Din Cronica AKASHA

Din Cronica AKASHA de Rudolf Steiner

STRĂMOȘII NOȘTRI ATLANTEENI

Strămoșii noștri atlanteeni erau foarte diferiți de omul actual, mai mult decât își poate imagina cineva ale cărui cunoștințe se mărginesc doar la lumea sensibilă. Această deosebire se referă nu numai la aspectul exterior, ci și la facultățile spirituale. Cunoștințele lor tehnice și întreaga lor cultură erau altele decât cele pe care le putem observa în prezent. Dacă ne referim la primele începuturi ale umanității atlanteene, vom descoperi facultăți spirituale cu totul diferite de ale noastre. Gândirea logică, facultatea de a face calcule și combinații, pe care se bazează astăzi toate realizările moderne, nu existau la primii oameni atlanteeni. În schimb, ei aveau o memorie extraordinar de dezvoltată, și aceasta constituia una din facultățile lor spirituale cele mai remarcabile. De exemplu, ei nu făceau calcule, așa cum facem noi, aplicând reguli învățate în prealabil. Nu aveau ceva cum ar fi o tablă a înmulțiri. Nimeni nu își întipărise în minte că trei ori patru fac doisprezece: Faptul că atunci când se ivea necesitatea unei asemenea operațiuni omul atlantean rezolva problema, se datora capacitătii de a-și aminti alte situații identice sau asemănătoare. Își reamintea situații trăite anterior. Este important de reținut că de fiecare dată când se dezvoltă o aptitudine nouă o alta, mai veche, pierde din forță. Prin gândirea logică și prin capacitatea de a face calcule, omul actual este superior străvechiului om atlantean; în schimb, memoria noastră a regresat, omul gândește cu ajutorul ideilor; gândirea omului atlantean se forma cu ajutorul imaginilor. Când o imagine îi apărea în suflet, el își amintea perfect numeroase alte imagini asemănătoare pe care le trăise în trecut și, pe această bază, își forma judecata. Din această cauză, orice formă de învățământ era complet diferit de cel care se va practica în perioade următoare. Nu se urmărea să se imprime copilului reguli, să i se ascută inteligența. Dimpotrivă, se urmărea cu insistență să i se prezinte viața prin intermediul unor imagini evocatoare, pentru ca, mai târziu, în toate situațiile în care va fi pus să acționeze să se poată sluji de un vast patrimoniu de amintiri. Când copilul devenea adult și intra activ în viață, în oricare din faptele pe care trebuia să le îndeplinească el își amintea că în timpul când era în școală i se prezentase ceva asemănător. Se orienta cu atât mai ușor, cu cât noua situație care se prezenta semăna mai mult cu o experieniă deja trăită. Când, totuși, se întâmpla să fie confruntat cu o stare de lucruri cu totul nouă, era nevoit să acționeze prin tatonări, în timp ce, în prezent, în asemenea situații, noi ne folosim de reguli deja învățate, pe care le punem cu ușurință în aplicare în situații noi, necunoscute. Un asemenea sistem de educație conferea vieții, în ansamblu, un caracter de monotonie. Perioade lungi de timp, în evoluția Atlantidei lucrurile s-au petrecut mereu la fel. Prin această puternică dependență și fidelitate față de memorie, era imposibilă realizarea unor progrese rapide, comparabile în vreun fel cu cele actuale. Se acționa la fel cum se „văzuse" întotdeauna mai înainte. Omul nu reflecta, nu gândea, ci își amintea. Autoritate avea nu cel care studiase mai mult, ci cel care avea o mai bogată experiență, respectiv mai multe amintiri. În acele timpuri, în Atlantida, ar fi fost imposibil ca cineva să poată lua o decizie într-o situație oarecare importantă, înainte de a fi atins o anumită vârstă. Pentru a câștiga încrederea celor din jur, era indispensabilă o experiență indelungată.

Această caracterizare generală nu se aplică inițiaților și școlilor lor. Aceștia devansau gradul de evoluție normal pentru epoca lor. Pentru a fi admis în aceste școli, nu vârsta era criteriul de alegere, ci faptul că cel propus trebuia să fi dobândit, în cursul unor încercări trecute, facultățile necesare pentru a putea primi o invățătură mai înaltă. În timpul perioadei atlanteene, respectul care se acorda inițiaților și discipolilor lor nu se baza pe numărul mare de experiențe personale trăite, ci pe vechimea înțelepciunii lor. Personalitatea nu are nici o importanță la un inițiat. El se dedică în întregimeînțelepciunii eterne și, ca urmare, nu este sub influența caracteristicilor unei epoci.

