Cum il gasesc pe Hristos

Cum il gasesc pe Hristos de Rudolf Steiner

Zürich, 16 octombrie 1918

În legătură cu reflecțiile pe care le-am expus aici săptămâna trecută cu privire la participarea la lumea spirituală la care sufletul omenesc trebuie să năzuiască în viitor, aș dori să aprofundez unele aspecte care sunt legate de acel mod de a trăi Misteriul lui Hristos ce trebuie pregătit prin idealuri spirituale cum sunt cele pe care le-am analizat de curând.

Dacă cercetăm omul de pe poziții antroposofice, vom aduce în cursul expunerii de azi o oarecare iluminare a acestui enunț – așadar, dacă cercetăm omul în viața sa sufletească, așa cum o putem face în prezent cu mijloacele științei spiritului, putem spune că în măsura în care ea este legată, pe de o parte, de viața corporală, iar pe de altă parte, de viața spirituală, are loc o înclinație triplă pentru lumea suprasensibilă. Această înclinație trebuie să fie contestată atunci când nu vrei să știi nimic despre lumea suprasensibilă. Omul are o înclinație pentru a recunoaște ceea ce poate fi numit, în general, divinul. O a doua înclinație este aceea pentru recunoașterea lui Hristos; vorbim, desigur, despre omul aflat în ciclul actual de evoluție. O a treia înclinație este aceea pentru recunoașterea a ceea ce se numește în mod curent Duhul sau Sfântul Duh. Știți, desigur, că există oameni care contestă aceste trei înclinații. Am trăit suficient contestarea divinității în lume, în cursul secolului al XIX-lea, când cel puțin în cadrul culturii europene lucrurile au atins o culme.

Întrucât în cadrul științei spiritului nu există îndoială cu privire la dumnezeiescul care se află în suprasensibil, dacă ne este îngăduit să ne exprimăm astfel, ne putem întreba acum din punctul de vedere al științei spiritului: Ce-i determină pe oameni să conteste dumnezeiescul în general, ceea ce în Sfânta Treime este numit Dumnereu-Tată1? Știința spiritului ne arată că în fiecare caz în care omul neagă pe Dumnezeu-Tatăl, așadar existența unui dumnezeiesc în lume, acel dumnezeiese care este recunoscut, de exemplu, și în religia israelită, există o îmbolnăvire, o deficiență fizică în corpul uman. Pentru antroposof, a fi ateu înseamnă a fi bolnav. Bineînțeles, este o boală pe care medicii nu o tratează; ei înșiși suferă adeseori de această boală, care nu este cunoscută de medicina actuală. Dar este o boală pe care știința spiritului o descoperă în om când acesta contestă ceea ce trebuie să simtă în prezent, nu prin constituția sa sufletească, ci prin cea corporală. Dacă neagă ceea ce-i dă un sentiment sănătos despre trupul său, că lumea este străbătută de ceva dumnezeiesc, atunci, conform conceptelor științei spiritului, el este bolnav, trupește bolnav.

Există foarte mulii oameni care îl neagă pe Hristos. Negarea lui Hristos trebuie să fie considerată de știința spiritului o problemă de destin, care privește viața sufletească umană. Contestarea lui Hristos, știința spiritului trebuie s-o considere o nenorocire. Așadar, negarea lui Dumnezeu este o boală, negarea lui Hristos o nenorocire. A-l putea găsi pe Hristos este o problemă de destin, este, într-un anumit sens, ceva care trebuie să intervină în karma omului. Este o nenorocire să nu ai nici o relație cu Hristos. A nega Duhul Sfânt constituie o lipsă de sensibilitate a propriului spirit. Omul este alcătuit din trup, suflet și spirit sau Duh. El poate manifesta o anumită neînțelegere față de toate trei. O boală fizică adevărată prezintă ateismul față de divinitate. A nu găsi în viață acea legătură cu lumea care să permită recunoașterea lui Hristos reprezintă o nenorocire. A nu găsi Duhul în interioritatea ta este o slăbiciune, într-un anume sens o idioție, chiar dacă o idiotie mai rafinată și nerecunoscută.

Acum se pune problema: Cum îl găsește omul pe Hristos? Și tocmai despre găsirea lui Hristos vrem să vorbim azi, acea găsire a lui Hristos care poate avea loc în cursul vieții cu ajutorul sufletului – propriu. Se aude adeseori din partea unor suflete care sunt cu adevărat căutătoare punându-se întrebarea: Cum îl găsesc pe Hristos? Dacă dorești un răspuns cât mai corect la această întrebare cercetarea trebuie realizată într-un anumit context istoric. Să punem în fața sufletului un anumit context istoric, care ne va conduce apoi, în final, în considerațiile noastre de azi, la răspunsul căutat pentru întrebarea: Cum îl găsesc pe Hristos?

