Elita romaneasca intre 1930-1950

120 de personaje

Nu toate personajele cărții apar în această listă: doar cele cu roluri mai pronunțate sau mai semnificative pentru ilustrarea anumitor tendințe. Notițele consemnează strict anul nașterii și cel al morții, domeniul reprezentat și, în cazul universitarilor și al academicienilor, data ocupării catedrei, respectiv a alegerii la Academie. Diversele episoade biografice vor fi evocate pe parcursul lucrării.

Acterian, Haig (1904-1943), regizor, eseist și publicist. Fratele lui Arșavir Acterian (1907-1997)

Aderca, Felix (1891-1962), scriitor și publicist.

Amzăr, Dumitru (1906-1999), filozof.

Arghezi, Tudor (1880-1967), poet și publicist. Membru al Academiei Republicii Populare Române (1955).

Barbilian, Dan (1895-1961), matematician și poet (sub pseudonimul Ion Barbu). Conferențiar (1932) și profesor (1942) la Universitatea din București.

Batzaria, Nicolae (1874-1953), scriitor și ziarist.

Beniuc, Mihai (1907-1988), poet. Carieră universitară în domeniul psihologiei: asistent la Universitatea din Cluj, conferențiar la Universitatea din Iași (1944), profesor la Universitatea din București (1949). Membru al Academiei Republicii Populare Române (1955).

Bernea, Ernest (1905-1990), filozof și sociolog.

Blaga, Lucian (1895-1961), poet și filozof. Profesor la Universitatea din Cluj (1939). Membru al Academiei Române (1936).

Bogza, Geo (19081993), poet și prozator. Membru al Academiei Republicii Populare Române (1955).

Botez, Octav (1884-1943 ), critic și istoric literar. Conferențiar (1927) și profesor (1936) la Universitatea din Iași.

Brăileanu, Traian (1882-1947), sociolog. Profesor la Universitatea din Cernăuți (1921), transferat la Universitatea din București (1940).

Brănișteanu, Beno (1874-1947), ziarist.

Brătescu-Voinești, I. Al. ( 18 68-1 946), prozator. Membru al

Academiei Române (1918).

Brătianu, Gheorghe I. (1898-1953), istoric și om politic. Profesor la Universitatea din Iași (1924) și la Universitatea din București (1940). Membru al Academiei Române (1942).

Carandino, Nicolae (1905-1996), ziarist.

Călinescu, G. (1899-1965), critic și istoric literar, scriitor, publicist. Conferențiar la Universitatea din Iași (1937), profesor la Universitatea din București (1945). Membru al Academiei Române (1948) și al Academiei Republicii Populare Române (1948).

Cioculescu, Radu (1901-1961), funcționar public, eseist.

Cioculescu, Șerban (1902-1988), critic și istoric literar. Profesor la Universitatea din Iași (1946, doar un an) și la Universitatea din București (1965). Membru al Academiei Republicii Socialiste România (1974).

Cioran, Emil (1911-1995), filozof și eseist.

Ciorănescu, Nicolae (1903-1957), matematician. Conferențiar (1929) și profesor (1941) la Politehnica din București.

Comarnescu, Petru (1905-1970), eseist, critic și istoric de artă.

Condiescu, Nicolae (1880-1939), general și scriitor.

Constantinescu, Pompiliu (1901-1946), critic literar.

Constantinescu-Iași, Petre (1892-1977), istoric. Profesor la Universitatea din Iași (1926) și la Universitatea din București (1944). Membru al Academiei Republicii Populare Române (1948).

Crainic, Nichifor (1889-1972), poet, teolog și publicist. Profesor la Facultatea de Teologie din Chișinău (1926) și la Facultatea de Teologie din București (1932). Membru al Academiei Române (1940).

Cuza, A.C. (1857-1947), profesor de economie politică la Universitatea din Iași (1901). Membru al Academiei Române (1936).

Daicoviciu, Constantin (1898-1973), istoric, arheolog. Conferențiar (1932) și profesor (1938) la Universitatea din Cluj. Membru al Academiei Republicii Populare Române (1955).

Davidescu, Nicolae (1887-1954), poet și eseist.

Donescu, Vladimir (n. 1903), directorul revistei Vremea, alături de fratele său Constantin Donescu.

Dragomir, Silviu (1888-1962), istoric. Profesor la Universitatea din Cluj (1919). Membru al Academiei Române (1928).

Dumitrescu, Vladimir (1902-1991), arheolog. Docent al Universității din București (1930), director al Muzeului Național de Antichități (1935).

Dumitriu, Anton (1905-1992), filozof, logician. Profesor la Universitatea din București (1946).

Eftimiu, Victor (1889-1972), scriitor și publicist. Membru al Academiei Române (1948) și al Academiei Republicii Populare Române.

Eliade, Mircea (1907-1986), istoric al religiilor și scriitor. Asistent onorific al lui Nae Ionescu la Universitatea din București. Profesor la Universitatea din Chicago (1957).

Enescu, George (1881-1955), compozitor, violonist, pianist și dirijor. Membru al Academiei Române (1932) și al Academiei Republicii Populare Române (1948).

Făcăoaru, Iordache (1897-1984), antropolog. Asistent la Universitatea din Cluj (1932).

Frunzetti, Ion (1918-1985), eseist și poet.

Galaction, Gala (1879-1961), scriitor. Profesor la Facultatea de Teologie din Chișinău (1926). Membru al Academiei Române (1947) și al Academiei Republicii Populare Române (1948).

Gane, Constantin (1885-1962), scriitor și istoric.

Ghibu, Onisifor (1883-1972), profesor de pedagogie la Universitatea din Cluj (1919).

Giurescu, Constantin C. (1901-1977), istoric. Profesor la Universitatea din București (1927). Membru al Academiei Republicii Socialiste România (1974).

Goga, Octavian (1881-1938), poet și om politic. Membru al Academiei Române (1922).

Gusti, Dimitrie (1880-1955), sociolog. Profesor la Universitatea din Iași (1910) și la Universitatea din București (1920). Membru al Academiei Române (1919).

Gyr, Radu, pseudonimul lui Radu Demetrescu (1905-1975), poet și eseist. Asistent la Universitatea din București (1930).

Herescu, Nicolae (1906-1961), latinist. Conferențiar (1931) și profesor (1935) la Universitatea din București.

Herseni, Traian (1907-1980), sociolog. Conferențiar la Universitatea din București (1939), profesor la Universitatea din Cluj-Sibiu (1942).

Hudiță, Ioan (1896-1982), istoric și om politic. Conferențiar la Universitatea din Iași (1928), profesor la Școala de Arhivistică din București (1939), conferențiar (1941) și profesor (1944) la Universitatea din București.

Hulubei, Horia (1896-1972), fizician. Profesor la Universitatea din Iași (1938) și la Universitatea din București (1940). Membru al Academiei Române (1946) și al Academiei Republicii Populare Române (1955).

Ionescu, Eugen (1909-1994), eseist și dramaturg. Membru al Academiei Franceze (1970).