În timp ce gândirea logică lipsea atlanteenilor (aceasta mai ules la începutul perioadei), ei aveau, în schimb, prin memoria lor atât de perfecționată, o capacitate care dădea acțiunilor o caracteristică aparte. Prin natura sa, o facultate umană se află întotdeauna in raport cu alta. Memoria se situează mai aproape de natura mai pofundă a omului decât este facultatea intelectuală; totodată, legate de memorie, s-au dezvoltat și alte forțe, care erau, de asemenea, mai asemănătoare cu ființele naturii subordonate decât este energia de care dispune omul în prezent. În felul acesta, atlanteenii au putut să stăpânească ceea ce numim forța vitală. Așa cum astăzi noi putem extrage din cărbune energia calorică pentru a o transforma în forță motrice, pe care o utilizăm în mijloacele de transport, tot astfel, atlanteenii au știut să utilizeze forța de germinație a ființelor vii, în slujba tehnicii. Ca să înțelegem mai bine toate acestea, să recurgem la următoarea imagine. Să ne gândim la un bob de grâu. El conține o energie latentă. Această forță acționează și face ca din bob să răsară o tulpină. Natura poate să trezească aceste forțe latente din bob. Omul actual nu poate realiza aceasta prin propria sa voință. El seamănă bobul de grâu în pământ și îl lasă acolo în seama forțelor naturii, pentru a da rod. Omul atlanteean, însă, putea să facă și altceva. El cunoștea arta de a transforma în forță tehnică energia cuprinsă într-o cantitate de grâu, așa cum în prezent se poate face cu forța calorică pe care o conține cărbunele. În perioada atlanteeană, plantele nu erau cultivate numai pentru a produce alimente, ci și într-un scop energetic: forțele latente din plante erau utilizate pentru a servi în industrie și transporturi. Astăzi noi dispunem de instalații care transformă energia cărbunelui în forța motrice din locomotive; atlanteenii aveau, la rândul lor, instalații pe care le puneau în mișcare cu ajutorul, putem spune, al semințelor de plante, transformând energia lor vitală în forță energetică, în scopuri tehnice. Atlanteenii au putut pune în mișcare, în felul acesta, unele vehicule care zburau la joasă altitudine. Înălțimea la care zburau era mai mică decât a munților existenți în acea perioadă, dar vehiculele erau prevăzute cu dispozitive de conducere care permiteau să se înalțe deasupra munților.

Trebuie să avem în vedere că, în decursul timpului, condițiile terestre s-au modificat în mod considerabil. În prezent, vehiculele atlanteene amintite ar fi cu totul inutilizabile. Dacă pe atunci oamenii se puteau servi de ele, aceasta se datora faptului că stratul de aer care înconjura globul terestru era mult mai dens. Nu trebuie să ne preocupe acum problema de a sti dacă am putea să ne facem o idee despre acea densitate a aerului cu ajutorul conceptelor științei actuale. Știința și gândirea logică, prin esența lor, nu sunt în măsură că precizeze ce este și ce nu este posibil. Singurul lor scop este să explice fapte constatate prin experiență și observație directă. Dar penfru cercetarea ocultă acea densitate deosebită a atmosferei este o realitate tot atât de sigură ca orice alt fapt stabilit cu ajutorul simțurilor fizice. – Este, de asemenea, sigur, deși probabil inexplicabil pentru fizica și chimia moderne, că pe atunci, pe întregul glob pământesc, apa era mult mai puțin densă decât astăzi. Prin fluiditatea sa apa putea servi la unele aplicații tehnice, datorită forței germinative pe care o puteau mânui atlanteenii, lucru cu totul imposibil în prezent. Cu timpul, apa s-a densificat și dirijarea acelor vehicule nu s-a mai putut face ca mai înainte. Toate acestea ne arată în mod foarte clar că civilizația și cultura atlanteeană erau profund diferite de ale noastre. Aceasta ne permite să înțelegem că și natura fizică a unui atlanteean era cu totul diferită de aceea a omului contemporan. Apa pe care o bea era asimilată de forțele vitale din corpul său în mod cu totul diferit decât este posibil în corpul nostru fizic actual. Datorită acestui fapt, atunci când era necesar, atlanteanul își putea canaliza forțele sale fizice, prin voință, în cu totul alt mod decât o poate face omul de azi. El avea, ca să spunem așa, mijloacele de a-și dezvolta propriile sale forțe fizice. Pentru a ne face o imagine corectă despre natura omului atlantean, trebuie să știm că pentru el noțiunile de oboseală și de efort fizic erau mult diferite de ale noastre.

