Educatia copilului

Educatia copilului de Rudolf Steiner

Viața contemporană pune în discuție multe din problemele pe care omul le-a moștenit de la înaintașii săi. De aceea epoca noastră este marcată de atât de multe “chestiuni epocale” și “cerințe ale vremii”. Ce fel de “probleme” agită astăzi lumea: Problema socială, problema femeii, problemele educației și ale școlii, probleme juridice, problemele sănătății ș.a.m.d., ș.a.m.d. Cu cele mai diverse mijloace se încearcă rezolvarea acestor probleme. Numărul celor ce apar cu vreo rețetă, sau cel puțin pentru a contribui cu ceva la rezolvarea acestora, este nemăsurat de mare. Cu acest prilej se manifestă toate nuanțele posibile de atitudini sufletești umane: radicalismul, cu ținuta sa revoluționară, dispoziția temperată care, respectând cele existente, vrea să dezvolte ceva nou din acestea, și conservatorismul ce intră în agitație imediat ce sunt atinse vechile instituții și tradiții. Pe lângă aceste orientări principale apar toate treptele intermediare posibile.

Cine poate arunca o privire mai profundă în viață, acela nu-și va putea împiedica un sentiment anume față de toate aceste manifestări. Este vorba despre faptul că diversele mijloace cu care epoca noastră răspunde cerințelor ce se pun oamenilor sunt neîndestulătoare. Mulți doresc să reformeze viața fără a-i cunoaște cu adevărat temeliile. Cine vrea să facă prognoze referitor la ceea ce se va petrece în viitor, acela nu are voie să se mulțumească a cunoaște viața numai la suprafața ei. El trebuie să o cerceteze în profunzimile sale.

Întreaga viață este ca o plantă ce nu conține numai ceea ce oferă ea privirilor noastre, ci care mai ascunde în adâncimile ei și un stadiu de viitor. Cine privește o plantă ce are numai frunze, acela știe foarte bine că, după un timp, pe tulpina ce poartă frunze, vor fi și flori și fructe. Ascunse privirilor noastre, plante are de pe acum chiar, premisele acestor flori și fructe. Cum ar însă spune cineva felul în care vor apărea aceste organe, când nu vrea să cerceteze planta decât ceea ce oferă ea acum privirii. Numai acela care a ajuns să cunoască ființa-esența plantei ar putea s-o spună.

La fel, întreaga viață a omului conține în sine premisele viitorului. Dar pentru a putea spune ceva despre acest viitor, trebuie să pătrundem în natura ascunsă a omului. Epoca noastră însă nu prea are înclinația cuvenită s-o facă. Ea se preocupă de ceea ce apare la suprafață și se crede în nesiguranță când e vorba să pătrundă la ceea ce se sustrage observației exterioare. La plantă, chestiunea este de altfel mult mai simplă. Omul știe că plante asemănătoare au dat flori și fructe la un anumit interval de timp. Viața omului se desfășoară numai odată; iar florile pe care le va avea în viitor n-au mai existat înainte niciodată. Cu toate acestea, ele sunt prezente în om, la fel ca florile unei plante ce poartă acum numai frunze.

Există o posibilitate de a spune ceva despre acest viitor dacă pătrunzi dincolo de suprafața naturii umane, până la esența acesteia. Diversele idei reformatoare ale prezentului pot deveni cu adevărat fructuoase și practice abia atunci când provin dintr-o asemenea cercetare profundă a vieții omenești.

Misiunea de a da o concepție practică despre lume, care să cuprindă esența vieții omenești, trebuie să o aibă, conform întregii sale alcătuiri, știința spirituală. Dacă ceea ce numim astăzi, adeseori știință spirituală, este îndreptățit sau nu să ridice o asemenea pretenție, acesta e un fapt fără importanță. Este vorba mai mult de esența științei spirituale a ceea ce poate fi ea, conform acestei esențe. Ea nu trebuie să fie o teorie aridă, care să satisfacă doar curiozitatea de a cunoaște, și nici mijlocul prin care unii oameni, din egoism, ar vrea să ajungă, numai ei, pe o treaptă superioară de evoluție. Știința spirituală poate contribui la îndeplinirea celor mai însemnate sarcini ale omenirii de azi, la evoluția ei spre prosperitate [ 1 ].

