Dualitatea umana

Dualitatea umana de Rudolf Steiner

Praga, 21 martie 1911

În cadrul expunerilor noastre vom intra în mod constant în dificultatea de a putea cuprinde mai exact cu privirea organismul uman exterior, pentru a recunoaște ce este perisabil, fragil. Vom vedea totodată cum tocmai acest lucru ne va conduce spre cunoașterea nepieritorului, eternului din natura umană. Și dacă considerațiile noastre au acest scop, este necesar să ne amintim ceea ce am mentionat deja, și anume punctul de vedere din care trebuie considerat organismul exterior fizic, cu întreaga venerație cuvenită unei revelări a lumilor spirituale.

Dacă suntem pătrunși în oarecare măsură de noțiunile și modul de simțire al științei spiritului, putem avea acces cu ușurință la gândul că organismul uman, în uriașa lui complexitate, trebuie să fie cea mai semnificativă expresie, cea mai mare și mai importantă revelație a forțelor spirituale care structurează lumea și-i dau viață. Oricum, trebuie să pătrundem tot mai mult din afară spre interior.

Ieri am văzut cum observația exterioară – atât cea laică cât și cea științifică – ne obligă să vedem în om o dualitate. Am făcut-o în treacăt, dar, în cele ce urmează, vom aprofunda problema. Am spus despre această dualitate că este închisă în cavitatea osoasă a craniului și coloanei vertebrale. Pornind de la forma exterioară a acestei părți a omului, se poate obține o perspectivă provizorie, legând viața de veghe cu cealaltă, la început foarte îndoielnică, desigur – viața de vis. Am văzut că formele exterioare ale acestei părți a naturii omenești oferă un gen de imagine, înseamnă un fel de revelație: pe de o parte a vieții de vis, această viață haotică a imaginilor, iar pe de alta a vieții de veghe, cu contururi nete, stabilite prin observație.

Astăzi vom arunca o privire chiar și numai fugitivă asupra celeilalte pării a dualității omenești, care se află în afara domeniului observat ieri. O privire, chiar superficială, asupra acestei a doua părți a ființei umane ne poate lămuri că, dintr-un anumit punct de vedere, ea este opusă celeilalte părți. Atunci când privim creierul și măduva, le vedem înconjurate de formațiuni osoase. Dacă privim cealaltă parte a alcătuirii omenești va trebui să spunem că aici formațiunile osoase sc găsesc angrenate mai mult în interiorul organelor. Dar aceasta ar fi o apreciere foarte superficială. Mai adânc în structura acestei a doua părți a naturii umane ne va conduce faptul că vom aborda mai întâi separat cele mai importante sisteme de organe, comparându-le apoi cu ceea ce am aflat ieri.

Vom analiza la început sistemele de organe, sistemele de instrumente ale organismului uman care aparțin nutriției și pe cele care se găsesc între aparatul digestiv și acea minunată formațiune care constituie punctul central al organismului omului: inima. Chiar o privire superficială ne arată că acest sistem de instrumente, și în primul rând aparatul digestiv, este destinat să preia substanțele din lumea exterioară și să le pregătească pentru a le prelucra ulterior în organismul fizic al omului. Știm că aparatul digestiv se întinde – sub forma unui tub – de la orificiul bucal până în stomac. Știm, de asemenea, că alimentele dirijate prin acest canal sunt cu ușurință separate într-o parte inutilizabilă, care este pur și simplu eliminată, și o alta, care este transportată în organism prin celelalte organe digestive. Se știe, de asemenea, că aparatului digestiv propriu-zis i se atașează sistemul limfatic, al cărui rol este de a duce mai departe substanțele nutritive modificate. Deci de aparatul digestiv, dincolo de stomac, se leagă sistemul limfatic – o sumă de canale ce parcurg întreg corpul, care se încarcă cu substanțele transformate de către aparatul digestiv și le transportă spre sânge. Avem, prin urmare, a treia componentă a acestui sistem de organe, aparatul circulator, cu canalele sale ramificate, largi sau înguste, care străbat întreg organismul, și al cărui centru activ este inima. Știm, de asemenea, că vasele care pleacă de la inimă, numite artere, conduc sângele spre toate părțile organismului nostru, că sângele suferă un anumit proces de transformare și este readus apoi la inimă, prin alte vase, sub formă de sânge albastru, spre deosebire de sângele roșu. Mai știm că acest sânge transformat, inutilizabil ca atare pentru viață, este condus la plămâni, unde intră în contact cu oxigenul care provine din aerul exterior, cu ajutorul căruia este reînnoit în plămân și apoi este recondus la inimă, pentru a-și relua cursa prin întregul organism.