O așezare socială din perioada atlanteeană avea un caracter – aceasta reiese din toate cele arătate până acum – care nu era cu nimic asemănător unui oraș modern. Totul, în aceste așezări, era legat de natură. Nu am face decât să prezentăm o slabă imagine arătând că, în primele timpuri ale acelei perioade și până către mijlocul celei de a treia subrase*, o asemenea așezare umană avea aspectul unei grădini în care locuințele erau construite din arbori cu ramurile împletite într-un mod nu numai ingenios, dar și artistic. Munca pe care omul o îndeplinea cu mâinile sale se îmbina armonios cu natura. Omul însuși se simțea intim legat cu aceasta. De aceea, însuși simțul său social era altul decât cel pe care îl avem noi astăzi. Natura era comună tuturor. Ceea ce se construia pe temeiuri naturale era considerat ca un bun comun, în aceeasi măsură în care noi considerăm astăzi că ceea ce rezultă din activitatea îndeplinită cu inteligența și rațiunea noastră este bunul nostru personal.

* Perioada atlanteană se împarte în șapte epoci, numite și subrase sau „rase" (NT).

Cine și-a însușit ideea că atlanteenii erau înzestrați cu forțele spirituale și fizice pe care le-am descris, acela va înțelege că, în acele îndepărtate timpuri, omenirea în ansamblul ei prezenta o imagine care ne amintește prea puțin de ceea ce suntem obișnuiți să vedem azi în jurul nostru și că nu numai oamenii, ci întreaga natură s-a transformat în mod considerabil de-a lungul vremii. Formele plantelor și animalelor s-au transformat cu totul. Întreaga natură terestră a suferit modificări. Regiuni care erau înainte populate au fost distruse, iar altele noi au luat ființă. - Strămoșii atlanteenilor, la rândul lor, locuiau un continent care este astăzi de mult dispărut; partea sa principală ocupa sudul Asiei de astăzi. Literatura teosofică îi numește lemurieni. După ce au străbătut, la rândul lor, diferite etape de evoluție, cei mai mulți dintre ei au decăzut. Dar, în anumite zone ale globului, descendenții acestei populații degenerate au supraviețuit sub formă de populații sălbatice. Numai o mică parte dintre lemurieni a fost capabilă să continue evoluția. Din aceștia s-a născut apoi omenirea atlanteeană. - Mai târziu, s-a întâmplat ceva asemănător. Cea mai mare parte a populației atlanteene a decăzut și iarăși, dintr-un grup retrâns, s-a format o populație din care se trag cei pe care îi numim acum arieni, de care este legată întreaga omenire culturală de astăzi. Lemurienii, atlanteenii, arienii sunt, în terminologia științei oculte, rase-rădăcină ale omenirii. Lemurienii au fost precedați de alte două rase-rădăcină, după cum arienii vor fi urmați de încă alte două, în viitor; cu alte cuvinte, există în total șapte rase-rădăcină*. Așa cum am arătat sumar în cazul lemurienilor, al atlanteenilor și al arienilor, fiecare rasă-rădăcină provine din cea precedentă. Fiecare rasă-rădăcină posedă calități fizice și spirituale complet diferite de cele precedente. În timp ce atlanteenii, de exemplu, au avut dezvoltată în mod deosebit facultatea memoriei și tot ce se leagă de aceasta, misiunea arienilor constă în dezvoltarea forței de gândire și tot ceea ce este în legătură cu aceasta.

* Terminologia utilizată ulterior în scrierile antroposofice nu mai vorbește de „rase-rădăcină" și de „subrase" în cadrul lor, ci de „perioade", pentru rase-rădăcină și de epoci de cultură, pentru subrase (NT).

Dar și fiecare rasă-rădăcină parcurge diferite stadii de evoluție, care sunt întotdeauna în număr de șapte. La începutul perioadei în care apare o rasă-rădăcină, trăsăturile sale principale se manifestă, ca să spunem așa, într-o stare juvenilă, dar, încetul cu încetul, aceste trăsături și calități ating maturitatea pentru ca apoi, în final, să ajungă la decadență. Populația care compune o rasă-rădăcină se divizează astfel, în timp, în șapte subrase*. Nu trebuie însă să ne imaginăm că o subrasă dispare îndată ce se dezvoltă o alta nouă. Sunt situații când apare o rasă nouă, dar coexistă încă mult timp cu cea anterioară. Întotdeauna au locuit pe Pământ, una langă alta, populații care prezentau stadii diferite de evoluție.