Ionescu, Nae (1890-1940), filozof și publicist. Conferențiar (1922) și profesor (1932) la Universitatea din București.

Iordan, Iorgu (1888-1986), lingvist și filolog. Profesor la Universitatea din Iași (1926) și la Universitatea din București (1946). Membru al Academiei Române (1945) și al Academiei Republicii Populare Române (1948).

Iorga, Nicolae (1871-1940), istoric și om politic. Profesor la Universitatea din București (1894). Membru al Academiei Române (1910).

Ivașcu, George (1911-1988), publicist și istoric literar. Profesor la Universitatea din București (1958).

Lapedatu, Alexandru (1876-1954), istoric și om politic. Profesor la Universitatea din Cluj (1919). Membru al Academiei Române (1918).

Lovinescu, Eugen (1881-1943), critic și istoric literar.

Macovescu, George (1913-2002), ziarist, publicist, om politic.

Marcu, Alexandru (1894-1955), profesor de limba și literatura italiană la Universitatea din București (1933).

Martinescu, Pericle (1911-2005), scriitor și publicist.

Mărgineanu, Nicolae (1905-1980), psiholog. Conferențiar la Universitatea din Cluj (1938).

Micescu, Istrate (1881-1951), avocat și om politic. Profesor la Universitatea din București (1930).

Moisil, Grigore (1906-1973), matematician. Profesor la Universitatea din Iași (1936) și la Universitatea din București (1942). Membru al Academiei Republicii Populare Române (1948).

Motăș, Constantin (1891-1980), biolog. Profesor la Universitatea din Iași (1932) și la Universitatea din București (1940). Membru al Academiei Române (1948).

Munteanu, Basil (1897-1972), profesor de limba și literatura franceză la Universitatea din București (1940).

Murgescu, Costin (1919-1989), economist. Profesor la Universitatea din București (1956), directorul Institutului de Economie Mondială (1970).

Nicolescu, Miron (1903-1974), matematician. Profesor la Universitatea din Cernăuți (1933) și la Universitatea din București (1940). Membru al Academiei Republicii Populare Române (1955).

Noica, Constantin (1909-1987), filozof și eseist.

Oțetea, Andrei (1894-1977), istoric. Conferențiar (1927) și profesor (1935) la Universitatea din Iași. Profesor la Universitatea din București (1947). Membru al Academiei Republicii Populare Române (1955).

Panaitescu, Petre P. (1900-1967), istoric. Conferențiar (1927) și profesor (1932) la Universitatea din București.

Pandrea, Petre, pseudonimul lui Petre Marcu (1904-1968), avocat și publicist.

Paraschivescu, Miron Radu (1911-1971), poet și publicist.

Parhon, Constantin I. (1874-1969), medic endocrinolog. Profesor la Universitatea din Iași (1913) și la Universitatea din București (1933). Membru al Academiei Române (1939). Membru al Academiei Republicii Populare Române (1948).

Pas, Ion (18951964), scriitor și ziarist.

Pascu, Giorge (1882-1951), lingvist și istoric literar. Profesor la Universitatea din Iași (1920).

Petrescu, Camil (1894-1957), scriitor, membru al Academiei Republicii Populare Române (1948).

Petrescu, Cezar (1892-1961), scriitor, membru al Academiei Republicii Populare Române (1955).

Petrescu, Nicolae (1886-1954), sociolog, conferențiar la Universitatea din București (1932).

Petrovici, Emil (1899-1968), lingvist. Profesor la Universitatea din Cluj (1936). Membru al Academiei Republicii Populare Române (1948).

Petrovici, Ion (1882-1972), filozof. Conferențiar (1906) și profesor (1912) la Universitatea din Iași. Profesor la Universitatea din București (1940). Membru al Academiei Române (1934).

Popa, Grigore T. (1892-1948), medic și anatomist. Profesor la Universitatea din Iași (1928) și la Universitatea din București (1942).

Popescu, Stelian (1874-1954), ziarist și om politic, patronul ziarului Universul.

Protopopescu, Dragoș (1892-1948), profesor de limba și literatura engleză la Universitatea din Cernăuți (1924) și la Universitatea din București (1940).

Pușcariu, Sextil (1877-1948), lingvist și filolog. Profesor la Universitatea din Cernăuți (1906) și la Universitatea din Cluj (1919). Membru al Academiei Române (1914).

Racoviță, Emil (1868-1947), biolog. Profesor la Universitatea din Cluj (1920). Membru al Academiei Române (1925).

Ralea, Mihai (1896-1964), estetician, critic literar, eseist. Profesor la Universitatea din Iași (1926) și la Universitatea din București (1938). Membru al Academiei Republicii Populare Române (1948).

Rădulescu, Andrei (1880-1959), jurist. Profesor la Academia Comercială din București (1913). Membru al Academiei Române (1920) și al Academiei Republicii Populare Române (1948).

Rădulescu-Motru, Constantin (1868-1957), filozof și psiholog. Profesor la Universitatea din București (1900). Membru al Academiei Române (1923).

Rebreanu, Liviu (1885-1944), scriitor. Membru al Academiei Române (1939).

Roller, Mihail (1908-1958), inginer de formație, devenit istoric.

Membru al Academiei Republicii Populare Române (1948).

Rosetti, Alexandru (1895-1990), lingvist. Profesor la Universitatea din București (1932). Membru al Academiei Republicii Populare Române (1948).

Rosetti, Radu R. (1877-1949), general și istoric. Membru al Academiei Române (1934).

Roșu, Nicolae (n.1903), medic și eseist.

Sadoveanu, Ion Marin (1893-1964), scriitor.

Sadoveanu, Mihail (1880-1961), scriitor. Membru al Academiei Române (1922) și al Academiei Republicii Populare Române (1948).

Sabia, Alexandru, pseudonimul lui Alexandru Stănescu (1906-1937), scriitor și publicist.

Săvulescu, Traian (1889-1963), botanist. Profesor la Școala Superioară de Agricultură din București (1920) și la Universitatea din București (1948). Membru al Academiei Române (1936) și al Academiei Republicii Populare Române (1948).

Sân-Giorgiu, Ion (1892-1950), germanist și publicist. Conferențiar la Universitatea din București (1922).

Sebastian, Mihail, pseudonimul lui Iosef Hechter (1907-1945), scriitor și publicist.

Slăvescu, Victor (1891-1977), economist. Conferențiar (1925) și profesor (1931 ) la Academia Comercială din București. Membru al Academiei Române (1939).

Socor, Emanoil (Emil) (1881-1951), avocat și ziarist, director al ziarului Adevărul; tatăl lui Matei Socor (1908-1980), compozitor.

Stahl, Henri H. (1901-1991), sociolog. Conferențiar la Universitatea din București (1943), mai târziu profesor la aceeași universitate (1965).

Stancu, Zaharia (1902-1974), scriitor și publicist. Membru al Academiei Republicii Populare Române (1955).