Știm că perioada istorică actuală a început, așa cum consideră antroposofia, în secolul al XV-lea. Dacă vrem să ne referim la un an mediu, se poate lua 1413. Dar dacă nu se caută neapărat un an anume, putem spune: În secolul al XV-lea viața sufletească a omenirii a devenit așa cum este în prezent. Dacă acest lucru nu este acceptat de istoria mai nouă, motivul se află în faptul că se iau în conisiderare numai evenimentele exterioare și nu se are în vedere că, de îndată ce ne întoarcem înapoi, dincolo de secolul al XV-lea, vedem că oamenii gândeau altfel, simțeau altfel, acționau, prin impulsurile lor, într-un mod diferit, erau radical diferiți în viața lor sufletească față de oamenii actuali. Perioada care se încheia atunci, în 1413, începuse în 747 î.Hr., deci în secolul al VIII-lea precreștin, astfel încât ceea ce numim în sens antroposofic perioada culturală greco-latină o cuprindem între anii 747 î.Hr. și 1413 d.Hr. În acest interval de timp a avut loc după cum știm, și anume, în prima treime a acestei perioade, Misteriul de pe Golgota.

Misteriul de pe Golgota a fost, timp de secole, pentru mulți oameni punctul de ancorare a întregii lor simțiri, a întregii lor gândiri. Acest Misteriu este cuprins, mai ales prin sentiment, în acele timpuri care au premers secolelor XV-XVI etc. Atunci a început citirea evangheliilor în cercuri largi ale populației. Dar tot atunci a început și disputa în jurul chestiunii dacă evangheliile sunt cu adevărat documente istorice. Iar această dispută a crescut, până la atingerea unei culmi în zilele noastre. Nu vrem să ne ocupăm azi de diferitele etape ale acestei dispute, care joacă un rol atât de mare mai cu seamă în cercurile teologiei protestante, vrem doar să aducem în fata sufletelor noastre ceea ce se poate spune azi referitor la ce se urmărește, de fapt, prin această dispută asupra Misteriului de pe Golgota.

În perioada materialistă s-a încetățenit obiceiul de a dovedi orice lucru pe cale materialistă. În istorie, „dovedit" înseamnă că ceva este atestat documentar. Dacă se găsesc acte, se admite că un eveniment istoric despre care vorbesc acele acte s-a întâmplat cu adevărat. O asemenea forță doveditoare nu ar putea fi probabil atribuită evangheliilor. Din cartea mea Creștinismul ca fapt mistic știți ce sunt evangheliile. Ele sunt orice altceva în afară de documente istorice, ele sunt cării inspirate, cărți inițiatice. Mai de mult ele erau socotite documente istorice; apoi, prin cercetare adevărată, s-a dovedit că nu sunt documente istorice. S-a ajuns chiar la concluzia că toate documentele aflate în Biblie nu sunt documente istorice. Iar un cercetător american, pe nedrept considerat a fi teolog, Adolf Harnack*, a stabilit, ca rezultat al cercetării mai noi a Bibliei, că ceea ce s-ar putea afla în mod istoric despre personalitatea lui Iisus Hristos se poate scrie pe o pagină in-quarto. Numai că nici ceea ce s-ar scrie pe acea pagină in-quarto nu poate fi susținut din punct de vedere istoric! Real este numai faptul că nu există documente cu adevărat valabile cu privire la Misteriul de pe Golgota. Dacă, ca cercetător, îți pui întrebarea dacă poate fi dovedit azi din punct de vedere istoric Misteriul de pe Golgota, trebuie spus că acest lucru nu poate fi realizat cu mijloace exterioare.

* Adolf von Harnack, 1851–1930, spune textual: "Sursele noastre despre prezența lui Iisus sunt – făcând abstracție de unele informații importante venite de la apostolul Pavel – primele trei evanghelii. Tot ce mai știm independent de aceste evanghelii despre viața și propovăduirile lui Iisus se poate scrie comod pe o pagină in-quarto, atât sunt de puține". Esența creștinismului, Leipzig, 1901, p.13.

