Cum am trecut prin comunism

Începutul

CUM SĂ ÎNCEP ALTFEL DECÂT CU ÎNCEPUTUL: m-am născut la 1 februarie 1944, ora 11 și 15 minute. Era, potrivit amintirilor mamei mele, o zi frumoasă de iarnă, cu multă zăpadă, dar cu un soare strălucitor și cu țurțuri de gheață care se topeau sub streșini. Evenimentul s-a petrecut acasă, așa asigurase doctorul că e mai bine. Nu s-a înregistrat de altfel niciun incident notabil, doar casa era cât pe ce să ia foc, fiindcă bunică-mea, de emoție, a uitat fierul de călcat încins peste o față de masă, rezultatul fiind o vâlvătaie care, din fericire, a fost stinsă la timp. Aveam aproape patru kilograme în caz că interesează pe cineva, în acte, ziua de 1 februarie s-a transformat la un moment dat, printr-o transcriere greșită, în 2 februarie, aceasta din urmă devenind ziua mea de naștere oficială.

Familia locuia în Cotroceni, un cartier de vile care răsăriseră, la o margine de București, nu cu prea multă vreme în urmă, atrase, se vede, de proximitatea Palatului Regal, ca și a Facultății de Medicină. Străzile aveau toate nume de doctori, a noastră fiind „doctor Turnescu”. Printre atâția medici s-a strecurat la un moment dat și un intrus: Petru Groza, fidelul tovarăș de drum al comuniștilor. Când a murit distinsul om politic (în 1958), i s-a dăruit și lui o stradă, și nu una oarecare, ci ditamai bulevardul (numit anterior Bulevardul Ardealului), ținându-se seama de faptul că țâra tot timpul după el un titlu de doctor (nu i se spunea niciodată „Petru Groza”, ci „doctor Petru Groza”), ce e drept, de doctor în drept, nu în medicină, însă titulatura suna la fel (astăzi îi zice Bulevardul Eroilor Sanitari).

Strada noastră se afla la egală distanță, la o aruncătură de băț, într-o direcție sau alta, de șoseaua Cotroceni și de Grădina Botanică, de intrarea la Palat sau de Facultatea de Medicină (străjuită de impunătoarea statuie a lui Carol Davila). Sub aspect social, cartierul era destul de omogen: clasa de mijloc a perioadei interbelice, în toată splendoarea ei. Mulți intelectuali: profesori, scriitori… La câteva case de noi locuia criticul și istoricul literar Șerban Cioculescu, tot în apropiere, poetul Ion Minulescu… Și așa mai departe.

Bunicii mei s-au mutat aici prin 1932. Cu chirie, nu ca proprietari. Să-și facă o casă era ultimul lor gând. Proprietar fusese Steinbach, administratorul Casei Regale, acum era fiica acestuia. Vila arăta binișor, retrasă de la stradă, cu o curte mare în față și împărțită în trei apartamente: parter, etaj și mansardă. Ai mei ocupau parterul – patru sau cinci camere, exact ce trebuia unei familii cu patru membri: bunicul meu, Cornebu Morandini, bunica mea, Francesca, și cele două fete ale lor, Fulvia, născută în 1920, și Lidia, în 1922.

Fulvia e mama mea. Un nume destul de rar. Era mai frecvent în Roma antică, și îl mai poartă azi câte o italiancă și, mai rar, câte o româncă din Ardeal, cu părinți fideli curentului latinizant al Școlii Ardelene. Când i-am spus cândva unei doamne că am (pe jumătate) rădăcini ardelenești, mi-a răspuns că bănuia că așa stau lucrurile. „Cum? De unde?” „Mi-am dat seama imediat când am aflat că pe mama dumneavoastră o chema Fulvia. Cu un asemenea nume nu putea fi decât ardeleancă.” N-am vrut să-i stric plăcerea deducției, așa că nu i-am mai explicat că pe mama o chema Fulvia din motive italienești, și nicidecum ardelenești (ceea ce, cum vom vedea îndată, nu mă împiedică să am totuși 50 sânge ardelenesc – însă din alte surse).

Un neam de italieni

Dinspre partea mamei, toți erau italieni. Veniseră, ca și alți compatrioți de-ai lor, și ca mulți alți străini, de cele mai diverse origini, atrași de multiplele posibilități oferite de o țară intrată brusc, pe la mijlocul secolului al XlX-lea, pe calea modernizării. Era mare nevoie în România de oameni calificați; cam în toate domeniile: arhitecți, ingineri, medici… și până la meseriași de tot felul. În mare măsură, România modernă a fost făcută de acești „străini”.