Stoilov (Stoilow), Simion (1887-1961), matematician. Profesor la Universitatea din Cernăuți (1923), la Politehnica din București (1939) și la Universitatea din București (1941). Membru al Academiei Române (1945) și al Academiei Republicii Populare Române (1948).

Streinu, Vladimir (1902-1970), critic și istoric literar.

Șeicaru, Pamfil (1894-1980), ziarist, patronul ziarului Curentul.

Șerban, Nicolae (1886-1972), profesor de limba și literatura franceză la Universitatea din Iași (1918).

Ștefănescu-Goangă, Florian (1881-1958), psiholog. Profesor la Universitatea din Cluj (1920).

Teodoreanu, Al. O. (Păstorel) (1894-1964), scriitor. Teodoreanu, Ionel (1897-1954), scriitor.

Teodorescu-Braniște, Tudor (1899-1969), ziarist și scriitor.

Toma, Alexandru, pseudonimul lui Solomon Moscovici (1875-1954), poet. Membru al Academiei Republicii Populare Române (1948). Tatăl ziaristului Sorin Toma (n. 1914).

Țuțea, Petre (1902-1991), economist, filozof și eseist.

Vasilescu-Karpen, Nicolae (1870-1964), inginer. Profesor (din 1905) la Școala de Poduri și Șosele, devenită în 1920 Școala Politehnică. Membru al Academiei Române (1923) și al Academiei Republicii Populare Române (1955).

Vianu, Tudor (1898-1964), estetician, critic și istoric literar. Conferențiar (1927) și profesor (1944) la Universitatea din București. Membru al Academiei Republicii Populare Române (1955);

Vinea, Ion (1895-1964), scriitor și publicist.

Vitner, Ion (1914-1991), istoric și critic literar. Profesor la Universitatea din București (1948).

Vlădescu-Răcoasa, Gheorghe (1885-1989), sociolog și om politic. Asistent la Universitatea din București (1923).

Voinescu, Alice (1885-1961), eseistă, profesoară de estetică și istoria teatrului la Conservatorul din București (1922).

Vulcănescu, Mircea (1904-1952), filozof, sociolog, economist.

Zane, Gheorghe (1897-1978), economist și istoric. Profesor de economie politică la Universitatea din Iași (1929) și la Politehnica din București (1944). Membru al Academiei Republicii Socialiste România (1974).

I. Ofensiva tinerilor

Se petrece în România dintre cele două războaie mondiale o extindere considerabilă a elitei intelectuale: consecință a progresivei democratizări. Fenomenul se propagă începând cu generația cea mai tânără, așa că ponderea tinerilor intelectuali crește, cu toate consecințele, bune și mai puțin bune, care decurg de aici: mai mult idealism, mai multă îndrăzneală, o mai mare înclinare spre extreme...

Într-un articol publicat în primele zile ale anului 1929, G. Călinescu lua în derâdere "invazia adolescenților". "Trecem printr-o fază de neseriozitate culturală umoristică. Suntem terorizați de tipul «mucosus». Acesta te întreabă de vârstă și-ți dă un respect invers proporțional cu numărul de ani." Agresivitate nesusținută în nici un fel pe vreo înfăptuire de ordin intelectual, pentru simplul motiv că "la 20 de ani nu se pot face opere durabile"; abia "la 50 de ani un intelectual poate da cele mai legitime nădejdi". Erau ironizați cu deosebire Petru Comarnescu, animatorul "generației", văzut ca "organizator al celei mai detestabile insurecții de colegieni", și Constantin Noica, "elev de liceu mi se pare, sau absolvent de curând", ale cărui "aere" nu puteau stârni decât ilaritate și îndoială cu privire la viitorul lui.[1]

Mărturii despre insolența acestor nu chiar adolescenți, dar abia ieșiți din adolescență, sunt nenumărate. Câteva decenii mai târziu, Emil Cioran confirma genul de frondă impertinentă care îl iritase pe Călinescu. "Îi disprețuiam pe «bătrâni» - scrie el -, pe «ramoliți», adică pe toți cei care depășiseră treizeci de ani" (G. Călinescu avea în 1929 exact 30 de ani; pe punctul, așadar, de a depăși limita impusă). "Lupta dintre generații - continuă Cioran - ne apărea drept cheia tuturor conflictelor și principiul explicativ al tuturor evenimentelor. A fi tânăr însemna pentru noi a avea în mod automat și geniu. Se va spune că această infatuare e din toate timpurile. Se prea poate. Cred însă că n-a fost niciodată împinsă atât de departe cum am făcut-o noi. Se exprima prin ea voința de a forța istoria, apetitul de a ne insera în istorie, de a provoca cu orice preț ceva nou. Frenezia era la ordinea zilei."[2]

Petru Comarnescu se născuse în 1905, Mircea Eliade în 1907, Eugen Ionescu în 1909, Constantin Noica, tot în 1909, Emil Cioran, încă și mai tânăr, în 1911... Câteva nume și câteva repere cronologice ale unei generații venită pe lume între 1905 și 1910 ori cu puțin înainte sau după acest interval, tineri care în 1930 aveau (nu încă toți) puțin peste 20 de ani.

Nu toleranța îi caracterizează pe cei mai mulți dintre ei. Negarea e adesea radicală, fără nuanțe, fără concesii. Predecesorii sunt sau anulați, sau, în cel mai bun caz, menționați ca ilustrând etape pregătitoare, în așteptarea apariției celor chemați să împlinească cultura românească.

Mai trec trei-patru ani și, deja, din punctul lor de vedere, ceea ce putea fi considerat inițial o simplă promisiune, devenise, incontestabil, o certitudine. "Generația tânără și ritmul mondial", se intitulează un articol publicat în ianuarie 1933 de Mihail Polihroniade, evident, el însuși membru al generației (născut în 1906). Partida i se părea deja încheiată, în sensul că "«generația tânără» a triumfat practic pe toată linia, «bătrânii» aproape că nu mai există". Noua generație "este stăpâna vieții culturale românești". Presa îi aparține aproape în întregime. "În afară de Universul, care ține să păstreze privilegiul platitudinii îmbătrânite, toate celelalte gazete sunt - în ceea ce privește partea culturală - în mâna tinerilor." La fel și revistele, cu singura excepție a Adevărului literar și artistic. Mai rezistă, e drept, editurile, care publică în bună măsură o literatură lamentabilă, după cum se exprimă disprețuitor autorul, mai precis "diverși Topîrceni, Minulești, Petrești, Teodoreni, Stănoi perimați și de proastă calitate" (se poate presupune că genericul Petrești îi acoperă atât pe Cezar Petrescu, cât și pe Carmil Petrescu, după cum Teodorenii pot fi ambii frați Ionel Teodoreanu și Al. O. Teodoreanu). Dar, slavă Domnului, și editurile încep să cedeze, tipărind, în anii din urmă, romane ale lui Anton Holban, Mircea Eliade și altor câțiva.