Este un lucru bine motivat. Misteriul de pe Golgota nu poate, potrivit înțelepciunii dumnezeiești, să fie dovedit în mod exterior, materialist, din simplul motiv că, fiind cel mai important fapt petrecut în succesiunea evenimentelor Pământului, nu poate să fie intuit decât pe cale suprasensibilă. Cel care vrea să găsească aici o dovadă materialistă, prin critica pe care o face, ajunge la concluzia că nu există o astfel de dovadă. Omenirea trebuie să fie pusă în fața deciziei de a recunoaște că pentru a putea înțelege un eveniment ca Misteriul de pe Golgota este necesar să urmeze calea care duce la suprasensibil. Sufletul uman trebuie cumva forțat să găsească drumul spre suprasensibil, plecând de la toate dovezile sensibile. Există, așadar, un bun motiv pentru ca Misteriul de pe Golgota să nu poată fi dovedit nici prin metodele științelor naturale și nici ale istoriei. Tocmai acest lucru va fi partea importantă a știintei mai noi a spiritului; în timp ce orice știință exterioară bazată pe ceea ce cade sub simțuri va trebui să admită că nu mai are acces la Misteriul de pe Golgota, când însăși teologia, în măsura în care este critică, se va manifesta în mod necreștin, știința spiritului va fi cea care va conduce omul spre Misteriul de pe Golgota, dar pe calea suprasensibilă pe care am descris-o în mai multe rânduri.

Acum ne putem întreba: Care este situația omenirii în cea de a patra epocă culturală postatlanteană, cea greco-romană, când a survenit Misteriul de pe Golgota? Știți ce a înseamnat acea epocă. Omenirea se dezvoltă în timp, în așa fel încât ea parcurge în același timp diferitele etape ale evoluției naturii umane. În epoca egipteano-caldeană care a premers anului 747 î.Hr;, omul a fost introdus, prin evoluția sa, în ceea ce se numește sufletul senzației; în epoca greco-romană în sufletul rațiunii, iar în anul 1413, în epoca a cincea postatlanteană, care este epoca noastră, în așa-numitul suflet al conștienței. Astfel încât putem spune: Esența culturii greco-latine între anii 747 î.Hr. și 1413 d.Hr. constă în aceea că omenirea a fost educată – dacă ne este îngăduită această expresie a lui Lessing* – să-și folosească în mod liber sufletul rațiunii.

* Educarea neamului omenesc, 1780

Să ne punem acum întrebarea: Care a fost mijlocul acestei epoci? Putem admite că o epocă a cărei durată s-a întins de la 747, înainte de Misteriul de pe Golgota, până la 1413 a avut o perioadă de mijloc, până la care s-a dezvoltat în mod crescător sufletul rațiunii, iar după aceea a regresat sau a evoluat în mod descendent. Acest moment, ușor de calculat, este anul 333 după nașterea lui Hristos. 333 este, așadar, un moment foarte important în evoluția umanității, mijlocul epocii culturale greco-romane. Cu 333 de ani mai devreme se situează nașterea lui Hristos, așadar ceea ce a condus la Misteriul de pe Golgota.

Putem evalua în mod corect întreaga situație a omenirii numai dacă ne întrebăm: Ce s-ar fi întâmplat, dacă nu ar fi survenit Misteriul de pe Golgota? Desigur, omenirea ar fi ajuns la mijlocul epocii a patra postatlanteene, în anul 333, numai prin forțele elementare proprii. Ea ar fi dezvoltat din sine însăși toate facultățile care aparțin sufletului rațiunii. În consecință, acestea sunt forțele pe care le-ar fi avut în secolele următoare.

Acest adevăr a fost modificat în mod esențial prin faptul că a avut loc Misteriul de pe Golgota. S-a întâmplat ceva de o deosebită măreție. Pcntru a caracteriza acest eveniment special, care dă un sens întregului Pământ, trebuie să considerăm ca fiind cel mai important punct de vedere faptul că nu există decât un acces suprasensibil la Misteriul de pe Golgota, că nu se poate ajunge la el decât pe cale suprasensibilă.

De ce ține, de fapt, acest lucru? El este legat de faptul că omul, deși s-a apropiat în a patra perioadă postatlanteană, către anul 333 d.Hr., de înflorirea maximă a sufletului rațiunii, între naștere și moarte în corpul său fizic el era departe de a putea înțelege natura Misteriului de pe Golgota cu forțe umane obișnuite. Este vorba de faptul că ne putem dezvolta și putem deveni foarte bătrâni, dar cu forțele pe care le desfășurăm în noi, ca urmare a dezvoltării noastre corporale între naștere și moarte, nu putem înțelege Misteriul de pe Golgota.