Dar tocmai asumându-și o asemenea misiune, ea va trebui să se aștepte la multe atacuri și suspiciuni. Radicalii și moderații, precum și conservatorii din toate domeniile vieții o vor întâmpina, inevitabil, cu o asemenea neîncredere. Deoarece, de la început, ea nu va putea mulțumi nici un partid, premisele sale aflându-se foarte departe de orice agitație partizană.

Aceste premise își au rădăcina numai și numai în adevărata cunoaștere a vieții. Cine cunoaște viața își va putea asuma sarcini numai extrăgându-le din viața însăși. El nu-și va asuma programe arbitrare, deoarece știe că în viitor nu vor domni alte legi fundamentale ale vieții decât cele ce domnesc astăzi. Astfel, cercetarea spirituală va ajunge în mod necesar la respectul față de cele existente. Oricât de multe ar găsi de îmbunătățit la ceea ce există, ea nu va neglija să vadă în acestea, germenii viitorului. Dar ea mai știe și că în orice devenire, există creștere și dezvoltare. De aceea, în cele existente acum, va desluși germenii transformării și creșterii. Ea nu inventează programe, ci le citește din ceea ce există. Dar ceea ce citește în acest fel, devine, într-un anumit sens, chiar program, întrucât poartă în sine tocmai natura evoluției.

De aceea, aprofundarea spiritual-științifică a ființei omului, oferă cele mai rodnice și mai practice mijloace de a rezolva problemele vitale cele mai importante ale contemporaneității.

Acest fapt îl vom prezenta aici referitor la una din aceste probleme, anume referitor la problema învățământului. Nu vor fi enunțate cerințe, nici programe, ci va fi descrisă pur și simplu natura copilului. Din ființa omului în devenire vor rezulta, ca de la sine, punctele de vedere pentru educație.

Dacă vrem să cunoaștem această ființă a omului în devenire va trebui să pornim mai cu seamă de la examinarea naturii ascunse a omului.

Ceea ce observația senzorială cunoaște din om, și ceea ce concepția materialistă asupra vieții vrea să o recunoască drept unică, este, pentru investigația spirituală, numai o parte, o componentă a naturii umane, și anume, trupul său fizic. Acest trup fizic se supune acelorași legi ale lumii fizice, este alcătuit din aceleași substanțe și forțe ca întreg restul lumii așa-zis neînsuflețite. de aceea, știința spirituală afirmă că omul are comun acest rup fizic cu întreg regnul mineral. Și desemnează drept trup fizic al omului numai ceea ce face ca aceleași substanțe care acționează și în lumea minerală să fie puse în amestec, în legătură, în formare și în dezvoltare, după aceleași legi.

Depășind acest trup fizic, știința spirituală cunoaște încă o entitate a omului: trupul vieții sau trupul eteric. Fizicienii să nu se împiedice de această denumire “trup eteric”. “Eteric” desemnează aici altceva decât eterul ipotetic al fizicii. Să luăm termenul pur și simplu ca denumire a ceea ce va fi descris în continuare.

Acum câtva timp se considera o întreprindere neștiințifică faptul de a vorbi despre un asemenea “trup eteric”. La sfârșitul secolului al optsprezecelea, și în prima jumătate a secolului al nouăsprezecelea, ce-i drept, nu era “neștiințific”. Se spunea atunci că substanțele și forțele ce acționează într-un mineral nu pot plăsmui de la sine ființe vii. Acestea trebuie să posede și o “forță” aparte, ce era desemnată ca “forță a vieții”. Oamenii își reprezentau aproximativ faptul că într-o plantă, în animal, în trupul uman acționează o asemenea forță și dă naștere manifestărilor vieții, așa cum forța magnetică din magnet realizează atracția. În epoca următoare, a materialismului, o asemenea reprezentare a fost dată de o parte. S-a spus atunci că o ființă vie se alcătuiește în același fel ca una așa-zis fără viață; în organism nu domnesc alte forțe decât cele din mineral; ele acționează doar mai complicat; ele dau naștere unei formațiuni combinate. Azi, numai cei încăpățânați materialiști au rămas fixați la această negare a “forței de viață”. O serie întreagă de gânditori naturaliști au susținut faptul că ar trebui acceptat totuși ceva ca forță de viață sau principii al vieții.

