Dramele Parisului-Funia spanzuratului-Nebunul de la Bedlam – vol.1

Capitolul I.

Prăbușirea subteranei continua.1

Bolta galeriei cădea în blocuri enorme.

Solul mugea și tremura.

S-ar fi zis că e un cutremur de pământ.

Vanda căzuse în genunchi și se ruga.

Pauline, agățată de gâtul lui Polyte, îi spunea:

— Cel puțin murim împreună!

Milon urla de furie și repeta strângând din dinți:

— Ah! Tâlharii de feniani! Canaliile!

Marmouset îl privea pe stăpân.

Acesta era în picioare, liniștit și cu fruntea sus. Părea că așteaptă sfârșitul acestui cataclism cu liniștea unui om care se știe deasupra morții.

În fine, prăbușirea încetă.

— Înainte! Zise atunci Rocambole.

Vanda se sculă cu privirea înflăcărată.

— Ah! Zise ea, suntem salvați!

— Nu încă, răspunse el, dar să înaintăm.

Subterana era plină de enorme blocuri de stânci. În acest timp Rocambole, înarmat cu un târnăcop, își făcea drum printre dărâmături. Tovarășii săi îl urmau. Făcură astfel vreo sută de pași.

În mijlocul galeriei un obiect voluminos le atrase atenția.

Era un butoi, plin cu praf de pușcă. Era ușor să te convingi de asta, văzând fitilul ce ieșea din el. Ce căuta acolo acest butoi? Cine-l adusese? Fenianii cunoșteau și ei acest drum?

Marmouset se apropiase și, ca și stăpânul, se uita cu mirare la butoi și părea că-și pune aceleași întrebări. Vanda și ceilalți se aflau la oarecare distanță.

Rocambole spuse:

— E cu neputință ca fenianii să-l fi adus aici.

— Atunci cine crezi că l-a adus? Întrebă Marmouset.

Rocambole se învârtea în jurul butoiului.

În sfârșit fruntea se descreți și un surâs îi apăru pe buze.

— Copii, zise el, noi nu eram născuți în ziua când acest butoi a fost adus aici.

— Adevărat? Murmură Marmouset.

— Iar praful de pușcă are pe puțin două sute de ani, continuă Rocambole.

— E oare cu putință?

— Vezi acest butoi? Examinează-l. Lemnul e putred.

— Adevărat, zise Marmouset.

— Nu vă atingeți de fitil, mai spuse stăpânul, căci e așa de vechi încât s-ar rupe imediat.

— Deci, zise Polyte, cred că e inofensiv.

— Crezi?

Și Rocambole îl privi surâzând pe ștrengarul Parisului.

— Drace! Zise Polyte, un praf de pușcă așa de vechi trebuie să fie inofensiv.

— Te înșeli.

— Ah!

— E de zece ori mai periculos decât cel nou.

— Ei drăcie, atunci să fim cu băgare de seamă.

— La ce?

— Să nu ia foc.

— Dar, după ceea ce ni s-a întâmplat…

— Să lăsăm butoiul și să mergem înainte, zise Rocambole.

Și porni la drum.

Subterana începuse să se încline.

Era o dovadă că se apropiau de Tamisa.

Dar, deodată, Rocambole se opri din drum și zise:

— Ah! Iată de ce mă temeam.

Subterana era închisă de un bloc enorm de piatră.

— Prizonieri! Murmură Vanda cuprinși din nou de spaimă.

Rocambole nu răspunse.

El vedea ultima sa speranță spulberându-se.

Drumul era tăiat.

Să se întoarcă înapoi ar fi fost cu neputință.

Ar fi căzut în mâinile polițiștilor, care, după ce le va trece primul moment de uimire, vor năvăli în acea subterană necunoscută până atunci.

— Trebuie să învingem sau să murim, zise Rocambole după un moment de tăcere.

— Sunt voinic, zise Milon, dar nu pot să mișc acest bloc de piatră.

— Am putea să-l săpăm? Zise Marmouset.

— Cu ce? N-avem unelte.

— Asta e adevărat.

— Ah, zise Vanda, aici vom muri.