* Sau, simplu„,rase" (NT).

Prima subrasă atlanteeană s-a format pornind de la un grup de lemurieni care atinseseră o treaptă avansată de evoluție și care era capabilă să se dezvolte mai departe și să se transforme. Acest grup avea darul memoriei numai în ultima fază a evoluției sale lemuriene, deci îl manifesta de la începutul evoluției sale atlanteene. Trebuie să reținem că un lemurian era apt să-și formeze reprezentări ale stărilor pe care le viețuia, dar era incapabil să le păstreze în memorie. El uita imediat tot ceea ce își reprezentase. Să notăm că, dacă acești oameni trăiau totuși într-o anumită formă de cultură, putând, de exemplu, să confecționeze unelte de lucru, să construiască locuințe etc., toate acestea le făceau nu prin capacitatea lor proprie de reprezentare, ci cu ajutorul unei forțe spirituale care acționa în ei, forța pentru care cuvântul potrivit ar fi acela de forță instinctuală. Nu este, totuși, vorba de o forță ca cea pe care o au astăzi animalele, ci de un instinct de o cu totul altă natură.

Literatura teosofică numește această primă subrasă a atlanteenilor rmoahals*. Memoria acestor oameni se baza mai ales pe senzații vii. Culorile pe care le percepea ochiul sau sunetele pe care le înregistra urechea trezeau în sufletul omului o vibrație prelungă și avea drept urmare faptul că rmoahalii dezvoltau sentimente pe care înaintașii lor lemurienii nu le cunoșteau. Atașamentul față de experiențele trecute, de exemplu, făcea parte din aceste sentimente.

* Se păstrează aceeași ortografie din textul german. În limba română, acest plural ar trebui scris rmoahali (NT).

De dezvoltarea memoriei este legată și dezvoltarea limbajului. Atât timp cât ființa umană nu-și amintea trecutul, nu putea avea loc nici transmiterea, cu ajutorul vorbirii, a experienielor viețuite. Primele semne ale memoriei au apărut, ca să spunem așa, în ultima etapă a Lemuriei, și abia atunci începe să se dezvolte și facultatea de a da nume la tot ceea ce omul vedea și auzea în jurul său. Numai oamenii dotați cu memorie pot sesiza utilitatea de a da unui lucru un nume. Limbajul se dezvoltă, așadar, în perioada atlanteană. Prin aceasta, se stabilește o legătură între sufletul omului și obiectele exterioare din jurul lui. Omul formulează în interioritatea sa cuvântul pe care îl rostește, și acesta aparține obiectelor lumii exterioare. Grație limbajului, se stabilește o nouă relație și între un om și altul. Firește, limbajul la rmoahali era încă într-un stadiu primitiv, dar el era fundamental diferit de cel al strămoșilor săi lemurieni.

Forțele care acționau în sufletul primilor atlanteeni mai aveau încă ceva ce ținea de forțele naturii. Oamenii aceștia erau mai apropiați, într-un anumit sens, de ființele naturii din jurul lor decât urmașii lor. Cu mult mai mult decât este cazul în prezent, forțele lor sufletești erau asemănătoare cu forțele naturii. Tot astfel, și cuvântul pe care îl rosteau era înzestrat cu forță naturală. Să luăm un exemplu: când rosteau un cuvânt, acesta aducea ceva din energia elementară a naturii. Ei nu denumeau pur și simplu un lucru, ci cuvântul conținea în el și o putere asupra lucrului și chiar și asupra semenilor. Cuvântul rmoahalilor nu exprima doar un sens, ci avea și o putere. Când se vorbește astăzi de o forță magică a cuvintelor, se subînielege ceva ce pentru acei oameni era mult mai real decât este pentru noi. Cuvântul pronunțat de rmoahal dezvolta o fortă asemănătoare cu forța însăși a obiectului numit. Datorită acestui fapt, cuvintele aveau atunci și o virtute curativă, ceva mai mult, ele puteau stimula creșterea plantelor, puteau să îmblânzească furia animalelor, puteau să producă și multe alte efecte. Această forță a început să-și piardă din intensitate încetul cu încetul la următoarele subrase care s-au perindat în perioada atlanteană. Ea s-a pierdut în mod progresiv. Rmoahalii o resimțeau ca pe un dar înnăscut, un dar al naturii, iar raportul lor cu această forță avea un caracter religios. Cuvântul avea pentru ei, în primul rând, ceva sacru. Utilizarea în sens rău a unor cuvinte sau sunete ce conțincau în sine puteri deosebite era, la început, ceva de neconceput. Fiecare om simțea că o abatere de genul acesta ar fi putut să-i aducă o mare nenorocire. Efectul magic al cuvintelor s-ar fi întors împotriva lui, căci dacă o folosire corectă a cuvântului aduce o binecuvântare, un sacrilegiu aduce pierderea făptașului. Dând dovadă de o puritate de sentimente, rmoahalii atribuiau această putere a lor mai puțin lor înșile, cât mai ales unei naturi divine care acționa în ei.