Pentru a putea examina toate aceste sisteme, și pentru a avea, în modul de observare exterior, o bază valabilă și pentru abordarea ocultă, vrem să ne ocupăm mai întâi de acest sistem care apare de la bun început ca punct central al întregului organism: aparatul circulator.

Să analizăm mai întâi sângele: după ce a fost reîmprospătat la nivelul plămânului și transformat în sânge oxigenat, este dus la inimă, de unde pleacă din nou ca sânge roșu, pentru a fi reutilizat în organism. Vă previn că toate desenele pe care le voi prezenta vor fi schematice. Să ne amintim că inima omului este alcătuită din patru camere, mărginite de pereți interiori: două camere mari în partea inferioară și două mai mici în partea superioară. Cele inferioare se numesc ventricule, iar cele superioare auricule. Nu voi vorbi astăzi despre valvule; vă voi prezenta procesul foarte schematic. După ce a curs din auriculul stâng în ventriculul stâng, sângele este transportat de o arteră mare și purtat în întreg organismul. Să reținem că acest sânge este utilizat de toate organele corpului, este transformat în sânge albastru și sub această formă ajunge în auriculul drept, de unde curge în ventriculul drept, pentru a fi dirijat spre plămâni, reînnoit, și pentru a-și relua ciclul.

Dacă ne reprezentăm acest lucru, este important pentru modul de observație ocultă să adăugăm că foarte aproape – pe traiectul arterei principale (aorta – n.tr.) – se separă un curent secundar, care duce sângele oxigenat spre creier și care revine apoi la auriculul drept. Astfel, sângele trecut prin creier este transformat la fel ca si cel care vine din celelalte părți ale organismului. Avem deci o mică circulație, în care este intercalat creierul, separat de marea circulaiie, care parcurge restul organismului. Este foarte important să reținem acest fapt, deoarece el ne conduce spre o reprezentare importantă, care ne poate furniza baza pentru tot ce ne face posibilă urcarea spre înăltimile oculte numai dacă ne punem întrebarea: Așa cum în partea superioară a organismului sunt inserate în mica circulație organele superioare, ceva asemănător există și în marea circulatie? Vom ajunge astfel la un rezultat care ne poate fi furnizat chiar și de observația exterioară superficială, faptul că în marea circulatie sunt inserate trei organe: splina, ficatul și vezica biliară, care contine bila preparată de ficat.

Dacă ne întrebăm care este rolul acestor organe, știința exterioară ne răspunde că ficatul prepară bila, că bila curge în tubul digestiv și colaborează la transformarea alimentelor, pentru ca acestea să fie preluate prin vasele limfatice și să poată intra în sânge. Știința exterioară ne vorbește mai puțin despre al treilea organ, splina. Dacă examinăm aceste organe, trebuie să precizăm că ele sunt în întregime ocupate cu prepararea alimentelor pentru organismul uman. Pe de altă parte, toate trei sunt incluse în circulație, și nu degeaba. Dat fiind faptul că alimentele sunt preluate de sânge, pentru a fi purtate în întregul organism și pentru a înlocui în permanență pierderile, aceste trei organe participă la transformarea integrală a alimentelor. Acum se pune o întrebare: Putem înțelege, după aspectul lor exterior, felul cum aceste organe participă la activitatea generală a organismului uman? Dacă privim din afară, ne apare că ele sunt intercalate în circulația inferioară, așa cum creierul este inclus în circulația superioară. Dacă avem în vedere asemenea considerații exterioare, pe care este necesar să le aprofundăm mai târziu, trebuie să vedem dacă aceste organe ar putea avea o sarcină asemănătoare celei a creierului și în ce ar putea consta ea.

Să analizăm pentru început părțile superioare ale organismului uman. Ele sunt cele care preiau impresiile senzoriale exterioare culese de organele de simț și care elaborează materialul percepției noastre senzoriale. Ceea ce se întâmplă în cap, în părțile superioare ale organismului uman, este prelucrarea acelor impresii care intră prin organele de simț. Putem considera impresiile exterioare drept cauză a tot ce se întâmplă în partea superioară a organismului, și în timp ce aceste impresii își produc efectul, precum și ceea ce rezultă din acțiunea lor prin elaborare interioară în organele superioare ale omului, modifică sângele, sau contribuie la aceasta; sângele astfel modificat este trimis de către aceste organe spre inimă, la fel ca și cel din restul organismului.