Familia Morandini plecase din Predazzo, un mic oraș de munte aparținând pe atunci Tirolului de sud austriac, iar astăzi, regiunii Trentino din Italia. Am ajuns acolo într-un fel de pelerinaj la obârșii, în primăvara anului 1998, și am reușit să descopăr casa strămoșească a familiei, destul de impunătoare, construită în secolul al XVII-lea.

În biserica din centrul orașului, pe unul dintre vitralii, este reprezentat blazonul familiei Morandini. Erau un fel de notabilități locale. Sunt și acum mai mulți Morandini în oraș, iar o stradă poartă numele unui profesor Morandini. Cei care au venit în România, pe la mijlocul secolului al XIX-lea, erau antreprenori de drumuri: Giacomo Morandini (1812-1873) mai întâi, urmat de fiul său Antonio Morandini (1838-1899). S-au stabilit inițial la Râmnicu Vâlcea, apoi la Câmpulung-Muscel, unde au și rămas. Nu doar ei erau italieni, ci întreaga lor echipă de lucrători. Când, aproape un secol mai târziu, am deschis și eu ochii asupra Câmpulungului, încă mai era aici o mică „colonie” de italieni. Puteau fi văzuți duminica la slujba de la Bărăție, biserica catolică a orașului și monument istoric important (cu piatra de mormânt de la 1300 a lui Laurențiu, „comite de Longocampo”). Alți italieni s-au risipit prin sate, căsătorindu-se cu românce și aducând pe lume țărani români cu nume de familie italienești. Generații de italieni, definitiv așezați la Câmpulung, își dorm somnul de veci în cimitirul de la poalele dealului Flămânda, străjuiți, pe culmea acestuia, de rafinata siluetă a unei bisericuțe proiectate de arhitectul G.M. Cantacuzino.

Antonio Morandini s-a căsătorit în 1873 cu Carolina Giacometti, și ea tot din Predazzo. Au avut șapte copii: Carlo, născut în 1874, la Râmnicu Vâlcea; Giulia, în 1875, tot la Râmnicu Vâlcea; Gigela, în 1877, la Căciulata (lângă Râmnicu Vâlcea); Giacomo, în 1879, la Câmpulung; Enrico, în 1883, la Câmpulung (a murit la numai câteva luni); Enrica, în 1886, la Câmpulung (a murit la vârsta de doi ani); și, în sfârșit, ultimul pe listă, bunicul meu, născut tot la Câmpulung, în august 1889. Au supraviețuit, așadar, cinci din șapte: proporție normală, mortalitatea infantilă fiind foarte ridicată în epocă, în toate straturile sociale. Pe bunicul meu l-au botezat Cornelio Setimbio, al doilea nume, cam curios, vrând să spună că a fost al șaptelea copil. Setimbio a rămas doar în acte, iar Cornelio s-a românizat, devenind Corneliu (mi s-a transmis și mie, ca al doilea nume: „oficial” mă numesc Lucian-Corneliu).

În 1899, moartea cu totul neașteptată a lui Antonio Morandini a căzut ca un trăsnet din cer senin. Nu se afla la Câmpulung, ci la Râmnicu Vâlcea, unde a și fost înmormântat. Asupra tragicului eveniment s-a păstrat în familie o tăcere absolută. Târziu, am aflat de la mama mea că s-ar fi sinucis. Motivul: poate acela că își pierduse întregul capital, era pur și simplu ruinat, nu știu în urma căror combinații nefericite. Cert este că familia a rămas complet descoperită, fără nicio susținere. Femeile, evident, nu lucrau, iar cei doi fii mai mari, Carlo și Giacomo, sufereau amândoi de o afecțiune a vederii, devenind cu timpul aproape orbi. Iar Corneliu nu avea decât zece ani.