Situația devine cu totul alta o dată cu apariția celei de a doua subrase (așa-numitele popoare tlavatli). Indivizii care compuneau această a doua subrasă încep să aibă sentimentul propriei lor valori. Ambiția, care la rmoahali era necunoscută, își face acum apariția. Memoria începe să influențeze, într-un anumit sens, concepția lor despre viața socială. Cel care putea face față unor situații grele începea să pretindă celorlalți să îi acorde respect. El cerea ca faptele sale să fie întipărite în memoria lor. Pe această amintire a unor fapte săvârșite de cineva se baza alegerea conducătorului în cadrul unui grup. Și, o dată cu aceasta, începe să se dezvolte un fel de demnitate regală, și această legitimitate se continuă și după moarte. Se dezvoltă, așadar, amintirea, pomenirea strămoșilor, sau a acelora care dobândiseră merite în timpul vieții. Anumite grupuri încep să facă din aceasta un cult religios al morților, al strămoșilor. Acesta s-a continuat multă vreme și apoi, cu timpul, s-a diversificat. La rmoahali, omul nu avea valoare decât în măsura în care știa, în fața unei acțiuni, să se impună prin puterea sa. Dacă cineva ar fi pretins să fie respectat pentru ceea ce făcuse altădată, trebuia să probeze – prin fapte noi – că vechea sa forță rămăsese aceeași. El trebuia să reînvie prin noi fapte, ca să spunem așa, amintirea faptelor trecute. Realizările din trecut erau fără importantă în prezent. Abia mai târziu, în a doua subrasă, începe să se țină seama de caracterul personal al individului; se ajunge la situația nouă ca, în aprecierea unui om, să se țină seama de realizările sale din trecut.

O altă urmare a faptului că în viața socială începe să predomine forța amintirii a fost formarea de grupuri de indivizi legați prin amintirea unor fapte săvârșite în comun. Până atunci, orice grup social depindea întru totul de forțele naturale, de originea sa comună. Omul, ca individ, nu aducea nici un aport, prin propriul său spirit, la ceea ce natura făcuse din el. De acum înainte însă, o persorialitate puternică putea să antreneze spre o acțiune comună un anumit număr de oameni, iar amintirea acestor acțiuni săvârșite în comun ducea la formarea unui grup social distinct de altele.

Acest mod de conviețuire socială nu s-a concretizat însă decât în decursul celei de a treia subrase (a toltecilor). Indivizii care aparțineau acestei rase au fost primii care au pus bazele unei forme de organizare socială pe care am putea-o considera un fel de ființă comună și care poate fi considerată ca prima etapă a închegării unui stat. Conducerea și guvernarea acestei comunități erau creditare, treceau de la strămoși la descendenți. Ceea ce, până aunci, se perpetua numai în memoria contemporanilor, acum se transmitea din tată în fiu. Întregul neam trebuia să nu uite faptele săvârșite de strămoși. Descendenții continuau să aprecieze ceea ce realizaseră strămoșii lor. Trebuie să ne fie foarte limpede că, în acea vreme, oamenii aveau în mod real forța de a transmite însușirile lor urmașilor. Educația consta în a prezenta viața în imagini vii. Efectul produs de acest gen de educație depindea de puterea personală care emana de la educator. Acesta nu urmărea să perfecționeze inteligența elevilor săi, ci să dezvolte în ei, mai ales, aptitudini care să fie de natură instinctivă. Sistemul permitea ca aptitudinile părintelui să se transmită, în cele mai multe cazuri, fiilor.