Dramele Parisului - Mostenirea misterioasa – vol.1 si 2

Ciclul „Dramele Parisului”

MOȘTENIREA MISTERIOASĂ

Volumul 1

PROLOG.

Capitolul I.

Era în 1812.

Marea Oștire se târa în retragere, lăsând în urma ei Moscova și Kremlinul în flăcări și o jumătate din batalioanele sale în apele înghețate ale Berezinei.

Ningea…

De jur împrejur, cât vedeai cu ochii, pământul era alb, cerul plumburiu.

Pe mijlocul câmpiilor sterpe și fără de sfârșit, se târau rămășițele acelor mândre trupe conduse, nu de mult, la cucerirea lumii, de către noul Cezar pe care o Europă unită nu l-a putut înfrânge și asupra căruia triumfa, în clipa aceea, singurul dușman în stare să-l facă vreodată să dea înapoi: frigul nordului.

Ici, se afla un grup de cavaleri înțepeniți în șeile lor și luptând, cu energia disperării, împotriva unui somn ucigător. Colo, câțiva infanteriști înconjurau un cal mort pe care se grăbeau să-l sfârtece mai înainte ca vreun cârd lacom de corbi să le poată smulge o fâșie. Ceva mai departe, un om se culca, împins de o încăpățânare nebună și adormea încredințat că nu se va mai trezi niciodată.

Din când în când, din depărtare, se auzea câte o detunătură – era canonada rușilor. Atunci, cei rămași în urmă porneau din nou la drum, mânați de sfântul instinct de conservare.

Trei bărbați, trei călăreți, se strânseseră la marginea unei pădurici, în jurul unui morman de mărăcini pe care, cu mare greutate, izbutiseră să-l curețe de zăpada înghețată și căruia îi dăduseră foc.

Cai și călăreți înconjurau jăratecul, bărbații stând pe vine, iar nobilele animale cu capul plecat și privirea fixă.

Primul dintre cei trei bărbați purta o ruptură de uniformă pe care se mai puteau vedea epoleții de colonel. Putea să aibă cam treizeci și cinci de ani; era înalt, cu o figură bărbătească și nobilă, iar în ochii săi albaștri se puteau citi curajul și bunătatea.

Avea brațul drept susținut de o eșarfă și capul înfășurat în bandaje însângerate. Un glonte îi zdrobise cotul, o lovitură de sabie îi crestase fruntea de la un capăt la altul.

Cel de-al doilea bărbat trebuie să fi fost căpitan, dacă am da crezare uniformei sale zdrențuite; dar, în ceasul acela, nu mai erau nici colonei, nici căpitani, nici ostași.

Acesta era și el un bărbat tânăr, cu fruntea îngustă, cu tenul măsliniu, cu o privire nestatornică; pletele negre îi trădau originea meridională; după accentul său tărăgănat și după vioiciunea gesturilor, îți dădeai seama că este unul dintre italienii atât de numeroși în armata franceză, în timpul primului Imperiu.

Mai norocos decât superiorul său, căpitanul nu era de fel rănit și suportase mult mai ușor, până atunci, loviturile ucigătoare ale frigului înspăimântător care azvârlea către sud îndrăznețele trupe ale lui Cezar.

În sfârșit, cel de-al treilea era un ostaș, un simplu husar de gardă, a cărui față tânără, aspră și bărbătească lua o expresie sălbatică de fiecare dată când se auzea în depărtare bubuitul tunurilor; chipul său devenea însă neliniștit și mângâietor de fiecare dată când privirea i se oprea asupra șefului său, sfârșit și însângerat. Era seară, la căderea nopții, și în negurile dese ale amurgului pământul alb începea să se confunde cu cerul plumburiu.

— Petrecem noaptea aici, Felipone? întrebă colonelul, adresându-se căpitanului italian. Mă simt foarte slăbit și obosit, adăugă el, brațul îmi provoacă suferințe groaznice.

— Domnule colonel, – strigă repede Bastien, husarul, înainte de a apuca să răspundă italianul – trebuie să plecăm, frigul v-ar ucide.

Colonelul îi privi, rând pe rând, pe soldat și pe căpitan.

— Credeți? întrebă el.

— Da, da! repetă husarul cu tăria omului convins. Cât despre italian, acesta părea să chibzuiască.

— Ce spui, Felipone? insistă colonelul.

— Bastien are dreptate, răspunse căpitanul. Trebuie să încălecăm și să mergem cât mai mult cu putință. Aici vom adormi cu siguranță, în timpul somnului focul se va stinge și niciunul dintre noi nu se va mai trezi vreodată… De altfel, ascultați… Rușii se apropie… Aud tunurile.

— O! ce mizerie, murmură colonelul, cu o voce înfundată; cine ar fi crezut vreodată una ca asta!… O, frigul… frigul!… Ce dușman înverșunat și perfid! Dumnezeule! Dacă nu mi-ar fi atât de frig…

Și colonelul se așeză în fața focului, încercând să-și readucă la viață picioarele amorțite.

— Mii de trăsnete! bombăni Bastien, husarul, nu aș fi crezut niciodată că iubitul meu colonel, un adevărat viteaz… se va lăsa răpus de această târfă de vântoasă înghețată care biciuiește pe întinsul zăpezii.

Vorbind astfel, pe un ton scăzut, ostașul îl învăluia pe colonel cu o privire plină de dragoste și de respect.

Chipul ofițerului devenise livid și trăda chinuri îngrozitoare; tot trupul său tremura, iar toată viața lui părea să i se fi strâns în ochi; aceștia își păstraseră toată expresia de dulce și calmă mândrie.