Astfel, știința mai recentă, se apropie în acest mod, și într-un anumit sens, de ceea ce spune știința spirituală în legătură cu trupul vieții. Totuși există o deosebire considerabilă între cele două. Știința contemporană ajunge, pornind de la realitatea percepției senzoriale, și prin supozițiile înțelegerii raționale, să accepte un fel de forță de viață. Dar nu aceasta este calea cercetării adevărate, de la care pornește știința spirituală și din ale cărei rezultate sunt alcătuite expunerile sale. Nu putem atrage îndeajuns atenția asupra felului cum știința spirituală se deosebește în acest punct de știința obișnuită de astăzi. Aceasta privește experiența senzorială ca bază a oricărei cunoașteri, iar ceea ce nu poate fi clădit pe acest fundament îl socotește incognoscibil. Ea își extrage rezultatele și concluziile din impresii ale simțurilor. Iar ceea ce depășește această sferă, este respins și se susține că s-ar afla dincolo de limitele cunoașterii omenești. Pentru știința spirituală, o asemenea părere se aseamănă celei a unui nevăzător, care nu vrea să țină seama decât de ceea ce poate fi pipăit, și de concluziile ce rezultă din cele pipăite, și care va respinge afirmațiile văzătorului ca fiind dincolo de capacitățile de cunoaștere ale omului. Însă știința spirituală arată că omul este capabil de evoluție, că poate să cucerească noi lumi prin dezvoltarea unor noi organe. Așa cum culorile și lumina există în jurul celui nevăzător, doar că el nu le poate percepe, ne-având organe pentru aceasta, tot așa știința spirituală arată că există multe lumi în jurul omului iar el, le poate percepe numai dacă își dezvoltă organele necesare pentru aceste lumi. Așa cum orbul privește într-o nouă lume, îndată ce este operat, tot așa și omul, prin dezvoltarea unor organe superioare, mai poate cunoaște încă și cu totul alte lumi decât acelea pe care simțurile obișnuite îl fac să le perceapă. Dacă un orb din naștere poate fi operat sau nu, aceasta depinde de constituția organelor sale; organele superioare însă. prin care omul poate pătrunde în lumile superioare, există în germen la fiecare om. Oricine și le poate dezvolta dacă are răbdarea, perseverența și energia de a aplica asupra sa metodele descrise în lucrarea Cum se dobândesc cunoștințe despre lumile superioare? [ 2 ]. Știința spirituală nu spune că omul ar avea, prin organizarea sa, limite în cunoaștere; dar ea afirmă că pentru om există acele lumi pentru care el posedă organele de percepție corespunzătoare. Știința spirituală vorbește numai de mijloacele prin care se pot extinde limitele amintite. În acest fel situează ea și referitor la cercetarea trupului vieții sau eteric la tot ce va fi descris în continuare ca membre (componente) superioare ale naturii omenești. Știința spirituală acceptă faptul că investigația prin intermediul simțurilor trupești poate avea acces doar la trupul fizic și că, pornind de la punctele acesteia de vedere, doar cel mult prin deducție ar putea ajunge investigarea senzorială la o corporalitate superioară. Însă știința spirituală face cunoscut felul în care poți avea acces la o lume în care aceste componente superioare ale naturii umane apar observatorului în același fel în care celui născut orb, după operație, îi apar culorile și luminozitatea obiectelor. Pentru cei care și-au dezvoltat organele de percepție superioare, trupul eteric sau al vieții este un obiect al observației și nu al înțelegerii sau al deducției.