Până la urmă ce-i deosebește pe tineri de generațiile precedente și de contemporanii lor mai vârstnici, unii dintre ei mai vârstnici doar cu câțiva ani? Este - o spune Polihroniade chiar din titlu - integrarea lor în”ritmul mondial". Până la ei s-au făcut eforturi - începând cu generația de la 1848, apoi cu Junimea -, doar parțial reușite, de occidentalizare a culturii românești, contracarate de mișcări adverse, de readucere în prim-plan a fondului arhaic tradițional (și iată în acest sens caracterizarea curentului "sămănătorist": "Sub imboldul unei personalități năvalnice, dar confuze, haotice, sterpe e vorba de dl. Iorga o generație mediocră și ca posibilități creatoare, și ca nivel intelectual se înrolează sub flamura Sămănătorului. Trăim o epocă de jalnic ruralism cultural în care suprema țintă creatoare este reproducerea credincioasă a balegii străbune...). "[3] Rezultă, în viziunea lui Polihroniade, că tinerii s-au săturat să imite Occidentul - pentru simplul motiv că sunt perfect încadrați în civilizația modernă și nu mai au ce și de ce să imite; după cum s-au săturat să reactualizeze tradiția românească: ei privesc înainte, nu înapoi.

Apreciat în contextul unor asemenea verdicte fără apel, volumul Nu, publicat de Eugen Ionescu în 1934 (singurul volum românesc, alături de numeroase articole risipite prin reviste, al viitorului ilustru dramaturg francez), culegere considerată teribilistă și iconoclastă, nu mai are de ce să șocheze. Nu-ul nu era doar al lui, ci al "generației". Ionescu îi rezolvă repede pe scriitorii de început de secol, scoțându-i definitiv din joc printr-o singură frază care începe cu cuvântul "rușine": "Rușinea timpurilor literare care au dat naștere unui Vlahuță, unui Coșbuc, unui Cerna, unui Șt. O. Iosif, «Sămănătorismului» etc. a fost desigur o aspră pedeapsă celestă." Expresie a unei culturi "caracterizată printr-o uimitoare confuzie de planuri, printr-o unică lipsă de simț critic". Ionescu merge încă mai departe, coborându-i de pe piedestal și pe autorii considerați în genere ilustrativi pentru modernitatea literară românească. Începând cu Arghezi: retoric, melodramatic, superficial, fals. Doar aparența unei mari poezii. Urmează demolarea unui poet încă și mai modem, Ion Barbu. Ca și a romancierului Carmil Petrescu, cu remarca abruptă potrivit căreia "Patul lui Procust este cea mai proastă carte apărută de zece ani încoace". O biată imitație de Proust, un "Proust deficient". În ce-l privește, Ionescu nu mai suportă starea de subordonare mediocră a culturii românești: "Să nu acceptăm compromisuri. Prefer să refuz întreaga poezie românească decât să accept aceste valori debile. Acceptarea unui etalon literar românesc inferior înseamnă - de la început ­ un compromis: o acceptare clară a mediocrității culturii noastre și o rușinoasă situare pe un plan de jos."[4]

Nu doar literatura era în discuție, nu doar ansamblul culturii românești, ci destinul însuși al românilor. România trebuia să devină alta. Este teza din Schimbarea la față a României, carte publicată de Emil Cioran în 1936, text care, prin "extremismul"

său, poate să pară singular, ca și volumul lui Ionescu, însă nu face decât să exacerbeze o stare de spirit caracteristică "tinerilor". Înșiruirea câtorva scurte pasaje este mai grăitoare decât orice comentariu: "Discontinuitatea față de propria lor soartă este condiția afirmării culturilor mici. Singura obsesie trebuie să fie: saltul istoric... Doamne! ce vom fi făcut o mie de ani?! Toată viața noastră de un secol încoace nu este decât procesul prin care am ajuns să ne dăm seama că n-am făcut nimic... România are nevoie de o exaltare până la fanatism. O Românie fanatică este o Românie schimbată la față... Va trebui să vedem care este specificul național al României, care a ținut-o o mie de ani în nemișcare, pentru a-l putea lichida împreună cu mândria ridiculă care ne atașează de el... Distanța minoră de toate aspectele lumii a creat acel blestem poetic și național, care se cheamă Miorița și care alături de înțelepciunea cronicarilor constituie rana neînchisă a sufletului românesc... Românii au trăit o mie de ani ca plantele. Unui popor de țărani i-a făcut mare plăcere să nu intervină în cursul lumii... Nu pot iubi decât o Românie în delir... România trebuie să se degajeze de toate lanțurile eredității sud-est europene." Într-o Românie în care tradiția istorică, țăranul și satul erau repere și simboluri la ordinea zilei, Cioran pretinde o ruptură totală: "Satul este suspendare istorică; inactualitate substanțială. Vai de țara împânzită numai de sate !" Și propoziția celebră: "Aș vrea o Românie cu populația Chinei și cu destinul Franței."[5]

Am ales înadins câteva puncte de vedere extreme, ale celor care anunțau fără menajamente îngroparea generațiilor anterioare și sfârșitul vechii Românii. Sunt și aprecieri mai nuanțate. Astfel, Mihail Sebastian nu crede că tinerii ar fi devenit stăpânii situației, mai au până acolo o cale lungă de parcurs; deocamdată, tot cei dinainte se află în prim-plan.[6] Constatare de bun simț. Liderii de opinie, în presa românească, aparțineau mai toți unor generații mai vârstnice: Pamfil Șeicaru, la Curentul, Nae Ionescu, la Cuvântul, sau, în presa de și mai mare tiraj, Stelian Popescu, patronul Universului, ca și numele reprezentative de la grupul Adevărul-Dimineața: Emil Socor, B. Brănișteanu, Tudor Teodorescu-Braniște... La fel și cei mai reputați scriitori: Sadoveanu, Rebreanu, Arghezi sau, mai tânărul, dar nu chiar atât de tânărul, Camil Petrescu, fără a-i uita pe răsfățații publicului larg Cezar Petrescu și Ionel Teodoreanu. Nici unul dintre autorii generației "tinere" nu se putea compara, în epocă, cu notorietatea acestora. Erau desigur mulți, erau deja vizibili, și începuseră să fie apreciați... dar în linia a doua.

Nici contestarea predecesorilor nu e unanimă. Mircea Vulcănescu, în dezacord cu Polihroniade, nu admite "tabula rasa" și e gata să recunoască factura universală a mai multor reprezentanți ai culturii române. Iar în ce privește satul, Cioran e cel care se află în minoritate. Pentru Vulcănescu, dar și pentru mulți alții, satul românesc este sfânt, nu poți concepe o Românie adevărată fără sat. Indiferent de diagnostic și de soluții, ceea ce-i reunește pe acești tineri este convingerea de nestrămutat că au de îndeplinit o misiune. Misiunea ar fi, tot după Vulcănescu, aceea "de a închega laolaltă întreg sufletul românesc", pentru a ajunge (puțin importă dacă "în afara sau înăuntrul ritmului mondial") "la rezolvarea cu metode adecvate și nu prin imitație, ca până acum, a problemelor noastre specifice".[7] Până la urmă, atât "universalismul" exprimat de Polihroniade, cât și "specificitatea" dragă lui Vulcănescu se îndreptau spre o țintă similară: depășirea condiției de cultură secundară și imitatoare și ridicarea spiritului românesc în sfera cea mai înaltă a universalului.