Giulia i-a salvat pe toți de la naufragiu. Mă uit la fotografiile ei de atunci. Ce femeie frumoasă era! Și, în aceeași măsură, inteligentă și perseverentă. N-a pregetat să meargă la București, unde s-a angajat într-un atelier de croitorie, pentru a învăța meseria. Reîntoarsă la Câmpulung, și-a câștigat repede renumele de excelentă croitoreasă. Și-a întreținut singură familia și, mai mult chiar, a reușit mai târziu să cumpere (de la o familie înrudită de italieni) și casa, faimoasa casă de la Câmpulung, despre care voi vorbi puțin mai încolo. Pentru ea, în plan social, a fost însă o „declasare”, pe care a plătit-o scump. A rămas necăsătorită și, una peste alta, și-a ratat propria viață.

Între timp, moartea continua să secere. Gigela a murit de tuberculoză, în 1904, la nici 27 de ani (îl îngrijise, imprudentă, pe un văr afectat de boala, pe atunci, fără leac). Carlo a dispărut și el, la 36 de ani, în 1910. Corneliu, în ceea ce-l privește, a fost trimis la București, unde a urmat un liceu comercial. Avea să devină însă profesor, la o școală italiană mai întâi. A fost mobilizat atât în 1913, cât și în 1916-1918 (mi-au rămas câteva fotografii ale lui în uniformă). După război, a lucrat câțiva ani ca redactor al ziarului de orientare catolică Albina (înființat de Mariu Theodorian-Carada). A fost apoi subdirector la Liceul „Matei Basarab” și, în sfârșit, în anii? 30, inspector al școlilor catolice. Peste toate însă, a fost o figură bucureșteană, ușor de recunoscut de oricine, înalt, drept, cu o barbă impresionantă, extrem de sociabil (Doamne, în această privință nu l-am moștenit deloc!), gata oricând să se implice și să ajute… Copil fiind, aveam impresia că nu era locuitor al capitalei pe care să nu-l cunoască. Făcea câțiva pași și se oprea pentru a schimba două vorbe cu unul, cu altul, cu toată lumea. Avea relații de prietenie în toate mediile: scriitori, pictori, oameni politici. Îi cunoștea pe Gheorghe Tătărescu, pe Istrate Micescu… Avea simpatii liberale, dar politică n-a făcut niciodată. Se spunea că Tătărescu ar fi insistat pe lângă el, oferindu-i un loc în parlament. Fără succes.

Bunica mea, Francesca, îi fusese elevă la școala italiană. Născută în 1898, era cu aproape un deceniu mai tânără. Părinții ei veniseră din Italia, mai precis din regiunea Toscanei, în ultimii ani ai secolului al XlX-lea. Tatăl, Giuseppe Navarra (1870-1950), era inginer de drumuri și poduri. Cum se deplasa dintr-un loc în altul, în funcție de lucrări, Francesca a văzut lumina zilei la Galați; în familie se glumea pe seama ei că ar fi moldoveancă. S-a căsătorit cu Corneliu în 1919.

Rădăcinile românești

TATĂL MEU, AUREL BOIA, s-a născut în anul 1913, în satul Galeșul, comuna Poarta Albă (localitate care între timp și-a căpătat un trist renume, ca loc de detenție sub regimul comunist). Familia Boia era de fel de la Săliște, din Mărginimea Sibiului, un ținut pur românesc, cu oameni întreprinzători, crescători de oi de felul lor – mocani, cum își spuneau – și comercianți. Cu ei s-a făcut, în bună măsură, colonizarea Dobrogei, alipită României la 1878 și în care, inițial, populația românească nu era prea numeroasă. Familia Boia s-a stabilit aici la câțiva ani după 1878 și – fără să intru în amănunte, pe care nici nu prea le cunosc – a ajuns la o stare materială cât se poate de înfloritoare.

Bunicul meu din partea tatălui se numea Oprea, iar pe tatăl lui. Tot Oprea îl chemase, așa că semna O.O. Boia, ascunzându-și oarecum numele sub inițiale și lăsând să se înțeleagă că ar putea să-l cheme, eventual, Octavian. Se vede că Oprea, ca prenume, nu era considerat prea… rafinat. Mai târziu, am aflat că e numele unui sfânt local, venerat anume la Săliște, și, în consecință, mulți sălișteni îi poartă numele. Tatăl meu fiind primul născut, ar fi trebuit să se numească tot așa (și și-ar fi zis, poate, O.O.O. Boia). Consecințele ar fi fost dramatice; oricum, nimeni n-ar mai fi auzit de mine, fiindcă maică-mea declarase răspicat că nu s-ar fi căsătorit în ruptul capului cu cineva pe nume Oprea. Spre norocul meu, nașul de botez, un oarecare Aurel, a pretins ca micuțul Boia să-i poarte numele, pe care și maică-mea l-a considerat satisfăcător în cele din urmă, așa că totul s-a rezolvat și am putut și eu să apar pe lume.