Acest trup eteric sau al vieții, omul îl are comun cu plantele și animalele. El face ca substanțele și forțele trupului fizic să se constituie în fenomene de creștere, reproducere, de mișcare internă a umorilor și așa mai departe. El este așadar constructorul și formatorul trupului fizic, locuitorul și arhitectul acestuia. De aceea am mai putea numi trupul fizic și imaginea ori expresia acestui trup al vieții. În privința formei și mărimii, ambele componente ale ființei umane sunt apropiate, însă în nici un caz egale. La animale, și în mai mare măsură la plante, trupul eteric se deosebește considerabil, ca formă și întindere, de trupul fizic.

A treia componentă a ființei umane este așa-numitul trup al senzației (simțirii) sau trup astral. El este purtătorul durerii și plăcerii, al pornirilor, poftelor și pasiunilor ș.a.m.d. O ființă care constă numai din trup fizic și trup eteric nu le are pe toate acestea. Putem cuprinde toate cele enumerate mai sus în expresia: simțire. Planta nu are simțire. Dacă astăzi vreun învățat, pornind de la faptul că multe plante răspund la excitații prin mișcări sau într-un alt mod, trag concluzia că plantele ar avea o anumită capacitate de a simți, el nu arată prin aceasta decât că nu cunoaște esența simțirii. Aici nu este vorba de faptul că ființa în cauză răspunde la un excitant exterior, ci mai ales de faptul că excitația se reflectă printr-un proces (fenomen) interior, ca de exemplu plăcerea sau durerea, pornirea sau pofta ș.a.m.d. Dacă nu am accepta acest fapt, atunci am putea fi îndreptățiți să spunem că și hârtia de turnesol simte anumite substanțe deoarece, în atingere cu ele, se înroșește [ 3 ].

Trupul simțirii, omul îl are comun doar cu lumea animală. El este deci purtătorul vieții de simțire.

Să nu comitem eroarea anumitor cercuri teosofice închipuindu-ne că trupul eteric și trupul simțirii ar consta dintr-o materie mai subtilă decât cea aflată în trupul fizic ‒ Aceasta ar însemna să materializăm aceste componente superioare ale naturii omenești. Trupul eteric este o configurație de forțe; el constă din forțe active, iar nu din substanță; iar trupul astral sau al simțirii, este o configurație de imagini mișcându-se în sine, colorate sau luminoase [ 4 ].

Trupul simțirii se deosebește ca formă și mărime de trupul fizic. La om, el se prezintă ca o formațiune ovoidală (de ou alungit), în care își au lăcașul trupul fizic și cel eteric. Trupul astral le depășește pe amândouă celelalte, în toate părțile, ca o configurație de imagini luminoase.

Omul are apoi și o a patra componentă ființială pe care nu o împarte cu nici o altă ființă de pe Pământ. Aceasta este purtătoarea “Eului” omenesc. Cuvințelul “Eu”, așa cum este el întrebuințat de exemplu în limba germană, este un nume care se deosebește de toate celelalte. Cine cugetă în mod corespunzător asupra naturii acestui nume, acela își deschide calea spre cunoașterea naturii omenești. Toate celelalte nume pot fi utilizate de toți oamenii, în același fel, referitor la obiectul corespunzător. Oricine poate numi masa “masă”, iar scaunul “scaun”. Lucrurile nu se petrec la fel cu numele “Eu”. Nimeni nu-l poate utiliza ca să desemneze pe un altul; oricine își poate zice numai lui însuși “Eu”. Niciodată nu-mi va putea răsuna la ureche cuvântul “Eu”, ca desemnându-mă pe mine. Prin faptul că omul se desemnează pe sine ca “Eu”, el trebuie să se numească lăuntric pe sine. O ființă care își poate zice sieși “Eu”, este o lume în sine. Acele reguli care s-au întemeiat pe știința spiritului, au simțit întotdeauna aceasta. De aceea ele au afirmat: odată cu “Eul”, “Dumnezeu”, care se revelează ființelor inferioare numai din afară, ca fenomene ale realității înconjurătoare, începe să vorbească înăuntru. Purtătorul însușirilor descrise aici este “trupul-Eu”, a patra parte constitutivă a ființei omenești [ 5 ].