Din această cauză și contemporanii lui Hristos, cei care-l iubeau, apostolii, puteau înțelege, atât cât trebuiau să înțeleagă, cum stau lucrurile cu Iisus Hristos numai datorită faptului că erau înzestrați, într-un anumit sens, cu clarviziune atavică și prin aceasta aveau o idee vagă despre cel care era printre ei. Dar acest lucru nu-l puteau realiza prin forțele umane proprii. Și apoi, evangheliștii care s-au folosit și de cărți inițiatice vechi au scris acele evanghelii grandioase cu ajutorul clarviziunii atavice vechi și nu al forțelor care se dezvoltaseră în mod natural, din forțe umane corespunzătoare naturii. Dar sufletul uman se dezvoltă și după ce a trecut de poarta morții. Forțele sale raționale continuă să crească și după moarte. El învață să înțeleagă din ce în ce mai mult.

Acum survine ceva deosebit, și anume contemporanii lui Hristos care se pregătiseră prin iubirea lor față de Hristos pentru o viață in Christo după moarte au înțeles pe deplin Misteriul de pe Golgota prin forțe umane proprii abia în secolul al III-lea după consumarea evenimentului. Așadar, cei care trăiseră în același timp cu Hristos în calitate de apostoli și învățăcei au murit, și în timp ce trăiau în lumea spirituală forțele lor au crescut exact cum cresc aici, pe Pămant. În momentul în care murim, noi nu deținem aceeași înțelegere pe care o avem două sute de ani după moarte. Abia în secolul al II-lea, către al III-lea, oamenii au ajuns să înțeleagă, în împărăția spirituală, ceea ce trăiseră cu două-trei secole mai înainte pe Pământ. Și atunci ei au inspirat, cu experiența lor din lumea spirituală, pe cei care se aflau pe Pământ.

Citiți, din acest punct de vedere, ce au scris așa-numiții părinți ai Bisericii în secolele al II-lea și al III-lea, atunci cănd a început inspirația în sens corect, și vă veți da seama cum se poate înțelege ce au spus ei despre Iisus Hristos. Ceea ce a fost inspirat de contemporanii morți ai lui Iisus Hrtistos a început să fie scris în secolul al III-lea. Acesti oameni ai secolului al III-lea, referindu-se la Iisus Hristos, au folosit un limbaj care, în parte, este de neînțeles pentru omul actual. Vom vorbi îndată despre acest om actual.

Vreau să citez pe cineva, aș putea cita și alt nume, care vorbește disprețuitor despre cultura materialistă actuală și despre care cultura materialistă spune că ar fi exprimat o sintagmă înfiorătoare: Credo quia absurdum est – cred ceea ce este nebunesc, absurd, și nu ceea ce este rațional. Vreau să mă refer la Tertulian*.

*Tertulian, aprox. 160–aprox. 220, scriitor bisericesc cartaginez. Opera sa privind apărarea creștinilor: Apologeticum

Când îl citezi pe Tertulian, care a trăit aproximativ în timpul în care a început să se manifeste inspirația venită de la contemporanii morți ai lui Iisus Hristos și care se afla sub această inspirație, atât cât putea să se afle ca om, ai o impresie specială. Desigur, el scria așa potrivit constituției sale umane. Poți, desigur, să ai inspirații, dar ele sunt în funcție de felul în care le poți primi. Astfel, nici Tertulian nu a redat inspirațiile într-un mod foarte exact, ci așa cum le putea da expresie în creierul său uman: mai întâi, pentru că trăia într-un trup uman, muritor, iar în al doilea rând, pentru că într-o anumită privință era pătimaș și fanatizat. El scria așa cum îi venea inspirația, dar rezultatul era uimitor, dacă îl examinezi corect.

