Dramele Parisului- Intrigile lui Rocambole-O fiica Spaniei

Episodul I.

Capitolul I.

Bricul francez de comerț „La Mouette”, care făcea cursa între Liverpoll și le Hâvre, mergea cu o viteză de două noduri pe oră.

— Timp frumos!… Vânt bun!… murmură căpitanul cu mulțumire, plimbându-se pe puntea vasului și trimițând spre cer rotocoale albastre de fum din pipă. Dacă timpul se menține tot așa încă douăsprezece ore, mâine dimineață intrăm în portul Le Hâvre, pe care „La Mouette” nu l-a mai văzut de patru ani.

— Adevărat, căpitane, n-ați văzut Franța de patru ani?

Întrebarea fusese pusă de un călător care se plimba de asemenea în lung și în lat pe punte, dar în sens invers, găsindu-se astfel față în față cu căpitanul și auzindu-l.

— No sir, răspunse căpitanul.

Cu toate că întrebarea îi fusese adresată în franțuzește, căpitanul era îndreptățit să răspundă în englezește, judecând după înfățișarea călătorului.

Era un tânăr de talie mijlocie, cam de douăzeci și șase sau douăzeci și opt de ani, blond, cu figură plăcută, distinsă, dar umbrită de acea răceală caracteristică englezilor.

Îmbrăcămintea îi era de asemenea cea a unui englez: pantalon cu pătrate mari, cenușii și negre, larg, pardesiu ecosez, cu buzunare adânci, șapcă ascuțită, cu panglici lungi ce atârnau pe umeri. O geantă de voiaj îi atârna într-o parte, geantă în care erau amestecate în dezordine un dicționar englez-francez, un ochean, o tabacheră și o sticluță plină de rom. Pe, deasupra mai avea, ținut pe braț, un șal mare, nelipsit oricărui călător englez.

— Oh!… zise el cu un accent ușor, care îi trăda originea britanică, dar într-o franceză cât se poate de corectă, puteți să-mi vorbiți franțuzește, căpitane. Eu stau la Paris, în fiecare iarnă.

Căpitanul se înclină.

— Veniți fără îndoială, continuă tânărul englez, din Australia sau din America de Sud?!

— Vin din China, sir.

— Și sunteți din portul Le Hâvre?

— Din Ingouville.

— Și credeți că mâine dimineață intrăm în port?

— Afară de vreo nenorocire… sau de vreo furtună…

Și căpitanul se uită cu ocheanul, rând pe rând, în cele patru puncte cardinale.

— Cerul este destul de senin, zise el; am să predau comanda ajutorului și am să mă duc să mă culc. E șase. Noaptea trecută am fost de serviciu și nu mai pot de somn. Bună seara, sir Arthur.

— Bună seara, căpitane.

Comandantul vasului și tânărul pe care îl numise sir Arthur se despărțiră salutându-se.

Cel dintâi predă comanda ajutorului său, iar celălalt rămase pe punte rezemat gânditor de parapet.

„Pe cinstea mea!… murmură el, uitându-se cu privirea arzătoare spre sud, unde luna lumina în toată strălucirea ei, nu sunt nici sentimental, nici poetic și mi-a fost totdeauna silă de cei care caută durerile exilului și farmecele patriei depărtate și dorite, și cu toate acestea inima mea bate cu putere la gândul că mâine voi fi la Le Hâvre. Ce nebunie!… Auzi, să-mi bată inima ca unui adevărat gentleman englez, care se interesează de cursele din Epsom, de romanele lui Dickens sau mai știu eu de ce?… Nu… inima mea nu bate din cauza aceasta… ea bate pentru că mâine dimineață voi fi în Le Hâvre, pentru că de la Le Hâvre nu sunt decât cinci ore până la Paris”.

Și sir Arthur pronunță cuvântul acesta cu emoția unui copil care pronunță numele mamei sale.

„O! Parisul!… continuă el, orașul îndrăzneților, orașul celor tari, orașul visătorilor și al soldaților!… Parisul! patria tuturor acelora care au în inimă o scânteie de voință și în creier o urmă de geniu.

Am respirat timp de patru ani aerul cețos al Londrei, cu a lui umezeală bolnăvicioasă, și timp de patru ani, în orice clipă, era suficient să închid ochii pentru a revedea, ca într-un vis, acel Paris nocturn, strălucitor, cu echipajele și caii lui, cu femeile lui elegante și frumoase, ca și cum acela ar fi fost începutul și sfârșitul pământului”.

Sir Arthur suspină. Apoi își continuă monologul.

„Da, am stat patru ani la Londra, cultivându-mi virtutea ca un cetățean oarecare ce cultivă un ghiveci cu flori, trăind modest din venitul meu de zece mii de livre pe an, neavând măcar un cal cu care să ies la plimbare, prânzind în oraș, ducându-mă seara să iau un pahar cu ceai pe la negustori, negustori care mă găseau bun de ginere pentru fiicele lor… Încă un an, și sir Arthur, gentlemanul anglo-indian, s-ar fi însurat de-a binelea cu miss Anne Perkins sau cu văduva aceea care avea dreptul la cetățenie, amestecându-se în toate întrunirile, ținând discursuri pretutindeni și care era pe punctul de a deveni vicepreședinta unei societăți oarecare”.

Din fericire, sir Arthur și-a adus aminte că odinioară s-a numit vicontele de Cambolh, apoi marchizul don Inigo de los Montes, că a fost președintele „Clubului Valeților de Cupă” și că nenorocitul său maestru, sir Williams, i-a proorocit un viitor strălucit.

Și Rocambole, căci el era, părăsi puntea și coborî în cabină.