Întrucât partea superioară a organismului uman se deschide lumii exterioare cu ajutorul organelor senzoriale – porți deschise lumii înconjurătoare – nu este oare natural să gândim că ceea ce lumea exterioară imprimă în creier prin organele de simț corespunde într-un anume sens cu ceea ce acționează din interiorul organelor interioare, splină, ficat, bilă, în afară? În timp ce această parte superioară se deschide spre exterior pentru a primi de acolo influențe și sângele curge spre această parte pentru a culege influențele exterioare, în același timp el curge spre partea inferioară, pentru a primi ceea ce vine de la cele trei organe. Deci, când privim lumea înconjurătoare, vedem că aceasta influențează structura noastră superioară prin intermediul organelor senzoriale. Imaginați-vă că ceea ce pătrunde în noi din exterior prin simțuri ar fi comprimat, concentrat într-un centru. Astfel, ceea ce pătrunde în noi din toate direcțiile trebuie comparat cu ceea ce curge din ficat, din vezica biliară și din splină, adică lume înconjurătoare transformată. Dacă aprofundați această idee, veți vedea că nu este o reflecție cu totul stranie.

Imaginați-vă diversele impresii senzoriale care curg spre interior și închipuiți-vă că sunt concentrate, condensate și formate ca organe dispuse în interior. Astfel, sângele se oferă în interior celor trei organe - ficat, bilă, splină -, așa cum partea superioară a organismului se oferă lumii din afară. Avem deci lumea exterioară, care ne înconjoară simțurile, concentrată în organe dispuse în interiorul corpului omenesc. Putem spune că, pe de o parte, lumea lucrează în exterior, pătrunde în noi, atinge sângele în organele superioare și îl influențează. Pe de altă parte, macrocosmosul influențează în mod tainic organele pe care le-a concentrat și, pe această cale, acționează asupra sângelui nostru, care i se pune de asemenea la dispoziție. Să reprezentăm aceasta schematic: Să ne imaginăm în primul rând lumea, care acționează din toate părțile asupra simțurilor noastre, și sângele, oferindu-se ca o tablă pe care se întipăresc impresiile acestei lumi - este organizarea noastră superioară. Să ne imaginăm apoi că am putea concentra toată această lume exterioară în organe izolate, că am forma din ea un extract pe care l-am putea transpune în interior; astfel, ceea ce acționează din toate direcțiile acționează și de cealaltă parte, a sângelui. Vom avea astfel un tablou al exteriorului și interiorului organismului uman format într-un fel cu totul aparte. S-ar putea spune, într-un anumit sens, că creierul corespunde organizării noastre interioare în măsura în care ea umple toracele și cavitatea abdominală. Este ca și cum lumea din afară ar fi transpusă în interiorul nostru.

În această organizare subordonată, care servește în principal continuării procesului nutritiv, vom găsi câteva lucruri cu totul tainice, ca de pildă concentrarea întregii lumi înconjurătoare în câteva organe interne, câteva instrumente interioare. Studiind mai îndeaproape aceste organe, splina, ficatul, vezica biliară, observăm că cea care se oferă prima curentului sangvin este splina. Ea are o structură particulară, un țesut bogat vascularizat, conținând numeroase granule albe, care contrastează cu roșul fondului. Splina ne apare ca o strecurătoare prin care trece sângele, punându-se la dispoziția unui organ care este într-un fel o fracțiune concentrată a macrocosmosului. Splina este în legătură și cu ficatul. Pe treapta următoare observăm cum sângele se oferă ficatului, iar acesta, la rândul său, secretă bila, ca o a treia componentă a acestei serii. Bila este depusă într-un organ special, se amestecă cu substanțele nutritive, și de aici, împreună cu aceste substanțe transformate, ajunge în sânge.