Din acest punct de vedere, Tertulian ne apare ca un roman fără o formație literară deosebit de înaltă, dar ca un autor cu o forță de exprimare extraordinară. Se poate chiar spune: Tertulian este cel care a dat primul limbii latine posibilitatea de a exprima creștinismul. El este primul care a găsit posibilitatea de a pătrunde cu atâta căldură această limbă, cea mai prozaică și lipsită de poezie, această limbă retorică, limba latină, datorită unui temperament aprins și unei asemenea sfinte patimi, încât în opera sa trăiește cu adevărat viața sufletească nemijlocită, mai cu seamă în De carne Christi sau și în acea lucrare în care încearcă să respingă toate acuzațiile aduse creștinilor. Ele sunt scrise cu o patimă sfântă și cu o forță de exprimare extraordinară. Tertulian, deși roman, era lipsit de prejudecăți față de propria sa romanitate – aceasta se poate vedea în lucrarea De carne Christi. El a găsit cuvinte extraordinare pentru a-i apăra pe creștini de persecuțiile romanilor, a condamnat maltratarea creștinilor pentru a-i determina să-și renege apartenența la Iisus Hristos, spunând: Oare comportarea voastră ca judecători față de creștini nu dovedește suficient că sunteți nedrepți? Trebuie să vă schimbați total procedeul pe care-l aplicați de obicei ca judecători, să nu-l folosiți împotriva creștinilor. În alte situații, voi obligați prin maltratare un martor să mărturisească ceea ce este adevărat, ceea ce el crede cu adevărat. Față de creștini vă comportați exact invers. În general, vreți să aflați prin tortură adevărul; în cazul creștinilor, vreți să obțineți minciuna. În mod asemănător, Tertulian a vorbit despre multe lucruri, în cuvinte care produceau efectul unui cui bătut în țeastă.

La toate acestea se mai poate adăuga că pe lângă faptul că era un bărbat curajos, puternic, care percepea deșertăciunea slujbei romane făcute în cinstea zeilor, era și un om care dovedea relațiile sale cu lumea suprasensibilă. El scria în așa fel, încât se vedea că omul știe ce înseamnă să vorbești despre lumea suprasensibilă. El vorbea despre demoni așa cum vorbea despre ceilalți oameni. Tertulian spune: Întrebați-i pe demoni dacă Hristos, cel despre care creștinii afirmă că ar fi un zeu adevărat, este un zeu real! Puneți față în față un creștin adevărat și un posedat din care vorbește un demon și veți vedea că, dacă îl veți face cu adevărat să vorbească, vă va mărturisi el însuși că este un demon, căci el spune adevărul. Tertulian știe că demonii nu mint, dacă sunt întrebați. Dar, tot demonii, atunci când creștinul îi întreabă din propria sa conștiență, vă spun și că Hristos este zeul adevărat. Numai că ei îl urăsc, pentru că îl combat. Veți afla de la demoni că acesta este adevăratul Dumnezeu. Așadar, Tertulian nu se referă numai la mărturia oamenilor, ci și la aceea a demonilor. El se referă la demoni ca la martori care nu doar vorbesc, ci care și mărturisesc că Hristos este Dumnezeu adevărat. Toate acestea Tertulian le spune din propria-i conștiență.

Dacă îl cunoști pe Tertulian ca scriitor, ai toate motivele să întrebi: Care era crezul său sufletesc adânc, cuprins de inspirația pe care tocmai v-am descris-o? Acest crez este foarte instructiv. Căci Teriulian avea o idee care trebuia să devină manifestă pentru omenire mult după vremea sa. El se mărturisea, în fond, ca aparținând la trei principii privind natura umană. Mai întâi, natura umană se poate încărca, în prezent – este vorba de vremea lui Tertulian, sfârșitul secolului al II-lea d.Hr. –, cu rușinea de a contesta cel mai mare eveniment de pe Pământ. Dacă omul se urmează numai pe sine, el nu ajunge la cel mai mare eveniment de pe Pământ. În al doilea rând, sufletul său este prea slab pentru a înțelege acest eveniment. În al treilea rând, dacă urmărește numai ceea ce face posibil corpul său muritor, omului îi este absolut imposibil să obțină o relație cu Misteriul de pe Golgota. Aceste trei lucruri constituie mărturisirea de credință a lui Tertulian. El a rostit cuvintele: „Crucificat a fost Fiul lui Dumnezeu*; trebuie s-o credem, pentru că este rușinos. El a și murit; este credibil tocmai pentru că este o inepție". „Prorsus credibile est, quia inaptum est". Această frază a fost rostită de Tertulian. Cealaltă frază care îi este atribuită – „Credo quia absurdum est" – nu se găsește nicăieri, nici la Tertulian, nici la alt părinte al Bisericii. Cei mai mulți oameni îi atribuie lui Tertulian numai această frază, care nu este adevărată. În al treilea rând, „Iar cel îngropat a înviat"; Tertulian spune: „Trebuie s-o credem, pentru că este imposibil".

* "Crucificat a fost Fiul lui Dumnezeu", Tertulian, în De carne Christi (după Istoria idealismului de Willmann, vol. 2, p. 133).

