Entitatea umana

Entitatea umana de Rudolf Steiner

Praga, 20 martie 1911

În acest ciclu de conferințe avem de tratat o temă extrem de apropiată omului. Vom vorbi despre entitatea omului însuși, despre ceea ce se referă la viața omenească. Pe cât de aproape atinge acest subiect omul – deoarece este vorba de el însuși –, tot pe atât de greu este de abordat. Chiar și numai o privire asupra imperativului „Cunoaște-te pe tine însuți", care a răsunat în toate timpurile, coborât spre om din înălțimi mistic-oculte ne arată că această cerință este valabilă pentru toate epocile, că autocunoașterea, cunoașterea adevărată a entității proprii este un proces foarte greu pentru om. Nu este vorba aici numai de cunoașterea de sine personală, ci mai cu seamă de cunoașterea entității omenești. Eterna repetare a preceptului „Cunoaște-te pe tine însuti" ne arată că omul este foarte departe de el însuși, că el trebuie să parcurgă o cale lungă spre propria sa înțelegere. Acesta cste motivul pentru care considerațiile pe care le vom face în aceste zile vor trata, la rândul lor, lucruri îndepărtate, pentru care vom avea nevoie de multe explicatii.

Din această cauză am decis să abordez această temă numai după o lungă pregătire și după o matură chibzuință. Dacă vrem să ajungem la o abordare reală avem nevoie neapărat de ceva ce este adeseori ignorat în abordarea științifică obișnuită: venerația pentru ființa umană – nu pentru individ, mai ales când acest individ suntem noi înșine, ci pentru ființa umană în general. Va fi o condiție de bază pentru viitoarele noastre abordări de a avea venerație pentnt entitatea umană, în cel mai pur înțeles al acestei expresii.

Adevărata venerație se va naște numai dacă vom face abstracție de felul în care apare ființa umană în viața de toate zilele. Trebuie - să ne putem ridica până la ideea că omul, cu toată evoluția lui trecută, nu este aici pentru el însuși, ci pentru revelarea spiritului întregii lumi, a spiritului divin al întregii lumi: Acest om este revelația divinității cosmice! Și dacă el spune că aspiră la cunoașterea de sine, la a deveni din ce în ce mai desăvârșit – în sensul antroposofic al cuvântului – nu trebuie să rezulte că o face din simplă curiozitate și nici din dorinta de a afla ce este omul, ci trebuie să simtă ca pe o datorie de a modela cât mai bine această realizare, această revelație a spiritului lumilor în om, să operfectioneze din ce în ce mai mult, pentru a găsi un sens în cuvintele: „A rămâne neștiutor înseamnă a păcătui împotriva vocației hotărâtă de divinitate". Căci spiritul lumilor a pus în noi forța cunoașterii. Dacă nu vrem să dezvoltăm această cunoaștere, refuzăm să fim revelația spiritului divin, ceea ce, de fapt, nu ne este îngăduit, și în acest caz devenim din ce în ce mai mult caricatura lui. Este de datoria noastră să ne transformăm neîncetat, în asa fel încât să devenim o reflectare a spiritului universal. Numai dacă putem să dăm un înțeles cuvintelor „a deveni o imagine a spiritului universal", dacă devine important pentru noi să spunem „trebuie să cunoaștem, este de datoria noastră să cunoaștem", doar atunci vom putea încerca în mod corespunzător acest sentiment de venerație față de ființa umană. Pentru cel care vrea să cuprindă viața și entitatea omului dintr-un punct de vedere ocult, această pătrundere cu venerație fată de natura omenească este o necesitate absolută, pentru că numai ea este capabilă să trezească în noi ochiul spiritual, posibilitățile noastre plenare de viziune spirituală, adică să trezească acele forțe care să ne lase să pătrundem în profunzimile spirituale ale naturii omenești. Dacă un cercetător al spiritului, un clarvăzător, nu ar putea să venereze în cel mai înalt grad natura umană, nu ar fi capabil să pătrundă până în cele mai intime fibre ale sufletului, cu venerație pentru această natură, i-ar rămâne închis ochiul spiritual pentru tot ce privește entitatea mai profundă a omului, oricât de deschis ar fi pentru unele din tainele spirituale ale Universului. Sunt mulți clarvăzători care pot vedea în ambianța spirituală a existenței noastre. Dacă nu au această venerație, ei nu pot însă pătrunde în profunzimea firii umane și nu pot spune nimic corect în ceea ce privește entitatea umană.

