreau ei. Dar lui Coco nu-i displăcea propria companie, astfel că în marea parte a timpului stătea singură.

Pe la șapte și jumătate, după un duș foarte fierbinte, Coco se îndreptă către furgoneta ei antică. Ian i-o găsise la o licitație în Inverness, și, așa uzată cum era, o ducea în oraș zi de zi. Furgoneta veche, cam rablagită, era fix ce-i trebuia, în ciuda numărului mare de kilometri pe care-i avea la bord. Mergea bine, chiar dacă era urâtă ca naiba. Aproape toată vopseaua se cojise deja de ceva vreme, dar mașina se ținea bine. Ian avusese o motocicletă cu care străbăteau dealurile la sfârșit de săptămână, atunci când nu porneau cu șalupa în larg. O învățase și pe Coco să facă scufundări. De când murise el, Coco nu mai condusese motocicleta. Stătea acolo, în garaj, în spatele cabanei lor. Nu avea puterea să se despartă de ea, deși vânduse șalupa, iar școala de scufundări fusese închisă pentru că nu avea cine să se ocupe de ea. Coco n-ar fi putut și, în plus, avea propria afacere.

Coco deschise ușa din spate a furgonetei, iar Sallie sări înăuntru cu o privire entuziastă. Alergarea pe plajă o trezise de-a binelea, iar acum era gata de muncă, asemenea lui Coco, de altfel. Femeia îi zâmbi prietenului ei canin masiv, cu blană albă cu negru. Pentru cei care nu cunoșteau rasa, Sallie putea trece drept corcitură, dar era ciobănesc australian pur-sânge, cu niște ochi albaștri profunzi. Coco închise ușa în spate, urcă la volan și porni la drum, făcându-i cu mâna vecinului care se întorcea de la schimbul de noapte, de la unitatea de pompieri. Era o comunitate liniștită, și aproape nimeni nu se deranja să-și încuie ușile noaptea.

Ținu drumul unduitor spre oraș, ce urma conturul stâncii de pe țărmul oceanului, centrul orașului sclipind la orizont în razele soarelui de dimineață. Părea să fie o zi perfectă, fapt ce avea să-i facă munca mai ușoară. Și, așa cum îi plăcea ei, era pe pod până-n ora opt. Avea să ajungă la timp la întâlnirea cu primul ei client, deși nu conta prea mult. Nimeni nu s-ar fi supărat dacă întârzia, dar nu prea i se întâmpla așa ceva. Nu era chiar atât de ciudată pe cât o considera propria familie; era doar altfel decât ei – așa fusese întreaga ei existență.

Ieși pe autostradă spre Pacific Heights și o ținu spre sud, în sus pe dealul abrupt, pe strada Divisadero. Tocmai ajungea la intersecția cu Broadway, când începu să-i sune mobilul. Era sora ei, Jane.

— Unde ești? întrebă Jane laconic.

Vorbea mereu pe un ton alert, de parcă s-ar fi declarat stare de urgență și teroriștii tocmai îi asediau casa. Trăia într-o permanentă stare de stres, consecință a naturii muncii sale, care i se potrivea personalității ei ca o mănușă.

Partenera sa de viață, Elizabeth, era mult mai relaxată și o tempera adesea. Lui Coco îi plăcea mult de Liz. Aceasta avea patruzeci și trei de ani și era la fel de talentată și de inteligentă ca Jane, doar că o arăta mai puțin. Liz absolvise Harvard summa cum laude și-și făcuse masteratul în literatură engleză. Înainte să ajungă la Hollywood și să devină scenaristă, scrisese un roman obscur, dar interesant. Scrisese mult de atunci și câștigase, de-a lungul anilor, două Oscaruri. Se cunoscuse cu Jane pe când lucrau la un film, cu zece ani în urmă, și din clipa aia rămăseseră împreună. Relația lor era solidă, iar legătura le era benefică amândurora. Se considerau partenere pe viață.

— Sunt pe Divisadero. De ce? întrebă Coco pe un ton obosit.

Ura faptul că Jane n-o întreba niciodată ce făcea, ci doar îi spunea de ce avea nevoie. Aceasta fusese natura relației dintre ele de când era Coco mică. Îi făcuse comisioane lui Jane toată viața, și numai ea știa cât îi vorbise terapeutei despre asta, când încă mai mergea la ea. Era tare greu să schimbe situația, deși se străduia. Sallie stătea pe bancheta din dreapta, lângă Coco, și-i urmărea expresia feței cu interes, simțind cum Coco devenea din ce în ce mai tensionată și arătând de parcă încerca să-și dea seama de motiv.