Mama tatălui meu, Maria, provenea și ea dintr-o familie bogată de agricultori; a murit, din păcate, când eu aveam doar vreo patru ani, așa că tot ce știu despre ea e din povestirile mamei mele. N-avea prea multă școală, dar suplinea această lipsă (dacă lipsă o fi!) printr-o inteligență foarte vie și un pronunțat simț al umorului (trăsătură chiar mai rară decât inteligența!). Inteligență și simț al umorului avea și tatăl meu din belșug, se vede că le moștenise de la ea. Mama va fi avut anume motive să nu se înțeleagă perfect cu el (de-asta, până la urmă, au și divorțat, în anul 1953), un singur lucru însă n-a încetat să-l spună, și anume că a fost omul cel mai inteligent din câți a cunoscut. Adevărul e că avea un soi de inteligență în stare pură, limpede și echilibrată.

Ce a făcut el cu inteligența, asta e altă discuție. Scăpase, cum am văzut, de numele Oprea. A scăpat și de administrarea domeniului părintesc, care în mod normal i-ar fi revenit în calitate de prim-născut (e un fel de a zice că i-ar fi revenit, deoarece chiar prin mijlocul ogrăzii lor au trasat comuniștii faimosul canal Dunărea-Marea Neagră, și de aici și Poarta Albă, devenită loc de detenție). Oricum, era prea „intelectual”, n-ar fi fost capabil să se descurce în spațiul agricol. Așa că, după ce a absolvit, în 1932, Liceul „Mircea cel Bătrân” din Constanța, s-a înscris la Facultatea de Filosofie și Litere din București, pe care a absolvit-o în 1937. Specializându-se în sociologie, a participat la faimoasele echipe studențești organizate de Dimitrie Guști pentru elaborarea de monografii rurale, dar și pentru ridicarea culturală și economică a satelor. Studiul său despre Integrarea țiganilor din Șanț (Năsăud) în Vatra românească a satului e considerat o lucrare deschizătoare de drumuri, deseori citată. Doctoratul și l-a luat în 1943, cu o teză despre colonizarea românească a Dobrogei. N-a făcut însă – după cum ar fi fost de aștepțat – carieră în sociologie.

Încă din 1934, student fiind, a fost numit, prin concurs, stenograf al Adunării Deputaților. A mers pe urmele lui Henri Stahl, creatorul sistemului românesc de stenografie, cu care a întreținut o strânsă legătură până la moartea acestuia, în 1942. Astăzi, stenografia nu mai folosește la mare lucru, înlocuită fiind cu mijloacele moderne de înregistrare. Pe atunci însă, înregistrarea o făcea stenograful cu mâna lui, grație acestui sistem simplificat de scriere; iar la parlament, unde tot timpul se vorbește, stenografia era o necesitate absolută. Nici salariul stenografului parlamentar nu era de lepădat. Tot de la Stahl, tatăl meu a preluat și a doua ocupație majoră a lui, anume grafologia și expertiza grafică. Principiul de la care pleacă această știință este incontestabil: fiecare individ scrie în felul lui, nu există două persoane care să aibă același scris. Chiar atunci când încercăm să imităm scrisul cuiva, rămâne câte ceva din propriul nostru scris care ne trădează. De aici două utilizări distincte ale grafologiei: pe de o parte, „citirea” personalității cuiva (ești așa cum scrii), pe de altă parte, identificarea autorului real al unor falsuri sau anonime, ceea ce se cheamă expertiză grafică. Dacă prima utilizare nu e chiar atât de sigură (cred că poți spune câte ceva, dar nu chiar totul, pornind de la scrisul unei persoane), cea de-a doua își găsește o largă aplicare în diverse anchete criminalistice.

Numai câte testamente s-au falsificat! încă din 1936, Aurel Boia figura ca expert grafic pe lângă instanțele judecătorești; mai târziu, în 1946, devine președinte al Corpului Experților Grafici (reales în mai multe rânduri). A publicat și câteva lucrări pe teme grafologice, precum Scrisorile anonime (1940) sau Scrisul orbilor (1943).