În sens exterior, știința vieții se cheamă „fiziologie". Această știință a vieții nu va fi abordată aici în felul în care o vede stiința exterioară, ci în felul în care ea se oferă privirii spirituale, astfel încât, de la aspectul exterior al omului, de la forma și funcțiile organelor lui, vom privi mereu spre baza spirituală, suprasensibilă a organelor, a formelor de viață, a proceselor vitale. Întrucât nu avem intenția de a construi aici o „fiziologie ocultă" subiectivă, va fi necesar să facem une]e referiri la lucruri care la început vor suna celor neinițiați ca neverosimile. Trebuie să mentionăm că acest ciclu de conferințe, mai mult decât altele pe care le-am ținut până acum, constituie un întreg și că nu putem nici discuta, nici face critici pe marginea conferințelor izolate – și în special a celor de început –, pentru că unele lucruri pe care le vom aborda în acest ciclu de conferințe va trebui să le spunem fără prejudecăți și nimic nu trebuie tratat în mod izolat. Din această cauză fiziologia ocultă trebuie abordată altfel decât o fiziologie exterioară. Principiile de bază pe care le vom expune la început vor fi confirmate de ceea ce va fi spus la sfârșit. Și nu vom urmări o „linie dreaptă de la început până la sfârșit", ci vom parcurge un drum circular, care ne va conduce, în cele din urmă, de unde am pornit.

Ceea ce prezentăm aici este o meditație asupra omului. La început omul ne întâmpină prin forma sa exterioară perceptibilă simțurilor exterioare. Știm că observația laică pur exterioară a omului s-a îmbogățit mult datorită cercetării științifice. Deci, ceea ce știm astăzi în mod exterior despre om, prin experiență și prin observație exterioară, trebuie constituit din ceea ce laicul este capabil să observe la sine și la alții și din ceea ce are de spus știința în aceste domenii, care obține rezultate folosind metode și instrumente demne de toată admiratia.

Dacă punem la un loc mai întâi pentru omul exterior tot ce se poate vedea din punct de vedere laic, ceea ce, poate, acesta a învățat despre ființa umană din unele cărți de popularizare, vom înțelege că de la început se atrage atenția asupra faptului că prin însăși forma sa exterioară, așa cum ne întâmpină în lumea exterioară, el reprezintă o dualitate. Și este indispensabil ca cel ce vrea să forțeze profunzimile naturii umane să conștientizeze, la rândul lui, că omul exterior, cu aspectul și conformația sa, reprezintă, în fond, o dualitate.

Primul lucru ce poate fi distins clar la om este faptul că posedă organe – creierul și măduva spinării – închise în formațiuni osoase, care le protejează împotriva lumii exterioare. Văzute din profil, ne putem reprezenta ceea ce aparține acestor organe în felul următor (vezi figura):

a reprezintă ansamblul vertebrelor suprapuse, formând coloana vertebrală, iar b bolta craniană și oasele capului. În acest canal format prin suprapunerea vertebrelor și din oasele craniene se găsește închis tot ce ține de creier și de măduvă. Nu putem observa omul fără a ne da seama că tot ce ține de acest domeniu formează un tot, închis în sine, și că tot restul corpului omenesc, care poate fi în strânsă legătură cu această primă formatiune – gât, trunchi, membre –, este legat de sistemul nervos prin formațiuni mai mult sau mai puțin filiforme sau plate (sub formă de bandă). Acestea trebuie să străpungă mai întâi învelișul protector, pentru a realiza o legătură între partea închisă în interiorul acestei formațiuni osoase și ceea ce se leagă de ea ca natură umană exterioară. Astfel, putem spune: Chiar pentru observația superficială, omul apare ca o dualitate. O parte se găsește în interiorul formațiunilor osoase menționate, în învelișul protector solid și sigur, iar cealaltă parte în afara acestuia.