Acest “trup-Eu” este purtătorul sufletului omenesc superior. Prin el omul este încoronarea creațiunii pământești. “Eul” însă nu este câtuși de puțin, în omul contemporan, o entitate simplă. Putem cunoaște natura sa dacă vom compara între ei oameni aparținând diferitelor trepte de evoluție. Să ne îndreptăm privirea spre sălbaticul necultivat și spre omul european de medie și să-i comparăm cu un om de înalte idealuri. Cu toții au capacitatea de a-și spune sieși “Eu”; “trupul Eu” este prezent la toți. Sălbaticul necultivat își urmează cu acest “Eu” patimile, pornirile și poftele, ca un animal. Cel superior dezvoltat își spune, referitor la anumite înclinații și plăceri ale sale: pe acestea ai voie să le urmezi, pe altele însă el și le va înfrâna, și le va domina. Idealistul și-a format pe lângă înclinările și pasiunile inițiale, altele superioare. Toate acestea s-au petrecut pentru că “Eul” a lucrat asupra celorlalte componente ale ființei omenești. Tocmai în aceasta consta misiunea “Eului”, de a înnobila și purifica celelalte componente, pornind din sine.

Astfel, la omul care și-a depășit starea în care l-a plasat lumea exterioară, componentele inferioare ale ființei sale au fost mai mult sau mai puțin, transformate sub influența Eului. În starea în care omul abia s-a ridicat deasupra animalului, prin aceea că “Eul” său a scăpat în el, referitor la componentele inferioare ale ființei sale, acestea se aseamănă încă animalului. Trupul său eteric sau al vieții este doar purtătorul forțelor plăsmuitoare vii de creștere și reproducere. Trupul său de simțire exprimă doar acele porniri, pofte și patimi care vor fi stimulate de natura exterioară. Pe măsură ce omul răzbate de pe această treaptă de dezvoltare, de-a lungul vieților sau încarnărilor succesive, spre o evoluție tot mai înaltă, Eul său prelucrează celelalte componente ale ființei sale. Astfel trupul de simțire devine purtătorul simțămintelor purificate de plăcere și neplăcere, al dorințelor și poftelor înnobilate (rafinate). De asemenea și trupul eteric sau al vieții este transformat. El devine purtătorul obișnuințelor, al înclinațiilor de durată, al temperamentului și al memoriei. Un om al cărui Eu nu a prelucrat încă trupul vieții, nu are nici o amintire a trăirilor sale. El își trăiește traiul așa cum natura l-a sădit în el.

Întreaga evoluție culturală se exprimă la om prin acest fel de muncă a Eului asupra componentelor subordonate ale ființei umane. Această muncă se coboară până în trupul fizic. Sub influența Eului, se modifică fizionomia, gesturile și mișcările, întreaga înfățișare a trupului fizic.

Se poate distinge chiar și felul în care diversele mijloace culturale și de instruire acționează în mod diferit asupra părților constitutive separate ale ființei omenești. Factorii obișnuiți acționează asupra trupului de simțire; ei îi procură acestuia feluri de plăcere ori neplăcere, de porniri ș.a.m.d. decât avea el inițial. Adâncirea în operele de artă acționează asupra trupului eteric. Prin faptul că omul dobândește prin intermediul operei de artă, bănuiala a ceva superior, mai nobil decât ceea ce îi oferă mediul înconjurător senzorial, el își transformă trupul vieții. Un mijloc puternic de purificare și înnobilare a trupului eteric este religia. Prin aceasta, impulsurile religioase au o măreață misiune de-a lungul evoluției omenirii.

Ceea ce se numește conștiință, nu este nimic altceva decât rezultatul muncii Eului asupra vieții de-a lungul unei serii de încarnări. Dacă omul pricepe că nu trebuie să facă un lucru sau altul, și dacă această înțelegere face asupra lui o puternică impresie, astfel încât ea se perpetuează până în trupul său eteric, prin aceasta ia naștere tocmai conștiința.