În sfârșit, al treilea domeniu care l-a preocupat – aș zice că aproape l-a obsedat – a fost limba universală „esperanto”. Cum se știe, e o limbă artificială inventată spre sfârșitul secolului al XlX-lea de doctorul Zamenhof, cu speranța că ar putea deveni mijlocul de comunicare prin care să se înțeleagă toți locuitorii Terrei. Din păcate, i-a luat-o înainte engleza! Până în ultimii săi ani, tatăl meu a fost un pasionat esperantist și un neobosit animator al mișcării esperantiste în România.

Curioase opțiuni (cel puțin, din punctul meu de vedere). A contat cu siguranță, în alegerile făcute, și partea practică a lucrurilor, semn că păstrase câte ceva din spiritul întreprinzător al familiei (chiar foarte mult!). A fost un intelectual „practic”, ceea ce eu nu sunt deloc. Unde s-o fi petrecut ruptura?

Capcanele limbii române sau cum a tăiat Amedeo calul

FĂRĂ SĂ-ȘI RENEGE CÂTUȘI DE puțin originile italienești, inclusiv confesiunea catolică, bunicul meu se considera întru totul român și, în consecință, n-a permis să se vorbească în casă altfel decât românește. Primul an de școală mama mea l-a făcut totuși „la călugărițe”, într-o școală catolică. Acolo, avantajul era că se învățau temeinic franceza și germana, probabil mai puțin bine româna, călugărițele nefiind românce. Bunicul meu s-a declarat profund nemulțumit după ce a asistat la examenul de sfârșit de an. La întrebarea (care i-o fi fost rostul?): „Ce poartă militarii pe cap?”, viitoarea mea mamă a răspuns puțin pe alături: „Șapcă”. „Nu șapcă, chipiu”, a fost corectată. „Scrie chipiu pe tablă.” Aducea cu un examen la școala militară! Ei bine, a scris „aproape” corect: „cipiu”, în loc de „chipiu”. Întâmplarea cu șapca, chipiul și cipiul l-a determinat pe bunicul meu s-o retragă de la călugărițe, pe motiv că nu învață ca lumea românește, și s-o înscrie la o școală românească, școală bună de altfel: „Cuibul cu barză”. Trei sferturi de veac mai târziu, maică-mea încă își mai exprima regretul de a nu fi continuat la călugărițe, de unde s-ar fi ales cu o mai bună deprindere a limbilor străine. Pe de altă parte, e drept, știa acum să facă deosebirea între șapcă și chipiu.

Singura persoană din familie pe care am auzit-o vorbind o română fantezistă a fost Nonna, mama bunicii (pe numele ei Zaida Navarra). Explicabil: se născuse în Italia și venise mai târziu în România. De fapt, nu făcea multe greșeli, însă pronunția era de pomină. Italieniza puternic cuvintele, iar mie, firește, nu-mi spunea Lucian, ci Luciano.

Mai era – dar eu nu l-am cunoscut – și fratele ei, zio (unchiul) Amedeo, care avea cam același grad de cunoaștere a limbii române. După cum mi s-a povestit, între cei doi conversația se desfășură într-un fel de italo-română, de natură, uneori, să ducă la confuzii regretabile.

Bunăoară, următorul dialog:

— Să știi că am tăiat il callo, zice Amedeo.

— Cum, Amedeo, cum să-l tai, Doamne, iartă-mă…

— Da, l-am tăiat, nu-l mai suportam. A curs foarte mult sânge. Nu se mai oprea…

— Vai, Amedeo, nu mai spune! Săracul de el, bietul cal! Cum ai putut?

— Gata, acum l-am tăiat, am scăpat de o grijă. Nu te mai necăji.

— Nu se poate, nu-mi vine să cred! Cum ai putut să faci una ca asta?

Și tot așa, până s-a lămurit că zio Amedeo nu tăiase propriu-zis calul, ci, așa cum spusese de fapt, doar il callo, ceea ce, tradus în românește, înseamnă „bătătură”. Își tăiase omul o bătătură de la un deget. Mai puțin condamnabil, oricum, decât să ucidă un biet animal.

Pe bunica mea nu prea am prins-o cu reminiscențe lingvistice italienești. Vorbea, ca și soțul ei, perfect românește, fără urmă de accent. Tbtuși, cu o mică excepție. Am surprins-o în câteva rânduri numărând în italienește. Cred că tricota și număra ochiurile. Se pare că, atunci când treci de la o limbă la alta, numărătoarea e ultimul lucru la care renunți.

