Dramele Parisului-Intrigile lui Rocambole-Razbunarea lui Baccarat – vol.3

Capitolul I.

La aproape două luni după evenimentele ce le povestirăm, o trăsură de poștă plecată la ora zece seara din Orléans mergea pe la cinci dimineața, prin mijlocul regiunii Touraine, pe drumul Imperial care duce de la Tours la micul orășel G. Era la trei leghe depărtare de acea subprefectură situată în afara razei drumului de fier, unde se găsea moșia seniorială a Orageriei și unde marchiza de Chamery, mama defunctului Hector de Chamery și a domnișoarei Andrée Brunot, își dăduse ultima suflare cu optsprezece ani în urmă.

Trăsura, care mergea foarte repede, ducea două persoane binecunoscute de noi: vicontele Fabien d’Asmolles și marchizul Albert-Frédéric-Honoré de Chamery, adică eroul nostru Rocambole.

Desigur, acei, ce-l văzuseră, cu câteva luni mai înainte, pe strălucitul aventurier, iscălind cu mâna sigură și cu un surâs fericit pe buze, contractul său de căsătorie cu domnișoara Conception de Sallandrera, cu greu l-ar fi recunoscut.

Rocambole nu mai era decât umbra lui însuși. Galben, cu privirea tristă, fruntea gânditoare, falsul marchiz părea că este prada unei tristeți ucigătoare.

Cufundat într-un fel de prostrație dureroasă, privea în jurul lui ca un om căruia, de aici înainte, totul îi este indiferent.

Vicontele ținea una din mâinile marchizului și-l privea cu milă.

— Bietul meu Albert, zicea el, știi tu că mă sperii?

— Eu? zise Rocambole, pe care cuvintele acestea îl făcură să tresară cu nervozitate. Și încercă să surâdă. Eu? repetă el, te sperii?

— Fără îndoială.

— Cum?

— Tristețea ta de două luni este de neînțeles.

— Cu toate, acestea este ușor de explicat, murmură Rocambole.

— Nu găsesc.

— Știi că o iubesc pe Conception.

— Ei bine, o vei lua de soție peste șase săptămâni.

Rocambole ridică capul.

— Am presimțiri, zise foarte încet dânsul, atât de încet, încât Fabien abia îl auzi.

— Bietul meu Albert, reluă vicontele, ai slăbiciunea nervoasă a copiilor și nu ai nici o tărie în fața fatalității.

— Fatalitatea, murmură Rocambole cu un accent de spaimă. Oh! nu mai pronunța acest cuvânt. mă înspăimântă.

— Scumpe frate, continuă vicontele cu emoție, te credeam mai tare, mai curajos, mai încercat cu peripețiile vieții. Peripeții. ca și cum s-ar putea numi astfel o împrejurare neprevăzută, dar destul de obișnuită, care a intervenit totdeauna pentru a întârzia fericirea ta și a o amâna cu șase săptămâni. Desigur, întâmplarea a fost crudă, lovind cu o apoplexie fulgerătoare pe tatăl domnișoarei Conception în chiar dimineața căsătoriei tale, permițând ca biata copilă, logodită în ajun, să trebuiască să schimbe în îmbrăcăminte de doliu, podoaba albă a miresei; s-a arătat aspră și teribilă atingând două cadavre, acela al ducelui, acela al bietului tău matelot, victimă a furtunii, sub același acoperământ unde, chiar în acea seară trebuia să răsune zgomotoasa orchestră a unui bal de nuntă; însă, este aceasta un motiv, amicul meu, ca să-ți pierzi astfel curajul?

Rocambole suspină și tăcu.

— Conception nu putea să te ia în căsătorie a doua zi după înmormântarea nefericitului său părinte și a trebuit să fie amânată căsătoria, pentru a respecta obiceiul spaniol; dar te iubește, mai mult ca oricând; de când este cu mama sa la castelul Sallandrera, unde au condus rămășițele mortuare ale ducelui, a trecut o singură zi fără să primești de la dânsa câte o lungă și frumoasă scrisoare?

— Nu, zise falsul marchiz, tot trist și visător.

— Cu toate acestea ești întunecat, preocupat mereu, tresari la cel mai mic zgomot, ai visuri agitate și îți scapă adesea cuvinte neînțelese în timpul somnului. Sunt zile în care Blanche și cu mine ne temem pentru mintea ta.

— Sufăr. murmură Rocambole.

— Dar ești nebun, amicul meu. Acum este aproape ora fericirii tale.

— Cine știe?

Și în aceste două cuvinte era un poem întreg de neliniște și spaimă.

Marchizul Albert-Frédéric-Honoré de Chamery ridică deodată capul.

— Nu ești superstițios? întrebă el, încercând să surâdă.

— Eu? Nu.

— Ești foarte fericit!

— Ce vrei să zici, frate?

— Ascultă, zise Rocambole, părând că face o sforțare asupra lui însuși, că devine omul de mai înainte, banditul îndrăzneț și sceptic totdeauna disprețuitor față de avertismentele destinului; ascultă, eu nu mi-am petrecut tinerețea sub tropice, printre națiunile superstițioase, fără să fiu atins. Am sfârșit prin a crede orbește în fatalitate.

— Nebunule, zise Fabien, surâzând.