Definitoriu pentru noua "generație" este conceptul de experiment. Tocmai fiindcă se caută ceva nou, ceva încă insuficient definit. Pentru a se lămuri, tinerii înțeleg să "experimenteze". Așa vor ajunge și la legionarism, și la comunism. Sunt în căutarea unei noi morale. În viața socială, ca și în cea individuală. O stare de spirit, pe care Mircea Eliade - schimbând oarecum curios sensul cuvântului - a numit-o "huliganism". În accepția propusă de el care nu mai are nimic peiorativ, dimpotrivă ­ Huliganii (e și titlul romanului său publicat în 1935) sunt cei care nu se mai mulțumesc cu ideile primite și cu morala curentă și, în consecință, sparg cadrele existente.

Ce e adevărat și ce e mitologie în aventura acestei generații? Mai întâi, "generație" e un fel de a spune. Nu există generații în sens biologic sau demografic, adică tranșe de vârstă delimitate: oamenii se nasc continuu, în fiecare clipă. "Generația" e un construct socio-cultural. Nu toți intelectualii români născuți în intervalul respectiv au făcut parte din grup. Dacă îi numărăm pe cei notabili, nu depășim câteva zeci de persoane. G Călinescu, după vârstă, nu era departe de ei, se afla însă foarte departe prin atitudine, prin negarea însăși a conceptului "generațional". Alt critic, Șerban Cioculescu (născut în 1902) se regăsește chiar printre membrii generației, în înșiruirea lui Polihroniade; simplă iluzie cronologică: intelectual raționalist și sceptic, nu are nimic de-a face cu ea. Născut în 1906 și devenit prieten cu Eliade, N. I. Herescu n-are nici el vreo afinitate: e un om care se descurcă de minune în mediul universitar și cultural, fără să fie frământat de mărețe idei și proiecte (și tocmai fiindcă nu e). În schimb, mult mai vârstnicul Nicolae Davidescu (născut în 1885), scriitor cu multiple preocupări, se apropie de cei tineri prin combativitate și virulență demolatoare; avea să se remarce prin atacurile la adresa lui Arghezi și Caragiale. O dedicație a lui Eugen Ionescu, pusă pe un exemplar din Nu, recunoștea în el un spirit apropiat: "Dlui Nic. Davidescu, cel mai mare critic virtual al României, admirația foarte adevărată a lui Eugen Ionescu 1/VI/934".[8] Nici Felix Aderca (născut în 1891) nu se simte "bătrân" printre tinerii săi confrați, alături de care semnează frecvent. Și așa mai departe...

Modelele acestor tineri nu sunt nici ele "tinere". Un mare îndrumător fusese Nicolae Iorga, mai ales în sensul mesianismului național, dar influența lui scăzuse considerabil. Vasile Pârvan strânsese și el numeroși adepți, și nu numai ca fondator al școlii românești de arheologie; știuse să insufle tinerilor conștiința unei datorii, a unui "eroism intelectual". Nu mai era însă prezent decât în amintire, murise în 1927. Persoana cea mai influentă în rândul tinerilor era acum profesorul de filozofie Nae Ionescu (născut în 1890). Nu e deloc sigur că în lipsa lui generația aceasta și-ar fi aflat vocația. Un caz paradoxal în cel mai înalt grad, intrat de pe atunci în mitologie. Potrivit obișnuitelor norme academice, valoarea lui Nae Ionescu ar fi în cel mai bun caz îndoielnică. Un filozof fără operă sau rară operă semnificativă: autor de cursuri palide și de articole risipite în ziarul pe care l-a condus, Cuvântul (între 1926 și 1934), adunate nici măcar de el, ci de Mircea Eliade, în volumul Roza vânturilor, de asemenea fără prea mare relief. Pentru discipolii săi a fost însă un idol, un zeu. Ei ajung să gândească cu mintea lui Nae Ionescu. Ce le spunea? în esență, într-un fel sau altul, ceea ce relatează Arșavir Acterian în Jurnalul său, după ce a asistat la o prelegere, în ziua de 18 noiembrie 1932. "Mergem la Nae Ionescu. Își începe cursul. Își bate joc de sisteme și filozofii. Filozofia concretului. Fiecare începe cu el filozofia. Posibilă doar o comuniune, nu o colaborare. Nu facem de plăcere și nici ca meserie filozofia, ci de groază, ca să ne situăm în univers, să ne răfuim cu existența, cu noi înșine. Filozofii au aflat puncte de vedere, nu de ajungere. Soluții nu sunt. Toată filozofia nu ne servește la nimic, nu ne înaintează și nu ne ajută cu nimic. Noi, în noi, proces de creație. Filozoful științific - băcan care vinde brânza altuia. Unul care continuă filozofia lui Descartes n-a adus nimic nou. Trebuie o pornire de la tine, nu de la altul."[9]

Așadar, filozofia reîncepe la nesfârșit cu fiecare individ. Nae Ionescu predica libertatea, autenticitatea și îndrăzneala creatoare. Fără să ofere soluții, dând însă un nemaipomenit impuls. Soluțiile n-avea decât să le descopere fiecare, în raport cu propria chemare. O desprindere de "autorități", de valorile aparent așezate odată pentru totdeauna. "Experimentul" tinerei generații pornește în bună măsură de la lecția lui Nae Ionescu. Ceea ce tinerii simțeau confuz, el închegase într-o teorie. Continuă Acterian: "Dacă ar fi să cred într-un om, aș crede în el. Constat că mestecă exact ce mestec și eu. Și apoi, cine mai e în această Românie, în afară de Nae, în care poți crede? Era Pârvan. E Iorga (în care au crezut și cred unii, dar eu nu pot crede). Altul nu găsesc."[10] Idealul național pe care-l predicase Iorga fusese împlinit. Tinerii voiau acum să experimenteze ceva nou, să se simtă liberi, să spargă vechile cadre. Și nimeni nu le predica libertatea mai convingător decât o făcea Nae Ionescu.

Cazul lui Mihail Sebastian ilustrează uluitoarea forță de seducție a acestui om. Tânărul scriitor avea toate motivele să se detașeze de el. Profesorul îl lezase în demnitatea lui de evreu atunci când îi prefațase, în 1934, volumul De două mii de ani, procedând, fără menajamente, la condamnarea istorică a "poporului ales". Alunecarea lui Nae Ionescu spre Garda de Fier ar fi fost de natură să pună un punct final relației lor spirituale. În ciuda amărăciunii resimțite, seducția rămâne totuși intactă. Pagina de jurnal scrisă în ziua imediat următoare morții lui Nae Ionescu (la 16 martie 1940) se înfățișează ca un sfășietor necrolog închinat unui om excepțional, singurul, pare a sugera scriitorul, într-o țară de oameni de duzină care ocupă cu insolență pozițiile cele mai înalte.