Trebuie să aruncăm mai întâi o privire sumară asupra a ceea ce se găsește în interiorul acestei formațiuni osoase. Putem distinge din nou două organe: marea masă a creierului, închisă în cutia craniană, și măduva, legată organic de creier, și care este suspendată în canalul vertebral ca o excrescență filiformă a primului. Diferențiind aceste două formațiuni, trebuie să atragem atenția asupra unui lucru pe care știința exterioară nu este obligată să-l remarce, spre deosebire de știința ocultă, care trebuie să pătrundă în profunzimea ființei, și anume că tot ceea ce spunem despre om se referă numai la el. În momentul în care pătrundem în profunzimea diferitelor organe, descoperim că, la om, ele pot avea o cu totul altă sarcină, în semnificația lor adâncă, decât corespondentele sale din regnul animal. Cel care observă lucrurile prin intermediul știintei exterioare, va spune: Ceea ce ai afirmat aici se poate spune și cu privire la animale. Dar ceea ce se spune despre esența unui organ uman nu poate fi spus în același mod pentru animal, dacă se pătrunde mai adânc în probleme. Observația ocultă are sarcina de a privi animalul în sine și de a vedea apoi dacă ceea ce se poate spune despre măduva și creierul uman este valabil și pentru animal. Din faptul că animalele apropiate omului au o măduvă și un creier nu se poate trage concluzia că, în semnificația sa profundă, sarcina acestor organe este aceeași. Să folosim o comparape: cu un cutit se poate, la fel de bine, tăia un vițel sau răzui o pată. În ambele cazuri avem de-a face cu un cutit. Cel care privește numai forma obiectului, poate gândi că în ambele cazuri este vorba de același lucru, de un cuțit. Cel ce se află pe tărâmul științei exterioare va spune că în ambele cazuri este vorba de o măduvă și de un creier. El va gândi că, de vreme ce ambele organe există atât la animal cât și la om, ele au aceeași funcție. Dar acest lucru nu este adevărat; este o atitudine care a devenit de uz curent în știința exterioară și care a condus la unele inexactități care nu vor putea fi corectate decât atunci când știința exterioară va consimți să fie de acord cu învățămintele profunde ale cercetării suprasensibile asupra ființelor.

Dacă luăm în considerare creierul și măduva, separat, vom remarca cu ușurință un adevăr asupra căruia observatori ai naturii ne-au atras atenția de acum mai bine de o sută de ani. Se poate spune, cu o anumită justificare: Dacă se contemplă creierul, acesta ne apare ca o măduvă transformată. Să ne amintim că Goethe, Oken și alți observatori ai naturii au arătat că este o oarecare asemănare între forma oaselor craniului și vertebre. De exemplu, Goethe, care a analizat cu atenție asemănările de formă între organe, a fost de la început frapat de faptul că, dacă ne imaginăm o vertebră transformată, turtită și umflată, poate apărea forma unui os cranian, astfel încât, dilatând o vertebră în toate sensurile pentru ca ea să capete prin aceasta proeminențe, devenind însă plată în prelungirile sale, se poate obține treptat dintr-o vertebră un os cranian. Astfel, oasele craniene pot fi considerate, dintr-un anumit punct de vedere, vertebre transformate. După cum putem aprecia oasele craniene care înconjoară creierul ca vertebre transformate, la fel ne putem imagina masa măduvei, dilatată în diverse feluri, diferențiată, complicată, și obtinem într-un anumit sens creierul, prin modificarea măduvei, ca și când am spune că dintr-o plantă, care nu are la început decât frunze verzi, crește o floare. Astfel am putea gândi că, prin această modificare, întregul creier este posibil să fie transformat prin ridicarea măduvei la trepte superioare; ea a devenit creier. Vă voi spune mai târziu cum poate fi apreciat în mod științific acest lucru. Acum, deci, ne putem reprezenta că putem privi creierul nostru ca pe o măduvă diferențiată.

Să analizăm ambele organe din acest punct de vedere. Care din ele ar putea fi considerat ca fiind cel mai tânăr? Aceasta este întrebarea pe care trebuie să ne-o punem. Fără îndoială, nu este cel care are forma derivată, ci acela care prezintă forma originară. Deci măduva, fiind în prima sa etapă de dezvoltare, este mai tânără, în timp ce creierul este în cea de a doua etapă. El a parcurs deja stadiul de măduvă – este o măduvă transformată –, trebuie deci să-l considerăm ca fiind mai vechi. Altfel spus, dacă tinem seamă de această dualitate pe care o întâlnim la om – creier și măduvă – putem spune: Toate structurile, toate forțele care au dus la formarea creierului trebuie să fie mai vechi, căci într-o etapă anterioară ele au trebuit să contribuie la structurarea măduvei și apoi au acționat pentru a transforma această măduvă în creier.