Din biografia mamei mele

Mi-AU RĂMAS ÎN minte crâmpeie din amintirile din copilărie ale mamei mele. În patriarhalul Cotroceni de atunci, copiii se zbenguiau fără grijă, punând stăpânire pe străzi. Pe colina unde, spre sfârșitul anilor ’30, avea să se înalțe Școala de Război (Academia Militară), pășteau în liniște vacile. Spectacolul cel mare era atunci când ieșea la plimbare regina Maria. Fără nicio pază, însoțită doar de aghiotantul său, generalul Zwiedinek, și de doi cockeri în lesă. Mergeau pe Bulevardul Ardealului, de la un cap la altul, de la intrarea la Palat și până la statuia „eroilor sanitari” (unde e reprezentată, ca personaj central, însăși regina, în costumul său de infirmieră din anii războiului, ceea ce comuniștii n-au observat sau n-au înțeles, și astfel monumentul a rămas neatins). Cât dura plimbarea, copiii se țineau cârd după regină; niciodată aceasta nu s-a arătat deranjată de zgomotosul alai. Ceva mai nervos era însă principele Nicolae (fratele regelui Carol II), care a locuit o vreme în frumoasa și spațioasa vilă în stil românesc, chiar peste drum de intrarea la Palat; avea un repertoriu bogat de înjurături, dovadă că se românizase pe deplin.

După ce a absolvit clasele primare la „Cuibul cu barză”, Fulvia a urmat cele opt clase de liceu la „Carmen Sylva”, probabil cel mai „stilat” liceu de fete din București (în clădirea căruia se află azi Universitatea de Muzică, la intrarea în Cișmigiu dinspre strada Știrbei Vodă). Nu existau pe atunci licee mixte și se făceau eforturi lăudabile pentru ca fetele și băieții să nu se întâlnească. De la bun început, uniformele fetelor erau atât de urâte, încât tăiau orice chef de socializare. Le era interzis să se plimbe prin Cișmigiu (!) sau pur și simplu să traverseze parcul, primejdia principală reprezentând-o băieții de la Liceul „Lazăr”, aflat pe latura opusă a Cișmigiului, cu care s-ar fi putut întâlni (și cu care se mai și întâlneau, în ciuda interdicțiilor). Erau în clasă și mai multe evreice, în genere fete din familii înstărite. Printre ele, o viitoare celebritate: Nadia Cușnir, care, plecând mai târziu din țară, s-a remarcat ca actriță sub numele de Nadia Gray (a avut un rol și în faimosul film La dolce vita). Oricum, uitându-mă acum la fotografiile lor de grup, Nadia era singura care se arăta frumoasă chiar sub deprimanta uniformă. Făcuse o pasiune pentru ea preotul care le preda religia (singurul bărbat din corpul profesoral). A avut un șoc când a aflat că e evreică!

Și mama mea, în calitatea ei de italiancă, „beneficia” în fața colegelor de un anume grad de alteritate. „Lăsați-o în pace, ea nu e româncă, e italiancă”, s-a trezit să spună una dintre fete, în toiul unei discuții mai aprinse. S-a simțit atunci tare umilită (dovadă că îmi relata întâmplarea zeci de ani mai târziu). Să nu fii român, ci doar italian, e într-adevăr un defect grav. Aș putea acum s-o consolez, spunându-i că, la un târg de carte, cineva m-a întrebat dacă mă simt mai mult român sau piemontez (încurcase puțin regiunile Italiei). Fapt este că maică-mea, la recensăminte sau în alte ocazii, s-a declarat mereu de naționalitate română (la fel ca și bunicii mei, de altfel).