"Plâns nervos, imposibil de stăpânit, ieri dimineață, intrând în casa lui Nae Ionescu, două ore după ce a murit. [...] Ce soartă stranie a avut omul ăsta extraordinar, care moare neîmplinit, nerealizat, învins și - dacă nu mi-ar fi greu s-o spun - ratat. Mi-e atât de drag tocmai pentru că a avut așa de puțin noroc. Ce insolent, ce jignitor mi se pare succesul altora! Șeicaru e sănătos, bogat și triumfător. Manoilescu va fi ministru. Tătărescu e prim-ministru. Herescu este profesor definitiv și președinte la S.S.R. Corneliu Moldovanu are premiul național de literatură și dă șuete la cafenea. Victor Eftimiu dă recepții... Dar Nae Ionescu moare la 49 de ani, neluat în serios, înfrânt."[11]

Un an mai târziu, la 31 mai 1941 - povestește tot Sebastian - reuniune la Tudor Vianu. "Lungă discuție despre Nae Ionescu, care pentru Ralea și Vianu nu era decât un stâlp de cafenea, un bărbier, un farsor, un «șef». M-am amuzat să le spun că pentru mine Nae Ionescu era diavolul."[12] Ce nevoie are diavolul de "operă"? Rolul lui e de a descuia porți interzise, și în această calitate puterea lui de convingere depășește cu mult pe cea a unui biet erudit universitar.

Un impact notabil are și Nichifor Crainic (născut în 1889), poet și teolog, profesor la Facultatea de Teologie și promotor al ortodoxismului, în principal prin revista Gândirea, pe care o conduce începând din 1928. Ceea ce preconizează el este împletirea ideii creștine cu ideea națională. Într-un sens mai larg, vrea să ofere tinerilor o lecție de "spiritualitate", de înălțare spre un ideal, românesc și universalist în același timp.[13]

Un al treilea mare "adunător" de tineri este sociologul Dimitrie Gusti (născut în 1880). Deloc ideolog, el are în schimb simțul organizării, al echipei și al acțiunii. Adună în jurul său tineri de toate orientările - de la legionari la comuniști -, seduși de proiectul unei sociologii militante, știință și acțiune socială totodată, cu cercetări de teren în satul românesc, dar și cu o implicare efectivă în viața comunităților, urmărind un țel modernizator.

Raportându-i la Nae Ionescu, la Nichifor Crainic, la Dimitrie Gusti, originalitatea tinerilor se arată a fi destul de relativă. Ei au impresia că le aparține ceea ce în bună măsură au preluat de la magiștrii lor. Dincolo de orice limită este și acuza lipsei de ideal adresată unor generații care, totuși, au făcut România. Nu înseamnă însă că nu e nimic autentic în pretențiile pe care le exprimă. Mai presus de orice, nu au complexe. De nici un fel. Românii, în genere, au fost și rămân complexați. S-au aflat mereu la margine și într-o stare de subordonare față de modelele străine (de modelul occidental, începând din secolul al XIX-lea), pe care încearcă să le contrabalanseze prin supralicitarea valorilor autohtone. Generația de la 1930 vine la capătul unui proces deja împlinit (la nivelul elitelor) de integrare în civilizația de tip occidental (o stare de scurtă durată, care avea să fie grav dereglată prin comunism). Nu se mai văd în postura de "învățăcei", se simt egali cu oricine. Sunt cât se poate de cosmopoliți, precum "americanul" Petru Comarnescu sau "indianul" Mircea Eliade. Dar sunt la fel de atașați unei idei românești. Au încetat - cel puțin asta e convingerea lor - să mai fie imitatori. Prin ei, România intra, în sfârșit, în corul universal.

Când un tânăr de 20 de ani, care n-a dat încă aproape nimic, își clamează astfel superioritatea, și nu numai superioritatea, dar și condescendența sau chiar disprețul față de ceilalți, reacția firească este de a-l socoti pur și simplu obraznic. Și totuși... Tinerii aceștia și-au exagerat desigur geniul și misiunea. Dar cine ar putea nega astăzi - când bilanțul fiecărui destin e încheiat - excelența generației lor? În ciuda unei istorii care i-a copleșit, le-a sfărâmat viețile, le-a rărit rândurile, i-a risipit în cele patru vânturi, în ciuda, firește, a multe ratări, unii dintre ei au atins culmile reușitei. Cei trei autori români mai cunoscuți în lumea largă - incomparabil mai cunoscuți decât Eminescu sau Caragiale - se numesc Ionescu (Ionesco), Eliade și Cioran, toți exponenți ai aceleiași generații. Iar Noica, adolescentul pus la colț de Călinescu în 1929, și-a împlinit și el destinul, devenind, în ciuda adversităților, un reper incontumabil al culturii românești. În rândul următor, sunt destule alte reușite onorabile. Și destine sfărâmate, se înțelege. Și ratări de tot felul. Precum splendida ratare a lui Petre Pandrea, care, după atâtea promisiuni și tot atâtea neîmpliniri, și-a propus, ca ultim țel, să devină "un soi de Saint-Simon, ducele, un cardinal de Retz, valah", cu alte cuvinte, marele memorialist al României.[14] Citindu-i memoriile, constați că a eșuat încă o dată! Dar omul rămâne foarte interesant. Mai toți sunt foarte interesanți. Sabotați sau sprijiniți de istorie, i-a ajutat, firește, talentul, dar i-a împins mai cu seamă o formidabilă ambiție de a înfăptui.