Este de la sine înțeles că această exprimare a lui Tertulian apare oamenilor moderni ca ceva de neacceptat. Să ne imaginăm că unul dintre cei pătrunși în prezent de gândirea materialistă aude că cineva spune: Hristos a fost răstignit; trebuie s-o credem pentru că este rușinos. Hristos a murit; trebuie s-o credem pentru că este o inepție. Hristos a înviat cu adevărat; trebuie s-o credem pentru că este imposibil. Să ne reprezentăm ce relație poate dobândi un astfel de scrutător al lumii cu adevărat monist de azi cu astfel de afirmații.

Dar ce voia să spună Tertulian? El a devenit, chiar prin inspirația sa, un adevărat cunoscător de oameni pentru vremea sa, încât a recunoscut pe ce cale se afla natura umană. Oamenii se îndreptau spre secolele următoare ale celei de a patra perioade postatlanteene, cea greco-romană. Cu același număr de ani cu care Misteriul de pe Golgota premersese mijlocului acestei epoci (333 de ani), tot cu atâția ani după această dată anumite forțe spirituale intenționau să conducă evoluția pământeană pe cu totul alte căi decât cele deschise de Misteriul de pe Golgota. 333 de ani după anul 333 înseamnă 666; acesta este numărul despre care vorbește autorul Apocalipsei*. Citiți pasajele în care se referă la 666! Atunci trebuia să se întâmple, potrivit intenției anumitor forțe spirituale, ceva cu omenirea, și s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi survenit Misteriul de pe Golgota. Ar fi fost folosită calea descendentă care ar fi fost hotărâtă pentru omenire începând cu anul 333, ca moment de vârf al culturii sufletului rațiunii, în scopul aducerii omenirii în cu totul altă direcție decât trebuia, potrivit intenției acelor entități dumnezeiești de care era legată de la început, din perioada saturniană. Sufletul conștienței, care trebuia să apară în lume mult mai târziu, ar fi fost dat umanității printr-un fel de revelație încă din anul 666. Dacă acest lucru ar fi devenit realitate, dacă s-ar fi împlinit intențiile acelor entităti opuse evoluției umane, dar care doreau să acapareze în beneficiul lor această evoluție, omenirea anului 666 ar fi fost înzestrată cu sufletul conștienței, așa cum se va întâmpla mult după timpul nostru.

Entitătile adverse zeilor iubitori de oameni vor să transpună într-un moment incipient, în care omenirea încă nu era matură pentru așa ceva, ceea ce entitățile spirituale favorabile oamenilor vor realiza mult mai târziu. În felul acesta, ceea ce ar trebui să se întâmple la mijlocul perioadei noastre, deci cu 1080 de ani după anul 1413, adică în anul 2493 – abia atunci omul va fi avansat în ceea ce privește cuprinderea conștientă a propriei sale personalități –, ar fi fost inoculat omului în anul 666 de către forțe ahrimanic luciferice.

Ce urmăreau aceste ființe? Ele voiau să dea omului sufletul conștienței, dar i-ar fi implantat astfel o natură care i-ar fi făcut imposibilă găsirea căii spre sinea spirituală, spre spiritul vieții și spre omul-spirit. Li s-ar fi închis oamenilor calea spre viitor și ar fi fost îndrumați spre cu totul alte căi de evoluție.

Istoria nu s-a derulat așa cum s-a intenționat, în acest mod fenomenal, extraordinar, dar diabolic, însă urmele acestei încercări se regăsesc totuși în istorie. Ele s-au putut manifesta prin aceea că s-au petrecut lucruri despre care se poate spune că oamenii le fac pe Pământ, pentru că execută ce le indică anumite entități spirituale. Și împăratul Iustinian* a fost sluga anumitor entități atunci când el, care era un dușman al tuturor lucrurilor transmise din înalta înțelepciune a culturii grecești, a închis în anul 529 școala filosofilor de la Atena, astfel încât tot ce mai rămăsese din erudiția greacă a fost expulzat împreună cu înalta știință platonician-aristotelică și a emigrat în Persia. Mai înainte, când Zeno Isauricus**, în secolul al V-lea, gonise, de asemenea, pe înțelepții greci din Edessa, învățații sirieni au fugit la Nisibis. În felul acesta, la apropierea anului 666 se adunase la academia persană de la Gondishapur cea mai aleasă clasă de erudiți proveniți din vechea cultură greacă și care nu dăduse nici o atenție Misteriului de pe Golgota. În cadrul academiei din Gondishapur propovăduiau învățături cei ce erau inspirați de forțele luciferic-ahrimanice.