Ajungem la încă o concluzie: măduva noastră actuală nu a progresat îndeajuns pentru a atinge al doilea nivel; ea a rămas la etapa de măduvă. Și, dacă vrem să exprimăm acest lucru în mod pedant, vom spune că în coloana vertebrală avem o măduvă de rangul întâi, iar în creier o măduvă de rangul al doilea, o măduvă transformată, îmbătrânită, devenită creier.

Am arătat prin aceasta ce trebuie luat în considerare când privim în mod obiectiv organul închis în acest înveliș osos protector. Acum să examinăm un alt aspect, pe care îl întâlnim la început numai în domeniul ocultismului. Vorbind despre creier și despre măduvă așa cum am procedat, se ajunge la o altă problemă. Când are loc o asemenea transformare, adică remodelarea unui organ de la un prim stadiu la un al doilea stadiu, procesul de dezvoltare poate fi progresiv sau regresiv. Adică, evoluția poate conduce un organ la trepte superioare de perfecționare sau la degenerare, la atrofiere treptată. Să ne referim la măduvă; ea ne apare ca un organ relativ tânăr, care nu a ajuns încă la stadiul de creier. Putem însă privi lucrurile în două feluri: măduva ar putea avea în ea forțele pentru a deveni, ea însăși, cândva, creier, ca acesta de acum, dar ar putea, le fel de bine, să nu aibă această predispoziție și să nu ajungă la un al doilea stadiu de dezvoltare. Ea ar fi atunci pe drumul decrepitudinii, fiind destinată să atingă doar primul stadiu de dezvoltare și să nu ajungă la cel de al doilea. Dacă ne gândim cum creierul nostru actual a avut cândva funcția unei măduve, măduva a avut, fără îndoială, forța de a se dezvolta și de a deveni creier. Dar, în ceea ce privește măduva actuală, contemplația ocultă ne spune că ea nu poartă în sine predispoziția spre o dezvoltare progresivă, ci se pregătește să-și încheie evoluția la stadiul atins. Dacă îmi permiteți să utilizez o exprimare grotescă, aș spune că omul nu trebuie să creadă că actualul cordon medular se va dezvolta cândva ca un creier. Vom vedea care sunt cauzele ce stau la baza considerațiunilor oculte, pentru a putea face această afirmație. Dar, prin simpla comparare a formelor acestui organ la om și la speciile animale primitive – unde apare pentru prima dată –, se dezvăluie deja o indicație exterioară privind cele spuse acum. Dacă luati ca punct de referintă un șarpe, vedeți cum coloana sa, formată din nenumărate inele, începe în partea posterioară a capului, este umplută de măduvă și parcurge un drum continuu înainte și înapoi. La om, în schimb, din locul unde se articulează cu creierul, măduva se depărtează, coborând și subțiindu-se tot mai mult. Ea prezintă din ce în ce mai puțin distinct forma pe care o avea la capătul de sus. Observația exterioară ne arată, de asemenea, că în acest drum spre înapoi, la șarpe, se poate vedea un fel de degenerare. Acesta este modul de comparare exterior, și vom observa cum lucrează contemplația ocultă asupra celor de mai sus.

Ținând seama de cele arătate, vom putea spune că, în formațiunea osoasă craniană, am închis o măduvă care a devenit creier printr-o dezvoltare progresivă, o măduvă care a ajuns la o a doua treaptă a dezvoltării sale. Dar există și o a doua încercare de a forma un creier asemănător în măduva spinării; trebuie să repetăm: această încercare arată că nu poate să reușească, că măduva de acum nu se ridică până la nivelul unui creier adevărat.