Dorința lor de a schimba România are, pe lângă determinarea ideală, și motive mai terestre. Se simt nedreptățiți, marginalizați. Cei mai mulți au slujbe modeste, prost retribuite și prea puțin asortate cu nemărginitele lor proiecte; sunt funcționari, redactori la ziare sau colaboratori plătiți la "bucată", secretari în birouri de avocatură, în cel mai bun caz profesori de liceu sau câte un asistent universitar. Trec și prin perioade de "șomaj intelectual". Așteaptă cu înfrigurare să le pice câte un ban (din jurnalul lui Petru Comarnescu, sfârșitul anului 1932: "... tot fără serviciu am rămas. [...] Am continuat să trăiesc greu, din micile, nesigurele și neregulatele venituri de la ziare și reviste").[15] E urmarea sporirii numărului de intelectuali, în condițiile în care "piața muncii" nu-i mai poate absorbi pe toți, oricum nu le mai poate oferi pozițiile visate. Trecute sunt vremurile când Titu Maiorescu sau N. Iorga ajungeau profesori universitari la 23 de ani (în 1863, respectiv 1894), iar Vasile Pârvan la 27 (în 1909). Chiar în anii '20 se mai întâlnesc asemenea performanțe: G. I. Brătianu, la 26 de ani (în 1924), Constantin C. Giurescu, la 25 (în 1926). În anii '30, chiar tineri foarte înzestrați și deja cu "operă" mai greu își pot deschide o carieră universitară. Latinistul N. I. Herescu, fără mari contribuții în domeniu, dar persoană agreabilă și cu geniul relațiilor publice, face figură de excepție: conferențiar la 25 de ani, și profesor la 29 (în 1935). Ca și matematicianul Grigore Moisil, născut tot în 1906, conferențiar (1932) și apoi profesor (1936) la Universitatea din Iași. Mircea Eliade a prezentat - în 1936 - un "tabel", însoțit de un comentariu, privitor la "«Diurnele» generației tinere".[16] "În afară de Grigore Moisil, care e profesor de matematici la Universitatea din Iași, restul tinerilor de excepțională valoare științifică trăiesc - în cel mai bun caz - dintr-o leafă mai mică decât a unui sublocotenent"; nici unul nu adună într-o lună mai mult de 6000 de lei (spre comparație, tot în 1936, un profesor universitar câștiga, în funcție de gradații, între 10.000 și 25.000 de lei pe lună; un asistent universitar, 6 -7000; un profesor de liceu începea cu 5000 și putea ajunge la 12.000). Eliade îi înșiră: Noica, Cioran, Alexandru Elian, Ernest Bernea n-au post, n-au leafă. Filozoful Vasile Băncilă e profesor secundar, alt tânăr filozof, Dumitru Amzăr, bibliotecar, slujbă care-i permite să câștige 2.000 de lei lunar. Sociologul Traian Herseni stă ceva mai bine: este asistent pe lângă D. Gusti (va deveni conferențiar în 1939). Dintre scriitori, Anton Holban e profesor secundar, Ion Călugăru, redactor la Vremea, Mihail Sebastian, publicist și secretar de avocat, Radu Gyr, asistent universitar... "Dacă Alexandru Elian sau Constantin Noica ar fi trăit la 1900 - observă Eliade -, ar fi fost chemați direct la catedră." Se gândea, desigur, nu în ultimul rând, și la el. Era cel mai "vizibil" dintre membrii generației. Viitorul mare profesor - la Chicago - de istoria religiilor a lăsat să se înțeleagă în Occident că ar fi avut deja o semnificativă carieră universitară la București. Nici vorbă de așa ceva. A fost, și nu pentru multă vreme, asistent onorific pe lângă Nae Ionescu. Asistent onorific însemna pur și simplu... onorific, solicitat personal de profesorul respectiv și fără salariu. În această calitate, e drept, l-a suplinit pe Nae Ionescu, ținând și cursuri, foarte frecventate și apreciate. Cu atât mai mult situația lui "oficială" apare derizorie. Asistenți onorifici au fost, la Gusti, și Henri H. Stahl, și Mircea Vulcănescu. Nu primeau salariu, dar ei aveau mai puțin grija banilor. Stahl s-a descurcat practicând stenografia (pe care o deprinsese de la tatăl său, Henri Stahl, creatorul sistemului românesc de stenografie), iar Vulcănescu a făcut o importantă carieră în Ministerul Finanțelor, mai remuneratorie decât sociologia sau filozofia.

Textul fondator al "noii generații" poate fi socotit seria de articole publicată de Mircea Eliade în 1927 (la numai 20 de ani!) în ziarul Cuvântul, sub titlul "Itinerariu spiritual". Accentul e pus - se vede marca lui Nae Ionescu - pe căutarea spirituală și multiplicarea "experiențelor". O cale conducând, destul de contradictoriu, spre ortodoxie, dar și spre un individualism marcat de amoralitate.[17] Un an mai târziu, "Manifestul «Crinului Alb»", publicat în Gândirea (așadar, sub patronajul lui Nichifor Crainic), apare ca un ecou la seria lui Eliade. Autorii sunt un tânăr filozof, Sorin Pavel (născut în 1903), un tânăr arheolog, Ion Nestor (născut în 1905), și un tânăr jurist, Petre Marcu-Balș (născut în 1905), cel din urmă cunoscut ulterior sub pseudonimul Petre Pandrea. Titlu cam prețios, text grandilocvent, cuprinzând multe și amestecate. "Bătrânii" sunt desființați: "o generație în care nimeni n-a gândit cu adevărat"; "în capul lor domnește golul". N-au credință, n-au idealuri, n-au întrebări, n-au neliniști, n-au nimic. Tinerii vor încredere, pasiune și entuziasm; ceea ce-i definește este căutarea și aspirația. Se fac referiri la Dumnezeu, la tradiție, la continuitatea istorică. Nu este prea clar, dincolo de vorbe, ce vor autorii, concret, neîndoielnic însă că vor altceva.[18]

"Românismul" și "ortodoxia", orientări prezente de la bun început care, singure, ar fi dat mișcării un sens ideologic precis și îngust, sunt totuși acoperite și nuanțate prin ceea ce se dorește a fi un proces de "spiritualizare" în înțelesul cel mai larg și o autentică și liberă căutare individuală. Desigur, "spiritualitatea" și individualismul, ca să nu mai vorbim de ortodoxie și românism, ne sugerează predispoziții mai curând de dreapta; în timp ce justiția socială sau democrația strălucesc prin absență. Nu e de mirare că majoritatea membrilor "generației", atunci când s-au hotărât să intre în arena politică, au ales dreapta, și chiar o dreaptă extremă. Pentru început însă distincțiile acestea contează mai puțin, diversitatea e acceptată și chiar promovată, și încă ostentativ. Tinerii înțeleg să nu amestece "spiritul" cu politica pragmatică. Între ei e discuție, nu e conflict, iar solidaritatea de generație se manifestă mai puternic ca orice divergență. Mai toți vor o schimbare, însă destui dintre ei încă nu s-au decis dacă să o facă la dreapta sau la stânga. Sunt și treceri dintr-o direcție în alta.

Asociația Criterion ilustrează în mod strălucit această comuniune peste ideologii. Animată de Petru Comarnescu și cu participarea mai multor membri ai tinerei generații, a lansat în octombrie 1932 un ciclu de conferințe despre "idolii" lumii contemporane. Semnificativ, s-a început cu Lenin! Au urmat Freud, Chaplin, Gide, Mussolini, Bergson, Krishnamurti, Greta Garbo, Gandhi, Valery. Comuniști, fasciști, evrei... și așa mai departe, fără nici un fel de exclusivism. Mai mult decât atât, fiecare conferință a avut câțiva raportori, de toate tendințele, pentru a se evita interpretări unilaterale. Pentru un plus de responsabilitate, au fost solicitați să prezideze personalități universitare din vechea generație (oarecum în dezacord cu luările de poziție împotriva "bătrânilor" !). La simpozionul "Lenin", prezidat de Rădulescu-Motru, Mircea Vulcănescu a înfățișat teza leninistă, Polihroniade, teza dreptei și H.H. Stahl, teza social-democrată; au putut interveni și comuniștii Belu Zilber și Lucrețiu Pătrășcanu. Afluența a fost enormă, și totul a căpătat aerul unui soi de manifestare comunistă, și nu oriunde, ci la Fundația Universitară "Carol I", peste drum de palatul regal. S-a speriat guvernul - notează Comarnescu - "văzând în noi niște comuniști primejdioși". Inspectoratul General al Poliției l-a admonestat pe "animator" cu cuvintele: "domnule Comarnescu, nu vom uita niciodată că dumneata ai adunat pe comuniștii din București în fața palatului regal".[19] Ironic deznodământ pentru o grupare unde majoritatea era mai curând de dreapta, dar cu atât mai mult se considera că echilibrul și onestitatea intelectuală pretindeau ca opiniile să fie reprezentate fără discriminare.