Această muncă a “Eului” asupra părților constitutive subordonate ale ființei omenești poate fi de așa natură încât să fie proprie mai mult întregului regn uman, ori poate fi, o realizare a Eului individual asupra sa însuși. În primul caz, la transformarea omului colaborează oarecum întreaga specie umană; în cazul al doilea transformarea trebuie să se sprijine pe cea mai personală activitate a Eului. Dacă “Eul” devine atât de puternic încât prelucrează prin forțe proprie forță trupul de simțire, ceea ce Eul face pe această cale din trupul de simțire sau astral, se numește: sine spirituală (sau, cu o expresie orientală: Manas). Această transformare se sprijină, în esență, pe învățare, pe o îmbogățire a spațiului interior cu iedei și concepții (intuiții) superioare. – Se poate întâmpla însă ca Eul să ajungă la o activitate cu totul originară asupra propriilor părți constitutive ale ființei umane. Aceasta se întâmplă atunci când nu numai trupul uman este îmbogățit ci este transformat și trupul eteric sau al vieții. Omul învață multe în viață; și când, dintr-un anumit punct el privește înapoi asupra acestei vieți, își poate spune: am învățat multe; el însă va putea vorbi numai într-o mult mai mică măsură de o transformare a temperamentului, a caracterului, de o îmbunătățire sau de apreciere a memoriei pe parcursul vieții. Învățarea privește trupul astral; celelalte transformări pricesc însă trupul eteric al vieții. De aceea nu este o imagine nepotrivită compararea transformării trupului astral pe parcursul vieții, cu mersul minutarului unui ceas, iar transformării trupului vieții, cu mersul orarului.

Când omul își începe educația superioară sau așa-ocultă, aceasta depinde în primul rând, mai ales, de faptul de a-și propune transformarea trupului vieții pornind de la puterea cea mai personală a Eului. El trebuie să lucreze pe deplin conștient și individual la transformarea obișnuințelor, a temperamentului, ca caracterului, a memoriei ș.a.m.d. Atâta cât poate el prelucra, în felul acesta, din trupul vieții, ca fi transformat, în sensul exprimării spiritual-științifice, în spiritul vieții (sau, după cum sună expresia orientală: în Buddhi).

Pe o și mai înaltă treaptă, omul ajunge la a dobândi forțe prin care poate acționa asupra trupului său fizic, transformându-l (de exemplu, modificând tensiunea sanguină sau pulsul). Cât anume din trupul fizic este transformat în acest mod, se va numi om-spirit (expresia orientală: Atama).

Transformările pe care omul le realizează în părțile constitutive inferioare ale ființei sale, mai ales în sensul întregului regn omenesc, sau în sensul unei părți a acestuia, de exemplu a unui popor, neam ori a unei familii, poartă în știința spirituală următoarele nume: Trupul astral sau simțire, transformat pornind de la Eu, se numește sufletul simțirii (al senzației), trupul eteric transformat se numește sufletul înțelegerii (al înțelegerii raționale), iar trupul fizic transformat se va numi sufletul conștienței. Nu trebuie să ne închipuim însă că această transformare a celor trei părți constitutive ale ființei omenești s-ar oarecum succesiv. Această transformare de petrece simultan asupra tuturor celor trei componente, începând de la momentul străfulgerării Eului. Într-adevăr, munca Eului nu va fi câtuși de puțin clar percepută de om până el nu și-a transformat o parte a sufletului conștienței.

Din cele expune mai sus se vede că, la om, se poate vorbi de patru componente (membre) ale ființei sale: trupul fizic, trupul eteric sau al vieții, trupul astral sau al simțirii și trupul-Eu. – Sufletul simțirii (al senzației), sufletul înțelegerii (raționale), sufletul conștienței, dar de asemenea și componentele (membrele) superioare ale naturii umane: sinea spirituală, spiritul vieții, omul spirit apar ca produse ale transformării celor patru componente ale ființei umane. Atunci când este vorba de purtătorii însușirilor omenești, în discuție intră, de fapt, numai cele patru componente ale ființei umane.