— Bun! Am nevoie de tine imediat, zise Jane ușurată, dar și stresată în același timp.

Coco știa că urmau să plece la New York, pe platoul de filmare a unei pelicule la care ea și Liz erau coproducătoare.

— Pentru ce ai nevoie de mine? întrebă Coco circumspectă, în timp ce câinele își lăsă capul într-o parte.

— Sunt în rahat! Îngrijitoarea tocmai m-a lăsat baltă. Plec într-o oră.

Disperarea i se strecurase în glas.

— Parcă plecai abia săptămâna viitoare, zise Coco suspicioasă, trecând de Broadway, la doar câteva cvartale distanță de locuința surorii ei, o casă spectaculoasă cu vedere la golf.

Se afla într-o zonă căreia i se spunea Coasta de Aur și unde se găseau cele mai impresionante case. Și nu era nicio îndoială că a lui Jane era una dintre cele mai frumoase, deși nu era stilul lui Coco, în aceeași măsură în care cabana din Bolinas nu era stilul lui Jane. Cele două surori păreau să se fi născut pe planete diferite.

— E grevă pe platoul de filmare. Tehnicienii de sunet. Liz a plecat azi-noapte, iar eu trebuie să ajung acolo până diseară, la o ședință cu sindicatul, și n-are cine să stea cu Jack. Mama îngrijitoarei a murit și a trebuit să se mute definitiv la Seattle, cu tatăl ei, care e bolnav. Tocmai m-a sunat și mi-a trântit verde-n față vestea, iar avionul meu pleacă în două ore.

Coco asculta încruntată. N-avea niciun chef să pună cap la cap ceea ce îi spusese soră-sa. Nu era prima oară când i se întâmpla asta. Nu știa cum se făcea, dar Coco mai mereu devenea planul de rezervă pentru tot ce mergea prost în viața surorii sale. Din moment ce Jane considera că nimic din viața lui Coco nu avea importanță, se aștepta ca ea să lase mereu totul baltă și s-o ajute. Iar Coco nu putuse s-o refuze niciodată pe sora care o intimidase toată viața. Jane n-avea nicio problemă să spună „nu“ cuiva, fapt care contribuise la succesul ei. Acesta era însă un cuvânt aproape inexistent în vocabularul lui Coco, lucru pe care Jane îl știa foarte bine și de care profita ori de câte ori se ivea ocazia.

— Am să vin să-l scot pe Jack la plimbare, dacă vrei, zise Coco prevăzătoare.

— Știi bine că n-o să meargă, replică Jane enervată. Se întristează dacă nu vine nimeni seara acasă. Ar urla toată noaptea de-ar înnebuni vecinii. Și am nevoie să fie cineva, ca să supravegheze și casa.

Câinele lui Jane era aproape la fel de mare cât casa din Bolinas, dar, dacă era nevoie, Coco îl putea lua la ea.

— Vrei să-l țin la mine, până găsești pe cineva?

— Nu! răspunse Jane cu fermitate. Va trebui să stai tu aici.

Coco mai auzise acest „va trebui” de vreo zece milioane de ori în viață. Nimic de genul: „Vrei, te rog… ai putea… te-ar deranja… te rog frumos, frumos de tot”. Nu. Doar: „Va trebui”. La dracu’! Era încă o ocazie când putea să refuze. Coco deschise gura să rostească un „nu”, dar nu ieși niciun sunet. Se uită la Sallie, care părea că se holba la ea fără a-și crede urechilor.

— Nu te uita așa la mine, îi zise Coco câinelui.

— Poftim? Cu cine vorbești acolo? întrebă Jane grăbită.

— N-are importanță. De ce nu poate să stea la mine?

— Îi place să fie acasă, în patul lui, veni direct răspunsul, făcând-o pe Coco să-și dea ochii peste cap.

Era la doar câteva case de cea a clientului său și nu voia să întârzie, dar ceva îi spunea că tocmai asta urma să se întâmple. Sora ei avea un soi de forță magnetică în fața căreia Coco nu putuse rezista vreodată.

— Păi, tot așa vreau și eu să dorm în patul meu, răspunse Coco, încercând să pară hotărâtă, deși nu păcălea pe nimeni, și sigur nu pe Jane.

Ea și cu Elizabeth aveau să rămână pe platourile de filmare, în New York, timp de cinci luni.

— N-am de gând să fac pe îngrijitoarea pentru tine cinci luni de zile, zise Coco cu încăpățânare. Și, uneori, filmările se pot prelungi. În cele din urmă, poate dura șase, chiar șapte luni.