Iată și comentariul lui Mircea Eliade: "În urma acestui simpozion, se răspândise zvonul, mai ales în cercurile Siguranței, că gruparea Criterion e cripto-comunistă. Adevărul este că singurul comunist dintre noi era Belu Zilber. [...] Noi încercasem să fim obiectivi: audiatur et altera pars. Ne spuneam că într-o cultură majoră toate curentele de gândire pot fi prezentate. Ne simțeam destul de tari ca să nu ne mai fie frică de confruntări cu ideologii și sisteme potrivnice credințelor noastre. Simțeam de asemenea că nu vom putea depăși provincialismul cultural decât anulând complexele de inferioritate și mecanismele infantile de apărare inerente oricărei culturi minore."[20]

La început, într-adevăr, un număr de ani, tinerii sunt foarte amestecați. Mihail Polihroniade tocmai aderase la Garda de Fier când a scris articolul despre "generația tânără". Lista de nume reprezentative pe care o propune n-are însă nici un criteriu ideologic; singurul criteriu e "tinerețea". Se întâlnesc persoane pe cale de a se angaja la dreapta, ca Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, sau Nicolae Roșu, la stânga, precum Zaharia Stancu sau Alexandru Sahia, ori rămase, să spunem, la centru, ca Petru Comarnescu sau Octav Șuluțiu.[21] La Azi, revistă editată de Zaharia Stancu, începând din martie 1932, se adună destule nume de dreapta și interpretări de dreapta, care mai târziu vor fi contrazise de orientarea de stânga a publicației. Mihail Sebastian încearcă să vadă ce e comun în ideologiile (extreme) adverse, constatând (cam repede) că "istoria a încheiat și semnat actul de deces al individului... La stânga sau la dreapta, ideologii politici sunt mai mult sau mai puțin colectiviști"[22] (curios cum individualismul tinerei generații conducea sub o formă sau alta spre un regim colectivist). Nicolae Roșu anunță sfârșitul apropiat al democrației, care n-ar fi decât un echilibru provizoriu între dictatură și comunism; atrage atenția că "orice democrație netezește drumul socialismului și comunismului, prin cultivarea ideilor egalitare"[23] Petru Comarnescu, în ce-l privește, remarcă "stăruința d-lui Sandu Tudor ca prin publicația sa Floarea de foc să lege punți de înțelegere între tinerii comuniști, dornici de rai pe pământ, și tinerii ortodoxi, dornici de raiul de dincolo".[24] În Floarea de foc pe care o editează câteva luni începând din ianuarie 1932, Sandu Tudor (născut în 1899) încuraja tineretul, diversitatea, spiritul și "pasiunile puternice".[25] De la Alexandru Sahia, deja comunist, la cei de dreapta precum Mircea Eliade și Mircea Vulcănescu, întreg spectrul ideologic era reprezentat, în toate nuanțele lui (Comarnescu, se înțelege, Haig Acterian, încă simpatizant comunist, dar pe drumul spre legionarism, fratele lui, Arșavir Acterian, deocamdată nedecis, dar care se va angaja tot cu legionarii, H. H. Stahl, oarecum social-democrat, Eugen Ionescu, nici de dreapta, nici de stânga, și așa mai departe). Tot Sandu Tudor va edita Credința, din decembrie 1933; conotația religioasă, prezentă aparent în titlu, nu se regăsește de fapt în paginile publicației. Orientarea anunțată e "nici dreapta, nici stânga", socotindu-se că fiecare direcție își are partea de îndreptățire.[26] Colaborează printre alții Mircea Eliade (sub pseudonimul Ion Plăeșu), C. Noica, Eugen Ionescu, H. H. Stahl, Zaharia Stancu, cel din urmă cu vehemente atacuri la persoană și antiguvernamentale, la capătul cărora ajunge la concluzia că "ziua de mâine cere un crez nou și oameni noi" (mărturisind însă că nu știe care va fi acel crez)[27] Să pomenim și Axa, revistă declarat de dreapta; apare din octombrie 1932 până în decembrie 1933, iar articolul inaugural este semnat de Nichifor Crainic, care afirmă răspicat că "România, ca să poată trăi, are nevoie de o revoluție antidemocratică". Nu însă comunism, sistem care contrazice spiritul de proprietate și monarhismul, caracteristice românilor. "O revoluție comunistă în România n-ar avea un soroc mai lung de o lună - până când poporul ar băga de seamă despre ce e vorba"[28] (că până la urmă avea să dureze ceva mai mult de o lună, a putut simți Nichifor Crainic pe pielea lui). M. Polihroniade este redactor al revistei, iar printre colaboratori apar mai mulți exponenți ai dreptei radicale (în ultimul număr, își înșiră numele, într-un protest împotriva dizolvării Gărzii de Fier, Mircea Eliade, Nichifor Crainic, N. Crevedia, Ovidiu Papadima, Dragoș Protopopescu și Nicolae Roșu)[29]; se întâlnește însă și semnătura lui Octav Șuluțiu, ezitant uneori, dar fără a fi atras de dreapta (într-un articol combate comunismul, nu însă și stânga), ca și a lui Eugen Ionescu.

Fapt este că dacă unii se fixaseră deja (dar nu deveniseră încă îndârjiți), alții mai căutau. Chiar Mircea Eliade, structural de dreapta, e în căutarea unei căi specifice (care avea să-l conducă totuși la legionarism). "Contra Dreptei și contra Stângii", se intitulează un articol al său din Credința, sub amintitul pseudonim Ion Plăeșu. Condamnă laolaltă hitlerismul și comunismul: "Este aceeași barbarie în amândouă părțile. Aceeași dictatură a brutei, a imbecilului și a incompetentului - și în Rusia, și în Germania."[30] Cu câtva timp înainte, nu se arătase totuși insensibil la partea de ideal a doctrinei comuniste. Îl intriga tocmai lipsa suflului revoluționar în revista de orientare comunistă Bluze albastre. Aștepta mai mult de la colegii comuniști de generație. "Socoteam ignoranța, diletantismul, invidia, mediocritatea, intoleranța și dogmatismul - viciile generațiilor trecute." "Eu știam odată că revoluția comunistă nu tinde numai la o reformă economică, ci la o premenire în masă a întregii psihologii, la un nou profetism, la o instaurare avieții libere." Va trebui să vină și "literatura adevăraților comuniști" care, "oricât de discutabilă ar fi doctrina lor", ar însemna un câștig pentru cultura românească.[31]