Ne putem imagina această oferire de sine a sângelui către cele trei organe în felul următor: primul organ care se găsește în calea sângelui este splina, al doilea este ficatul, și al treilea, care are o relatie foarte complicată cu sângele, cu întregul sistem sangvin, este bila care, pentru că este pusă la dispoziția alimentelor, participă la elaborarea lor, este considerată un organ aparte. Bazați pe acest fapt, ocultiștii tuturor timpurilor au dat anumite denumiri acestor organe. Vă rog să nu vă gândiți deocamdată la nimic deosebit în legătură cu aceste nume, ci numai la faptul că ele au fost date acestor organe și să faceți abstracție de adevărul că o asemenea asociere a numelor are și o altă semnificație pentru organe. Vom vedea mai târziu pentru ce motive li s-au dat chiar aceste nume. Deoarece splina este prima care se oferă sângelui, vechilor ocultiști li s-a părut că cel mai potrivit nume pentru ea ar fi cel al primei planete care apare în spatiul cosmic al sistemului solar. Din această cauză au numit splina „saturniană" – sau un Saturn interior –, așa cum ficatul a devenit un Jupiter interior, iar bila un Marte interior. Deocamdată să nu ne gândim la aceste nume, ci numai la faptul că le-am depistat. Și am făcut aceasta deoarece am înțeles că lumile exterioare, abordabile pentru simțurile noastre, sunt comprimate în aceste organe, care reprezintă pentru noi lumi interioare, așa cum planetele reprezintă lumi exterioare. Așa cum lumile exterioare apar simțurilor noastre, prin aceea că pătrund din afară, lumile interioare acționează activ asupra sângelui, influențând Eul, al cărui organ este sângele.

În orice caz, vom afla o diferență importantă între caracteristicile creierului uman, despre care am vorbit ieri, și ceea ce ne apare ca un fel de sistem cosmic interior. Această diferență constă, în primul rând, în faptul că omul nu știe nimic despre ceea ce se petrece în organismul său interior. El nu percepe influența pe care aceste lumi interioare o exercită asupra lui, în timp ce, în mod caracteristic, lumea exterioară îi impresionează conștiența. Într-un anumit sens, ne este îngăduit să numim aceste lumi interioare o lume a inconștientului, spre deosebire de lumea conștientă, pe care am învățat să o cunoaștem în activitatea creierului.

Vom clarifica conținutul conștientului și al inconștientului, luând în considerare și alt aspect. Știti că știința oficială consideră sistemul nervos, cu tot ce este legat de el, drept organ al conștienței. Pentru dezvoltarea ulterioară a considerațiilor noastre oculte, să reținem o anumită relație a sistemului nervos cu sângele - ceea ce am expus azi în mod schematic. Vedem că sistemul nervos este pretutindeni în legătură cu sângele. Să dăm atentie mai întâi unui adevăr pe care știința oficială îl consideră incontestabil: că regulatorul general al activității conștiente, al vieții sufletești, este sistemul nervos. Nu putem însă evita faptul că pentru ocultiști sistemul nervos nu reprezintă decât un fel de substrat al conștienței. Așa cum sistemul nervos se inserează în organismul nostru și intră în contact într-un anumit fel cu sângele, tot astfel se inserează în ființa omenească ceea ce noi numim corpul astral și Eul. În conferințele mele, am arătat că și o observare exterioară, pe care am prezentat-o în repetate rânduri, ne poate evidenția că sistemul nervos este, într-un anumit sens, revelația corpului astral. În cadrul unei astfel de abordări, vedem că la început nu le putem atribui corpurilor naturale nevii decât corpul fizic pe care ni-l prezintă. Când urcăm pe scara evoluției de la corpurile anorganice, neînsuflețite, la corpurile naturale însuflețite – la organisme –, trebuie să ne imaginăm că acestea sunt pătrunse de corpul eteric sau vital, care conține în el cauzele manifestărilor vieții. Vom vedea mai târziu că antroposofia sau ocultismul nu vorbesc despre acest corp vital așa cum se vorbea pe vremuri despre „forța vitală". Când antroposofia amintește despre corpul eteric, ea vorbește despre ceva real, pe care ochiul spiritual îl vede cu adevărat și care se află la baza corpului fizic. Când contemplăm plantele, trebuie să le atribuim un corp eteric. Dacă ajungem mai sus, la ființele dotate cu sensibilitate, la animale, vom găsi elementul sensibilitătii, al vieții interioare, sau, mai bine zis, al trăirii interioare, care deosebește animalele de plante. Pentru ca simpla activitate vitală – care nu se poate încă interioriza și nu se poate aprinde până la simțire – să ajungă la trăire interioară trebuie ca în organismul animalului să se integreze corpul astral. Sistemul nervos, pe care plantele încă nu-l au, devine pentru noi unealta exterioară a corpului astral, arhetip spiritual al sistemului nervos. Așa cum arhetipul se comportă față de manifestarea sa, de imaginea sa, la fel se comportă și corpul astral față de sistemul nervos.