— Bine! Am să găsesc pe altcineva, zise Jane pe un ton dezaprobator, ca și când Coco era un copil neascultător. Asta reușea s-o sâcâie de fiecare dată, indiferent cât de des își spunea că nu mai era doar o puștoaică. Dar n-am s-o pot face într-o oră, până plec. O să mă ocup de asta din New York. Dumnezeule, ai zice că-ți cer să stai în Tenderloin[7], într-o casă de traficanți de droguri. Crede-mă, în ceea ce te privește, se poate și mai rău decât să locuiești aici cinci, șase luni. Ți-ar putea prinde bine și n-ai mai fi nevoită să faci naveta.

Jane adoptase tehnica vânzării agresive, dar Coco nu se lăsa convinsă. Nu putea să sufere casa lui Jane – era frumoasă, impecabilă și rece. Fusese fotografiată pentru toate revistele de decorațiuni interioare, iar Coco nu se simțise niciodată în largul ei acolo. Nu era niciun locșor confortabil în care să te răsfeți seara ghemuită la căldură. Și era atât de imaculată, încât lui Coco îi era mereu teamă chiar și să respire ori să mănânce. Ea nu era pe-atât de pricepută în ale gospodăriei ca sora ei sau ca Liz. Amândouă erau obsedate de curățenie la modul extrem. Lui Coco îi plăcea un pic de vraiște și n-o deranja un grad rezonabil de dezordine în propria viață. Asta o enerva pe Jane la culme.

— Am să stau doar câteva zile, o săptămână cel mult. Dar va trebui să găsești rapid pe altcineva. Nu vreau să stau la tine acasă cu lunile, zise Coco implacabilă, încercând să stabilească niște limite.

— Am priceput. O să fac tot ce pot. Dar, deocamdată, fă asta pentru mine, te rog. Cât de repede poți veni să iei cheile? Și vreau să-ți arăt încă o dată cum funcționează sistemul de alarmă, că i-am adus niște îmbunătățiri și e ceva mai complicat. N-aș vrea să pornești din greșeală alarma. Mâncarea lui Jack o iei de la Canine Cuisine, o prepară ei acolo de două ori pe săptămână, lunea și joia. A, și nu uita că ne-am schimbat veterinarul. Acum mergem la dr. Hajimoto, pe Sacramento Street. Jack are programare săptămâna viitoare pentru un nou vaccin de creștere a imunității.

— Bine că n-ai copii, comentă sec Coco în timp ce întorcea furgoneta. Oricum întârzia, așa că era mai bine s-o facă și pe asta și să scape. Că, dacă nu, ar fi înnebunit-o soră-sa. N-ai putea pleca din oraș niciodată! Bullmastifful perechii devenise copilul surogat al acestora și o ducea mai bine decât majoritatea oamenilor: mâncare preparată special, dresor, îngrijitor personal, care venea acasă să-i facă baie; avea parte de mai multă atenție decât primeau mulți copii de la propriii părinți.

Furgoneta lui Coco se apropia acum de casa surorii, în fața căreia o mașină de serviciu aștepta deja s-o ducă la aeroport. Coco scoase cheile din contact și țâșni din mașină, fără a o lua și pe Sallie, care privea cu interes pe fereastră. Avea să se distreze de minune cu Jack în următoarele câteva zile. Bullmastifful era de trei ori cât ea și probabil că aveau să spargă tot ce era casabil în jur, alergându-se prin casă. Și poate că avea să-i lase să intre în piscina soră-sii. Singurul lucru care îi plăcea lui Coco la casa lui Jane era ecranul imens de proiecție video din dormitor, unde putea să vadă filme. Dormitorul era enorm, iar ecranul acoperea în întregime unul dintre pereți.

Coco sună la ușă, care se deschise cu o smucitură, iar în spate apăru Jane cu un telefon mobil lipit de ureche.

Îi făcea cuiva viața amară în legătură cu sindicatele, după care închise telefonul, țintuind-o pe Coco cu privirea. Asemănarea dintre cele două femei era frapantă. Amândouă erau înalte, aveau o siluetă zveltă și o fizionomie frumoasă. Amândouă fuseseră manechine în adolescență. Cea mai evidentă diferență dintre ele era că Jane avea trăsături mult mai tăioase, părul blond, lins și lung, prins la spate în coadă. Ochii surâzători și părul lung, castaniu-roșcat, purtat ușor ondulat pe spate, îi crea lui Coco o imagine mai blândă. Lui Jane îi răzbea stresul prin toți porii. Fusese dintotdeauna tăioasă și rea de gură, însă cei care o cunoșteau mai îndeaproape știau că, în ciuda limbii ascuțite, Jane era o persoană cumsecade, cu suflet bun. Dar nu exista niciun dubiu că era o femeie dură. Coco știa acest lucru.