Terminând liceul în 1939, s-a înscris la Facultatea de Litere, mai precis la română și italiană. La italiană, au pasionat-o comentariile profesorului Alexandru Marcu la Divina Commedia a lui Dante. Marcu era îndrăgostit lulea de Italia, așa că, în fața lui, maică-mea avea deja un atu, cu originea ei italiană. Dragostea asta, care l-a apropiat, se vede, și de ideologia mussoliană și l-a împins să accepte postul de subsecretar de stat la Propagandă sub regimul Antonescu, avea să-l coste scump: a murit într-o închisoare comunistă. Specializarea propriu-zisă mama a facut-o în „literatura română veche”, atrasă de cursurile profesorului Nicolae Cartojan, marele specialist al acestui domeniu. Era studenta lui preferată. A ajuns să descifreze ca nimeni altul scrierea chirilică, inclusiv „cumplitul” alfabet de tranziție dinspre mijlocul secolului al XlX-lea (bizar amestec de semne slavone și latine). În paralel, a urmat și Dreptul, așa, dintr-o ambiție, neavând intenția să profeseze în acest domeniu; îi plăceau cursurile și atmosfera; a încheiat anii de studiu, fără a-și mai lua însă licența. Era într-o permanentă alergătură: între Facultatea de Litere (situată în corpul central al universității) și Facultatea de Drept.

Când era încă în anul I, a văzut un anunț care a intrigat-o: se deschidea un curs de stenografie, propus de… Aurel Boia. S-a dus să vadă despre ce-i vorba. La sfârșitul orei, profesorul a solicitat cursanților câte un bilețel pe care să-și scrie numele și mai știu eu ce altceva. La următoarea întâlnire, maică-mea a avut surpriza să-l audă întrebând: „Cine e domnișoara Fulvia Morandini?” Nu știa să fi făcut ceva rău! A lămurit-o după ora de curs nu stenograful, ci grafologul Aurel Boia: era scrisul cel mai reușit dintre toate bilețelele adunate (dovedind o gamă largă de calități). Cu grafologia nu e de glumă! Mai târziu, copil fiind, am avut și eu parte de oarecare „supraveghere grafologică”, mama mea intervenind de câte ori i se părea că observă vreo tendință de nedorit în scrisul meu. Cert este că, pe urmele tatălui meu, s-a specializat atât în stenografie, cât și în grafologie. Nu însă și în esperanto, față de care a păstrat tot timpul o distanță ironică.

Una peste alta, s-au căsătorit în 1941. Naș de cununie le-a fost Istrate Micescu.

Institutul Stenografie Boia

ÎN 1941, părinții mei au înființat Institutul Stenografie Boia, dacă nu singura, în tot cazul cea mai serioasă școală de acest gen. O mulțime de afișe au împânzit orașul, inclusiv în tramvaie. „Elevi, studenți, funcționari, intelectuali – scria pe unul dintre ele. Învățați ușor stenografia la singura școală de strictă specialitate.” Tatăl meu era un partizan convins al reclamei; socotea că pentru a reuși, în orice domeniu, era nevoie de publicitate (o înclinare pe care n-a reușit să mi-o transmită și mie!). Adresa școlii era cât se poate de centrală: strada Brezoianu, colț cu Bulevardul Elisabeta (în termeni actuali, peste drum de Librăria Humanitas de la Cișmigiu. Ocupa primul etaj al imobilului care se află și acum acolo). A fost un mare succes, s-a înscris multă lume și câștigurile au mers în consecință. Din păcate, n-a durat decât până în 1945, când toate au început să se surpe, nu doar Institutul Boia!

Ce s-a mai întâmplat înainte de nașterea mea? Tatăl meu și-a susținut doctoratul în sociologie în 1943; mama mea, tot în 1943, a obținut licența în litere. Urma să facă un doctorat cu Cartojan. Nu l-a mai făcut. De altfel, Cartojan a murit spre sfârșitul anului 1944, puțin după ce m-am născut eu.

În anii războiului, tatăl meu a fost concentrat, însă, din fericire, ca ofițer de administrație, pe lângă București; n-a fost nicio zi pe front. Slavă Domnului, era atât de distrat, proverbial de distrat, încât nu știu cum ar fi scos-o la capăt. Ieșise odată în oraș și se tot întreba de ce se holbează trecătorii la el. Până când a descoperit cheia enigmei: era îmbrăcat civil, dar cu chipiul de ofițer pe cap. Altădată s-a amuzat tare mult la cinematograf când cineva a strigat că s-a pierdut un galoș. „Auzi, ce chestie, să-ți pierzi galoșul.” După ce a ieșit din sală, s-a lămurit: rămăsese cu un singur galoș. Glumea el singur pe seama acestei „infirmități”. Întorcându-se odată de la o serată unde fusese singur, mama mea (care rămăsese probabil cu mine) i-a pus întrebarea (tipic feminină): cum erau îmbrăcate doamnele? „N-am observat că erau îmbrăcate”, a venit prompt răspunsul.