Să trecem acum la alte aspecte, pe care le putem cunoaște tot prin observația laică, exterioară; să încercăm să aprofundăm sarcina pe care o au de îndeplinit creierul și măduva. Este mai mult sau mai puțin știut că instrumentul activităților sufletești superioare are o anumită legătură cu creierul, că aceste activități sunt dirijate de organele creierului. Oricine știe, de asemenea, că acțiunile sufletești inconștiente sunt dirijate de măduvă, mai precis, este vorba de acea activitate care are loc atunci când impresia exterioară este urmată imediat de acțiune, fără reflecție. Când vă înțepati, vă retrageți imediat mâna, tresărind. Între înțepătură și tresărire nu este timp pentru reflecție. Aceste activități sufletești sunt acceptate cu o anumită justificare, chiar și de către știința oficială, printre funcțiile medulare. Dar există alte activități sufletești, în cadrul cărora între impresie și gest se inserează o reflecție mai adâncă. Gânditi-vă la artistul care observă natura exterioară, forțându-și simțurile. El culege nenumărate impresii. După aceea, trece mult timp până când își transformă impresiile în activitate sufletească. Și de-abia după un alt interval de timp fixează printr-o activitate exterioară ceea ce s-a elaborat în sufletul său. Între impresiile exterioare și ceea ce omul face sub influența lor se intercalează o activitate sufletească bogată. Același lucru se întâmplă în domeniul cercetării științifice, dar și în cazul oricărui om care reflectează la ceea ce are de făcut, fără a reacționa impulsiv la impresiile sale exterioare. El nu se dezlănțuie ca un taur furios la vederea culorii roșii, printr-o mișcare reflexă, ci reflectează la ceea ce are de făcut. De fiecare dată când se intercalează actul reflecției, vorbim de creier ca instrument al activității sufletesti.

Dacă pătrundem și mai adânc în problemă, ne vom întreba cum se prezintă această activitate sufletească pentru care utilizăm creierul. Noi o percepem în două feluri. O dată, în viața de veghe din timpul zilei, când acumulăm impresii exterioare prin simțuri și le elaborăm, prin reflecții cât mai raționale, cu ajutorul creierului. Vorbind în limbajul curent, trebuie să ne reprezentăm aceste impresii exterioare intrând prin porțile simțurilor și declanșând anumite activități în sufletul nostru. Dacă am urmări numai ceea ce se întâmplă în organizarea exterioară, am vedea cum creierul este pus în mișcare de acest aflux nestăvilit de impresii exterioare și cum el le elaborează prin reflecție. La acest produs se asociază celelalte urmări ale acestor impresii, mai puțin supuse rațiunii, adică fapte și gesturi pe care le atribuim mai degrabă măduvei, ca instrument. O a doua activitate care se interferează în viața omului, așa cum este ea în prezent, este cea de imagini a visului, inserată între activitatea conștientă a zilei și cea a somnului inconștient. Această viață de vis se inseră într-un mod uimitor între viața conștientă – care utilizează din plin instrumentul creierului – și viața inconștientă din timpul somnului. Să vorbim acum, pe scurt, despre această viață de vis, din punctul de vedere al unui cercetător laic.

Vedem că întreaga viață de vis are o asemănare remarcabilă, pe de o parte, cu acea activitate sufletească subordonată pe care o legăm de măduva spinării. Imaginile de vis nu apar în sufletul nostru ca reprezentări provenind din reflecție, ci au un caracter de necesitate, asemănător mișcării mâinii care gonește o muscă așezată pe față. Este o mișcare reflexă, de apărare. În viața de vis este vorba de altceva, având de asemenea caracterul de necesitate nemijlocită. Nu apare o acțiune, ci în orizontul nostru sufletesc apare o imagine. Așa cum în conștiența de veghe nu avem de-a face cu o influență produsă de reflecție asupra mișcării mâinii, pe care o facem din necesitate, tot atât de puțin putem influența imaginile care apar și dispar în viața haotică de vis. Am putea spune că atunci când observăm un om în timpul vieții conștiente de veghe și îi vedem mișcările reflexe, totalitatea gesturilor și a expresiilor fizionomice – realizate fără controlul rațiunii –, avem de-a face cu o sumă de acțiuni sufletești care se integrează cu necesitate în acest om. Să privim acum un om care visează. Este vorba de o sumă de imagini care acționează în ființa lui cu caracter de imagine și nu de acțiune. Vom înțelege deci că, așa cum în viața conștientă din timpul zilei omul are unele gesturi care se declanșează fără reflecție, tot astfel, într-o lume a imaginilor, apar reprezentări de vis haotice; care se întrepătrund.