Era îmbrăcată cu o pereche de jeanși și cu un tricou negru, peste care își pusese o jachetă din piele neagră, și în urechi avea cercei cu diamante. Coco purta un tricou alb și jeanși ce-i puneau în evidență picioarele lungi și zvelte, pantofi sport, potriviți pentru muncă, și un hanorac decolorat legat pe după umeri. Coco arăta vizibil mai tânără. Stilul mai sofisticat al lui Jane o îmbătrânea puțin, dar amândouă erau foarte atrăgătoare și semănau mult cu celebrul lor tată. Mama lor era mai scundă și mai rotunjoară, și blondă ca Jane. Părul castaniu cu reflexe roșiatice al lui Coco era moștenit de la generația precedentă, Buzz Barrington având părul negru ca smoala.

— Slavă Domnului! zise Jane.

Bullmastifful ei uriaș veni în fugă la ele, ridicându-se pe picioarele din spate ca să-și pună labele pe umerii lui Coco. Știa ce însemna s-o aibă în preajmă: resturi de la masă – în mod obișnuit interzise – și șansa de a dormi în patul supradimensionat din dormitorul principal, ceea ce Jane n-ar fi permis niciodată. Deși își adora câinele, Jane credea cu tărie în reguli. Până și Jack știa cât de ușor era Coco de manipulat și că avea să-l lase să doarmă noaptea în pat. Dădu din coadă și o linse pe față, o primire mult mai călduroasă decât îi oferise Jane. Liz era de departe cea afectuoasă, dar se afla deja la New York. Iar relația dintre cele două surori fusese mereu tensionată. În ciuda intențiilor ei bune și a dragostei resimțite pentru sora ei mai mică, Jane nu își îndulcea niciodată vorbele.

Îi întinse lui Coco un set de chei și o pagină cu informații despre noul sistem de alarmă. Îi mai repetă o dată detaliile despre veterinar, despre vaccin, despre mâncarea special preparată pentru Jack, la care se adăugară alte paisprezece indicații, livrate surorii ei ca un foc de mitralieră.

— Și sună-ne imediat dacă e vreo problemă cu Jack, încheie ea.

Coco voia să întrebe: „Și dacă am eu vreo problemă?”, însă Jane n-ar fi gustat gluma. O să încercăm să venim într-un weekend, la un moment dat, ca să-ți mai dăm și ție o pauză, dar nu știu când vom putea să ne sustragem, dată fiind și problema cu sindicatele.

Părea stresată și epuizată încă înainte de a ajunge acolo. Coco știa că sora ei avea abilitatea de a jongla cu cele mai amănunțite detalii și că era extraordinară în ceea ce făcea.

— Stai puțin, zise Coco, simțindu-se neputincioasă. Eu sunt aici doar pentru câteva zile, nu-i așa? Hai, o săptămână. Nu stau la tine până vă întoarceți, repetă ea ca să se asigure că se făcuse înțeleasă.

Nu voia să riște vreo confuzie în acest sens.

— Bine, bine! Și-aș fi jurat că ți-ar plăcea și ție să stai într-o casă decentă.

Sora ei o privi mustrător, în loc să îi fie profund recunoscătoare.

— Casa asta „decentă” este a ta, sublinie Coco. Bolinas e casa mea, zise ea cu o demnitate reținută, pe care Jane o ignoră.

— Hai să nu deschidem subiectul, îi răspunse Jane cu o privire plină de înțeles, după care, fără prea multă tragere de inimă, o privi pe sora ei și-i zâmbi. Mersi că mă scoți din necaz, puștoaico. Îți sunt recunoscătoare. Ești o comoară de surioară!

Și-i arătă unul dintre rarele ei zâmbete aprobatoare, cu care o convinsese pe Coco să-i facă pe plac toată viața. Dar trebuia să faci cum voia Jane ca să primești un zâmbet.

Coco ar fi vrut s-o întrebe de ce era o comoară de surioară. Pentru că viața ei era searbădă? Dar nu-i puse întrebarea, ci doar încuviință din cap, detestându-se pentru că acceptase așa de iute să le facă favoarea de a avea grijă de casă. Ca întotdeauna, Coco cedase fără ripostă. Ce rost avea? Jane obținea mereu ce voia. Avea să fie veșnic sora mai mare pe care Coco n-o întrecea niciodată, la niciun joc, pe care n-o putea refuza și care părea înfiorător de impozantă, chiar mai impozantă decât părinții lor.