Falsificatorul

CAPITOLUL I

Marea sală de consultații din Harley Street nr. 903 semăna tot atât de puțin cu alte săli de felul acesta cât și doctorul Cheyne Wells cu un practician tradițional.

Ea servea în același timp de salon și de bibliotecă. Mobilele erau confortabile, deși cam uzate. Un divan adânc din piele se întindea în fața focului. Doi dintre pereți erau acoperiți cu rafturi pe care se aflau volume desperecheate ca format și legătură. Se mai vedeau cărți pe masă, ziare aruncate pe parchet, dar nici un aparat medical, nici cel mai mic microscop, nici măcar vreo eprubetă.

Aproape de fereastra prin care pătrundea o rază aurie de lumină, o ușă lăcuită se deschidea spre o sală de baie cu dale albe; aici, în locul căzii, se aflau multe polițe de sticlă și o masă acoperită de asemenea cu sticlă. În această încăpere erau înghesuite aparatele cele mai stranii, dulapuri bine ferecate, numeroase șiruri de sticle și alte flacoane conținând culturi microbiene.

Deși Peter Clifton era, de patru ani, un vizitator asi­duu al casei, nu văzuse vreodată această ușă altfel decât închisă.

El ședea pe brațul unuia dintre marile fotolii, cu fața sa fină întoarsă astfel încât să privească strada.

Brusc, întoarse capul și privirea sa se încrucișă cu a bărbatului care stătea în fața căminului, cu o țigară între buze.

Domnul Wells era un bărbat plăpând. Fața sa posomo­râtă, brăzdată de o mustață neagră, avea ceva aproape sinistru în clipele de repaus. Când zâmbea, ca în acest moment, fizionomia sa se schimba complet.

Peter scoase un oftat adânc și-și întinse cele șase pi­cioare[1] de mușchi și de oase.

— Ce noroc că atunci te-am luat drept dentist!

Râsul său trăda o tensiune nervoasă pe care domnul Donald Cheyne Wells nu o scăpă din vedere.

— Dragul meu, beneficiul este al amândurora, deoa­rece tu ai fost pacientul cel mai generos pe care l-am avut vreodată. Așa că eu binecuvântez clipa când m-ai luat drept dentist.

— Tu m-ai ajutat să-mi vindec biata măsea bolnavă.

Doctorul încetă să zâmbească.

— De altfel, n-am vindecat nimic altceva… în afară de temerile tale. Trebuie să ai încredere absolută în asigurările pe care ți le-a dat Sir William Clewers. Poate că eu n-aș fi îndrăznit să mă arăt atât de sigur ca el; dacă marea primejdie pare a fi înlăturată, rămâi totuși expus atacurilor de care ți-am vorbit. N-am considerat că tre­buie să discut această eventualitate cu Sir William, dar ne putem gândi la o nouă consultație.

Peter dădu energic din cap.

— În viitor, zise el, voi face lungi ocoluri ca să evit Harley Street. Este atât de puțin plăcut…

Doctorul îl aprobă printr-un gest al mâinii.

— Vei greși dacă n-o faci… Apoi, schimbând brusc subiectul: La ce oră are loc acea ceremonie interesantă?

El văzu fruntea largă a pacientului său întunecându-se pentru un moment: expresie surprinzătoare la un bărbat tânăr, extrem de bogat și vesel, pe punctul de a se însura cu cea mai frumoasă fată pe care Cheyne Wells a văzut-o vreodată. Dar doctorul nu se miră prea tare.

— Eh… la douăsprezece și jumătate. Vei fi acolo, desigur! Recepție la Ritz, apoi plecăm la Longford Manor. Mă gândeam că Jane va prefera continentul, dar se pare că-i place mai mult la Longford.

— Ce-i cu această încruntare a sprâncenelor?

— Nu știu, într-adevăr. Doar că această logodnă a fost așa de ciudată… cu această amenințare ce planează asu­pra capului meu. Și apoi, uneori, Jane are un aer… rece nu-i cuvântul exact; indiferent; nici atât. Impenetrabil. Imposibil de bănuit ce gândește. Devine deodată străină, și asta mă îngrozește. Am pornit pe o notă falsă…

— Eu v-am făcut cunoștință… Iată prima notă falsă!

— Nu face pe prostul… Este tot ce ai făcut mai bine vreodată… Donald, o ador pe Jane. Am intrat oarecum prin efracție într-o casă liniștită și am devenit o nenorocire infernală… aproape că am antrenat-o cu forța în această logodnă care n-a fost logodnă… Donald, eu am cumpărat-o!

— Ai prea multă imaginație, prietene… Cum adică ai cumpărat-o? Ce prostie!

Peter înălță capul.

— Evident, n-am zis „O vreau pe fiica dumneavoastră și vă ofer o sută de mii de lire pentru ea… ”. Dar când, ca un mare imbecil, l-am încolțit pe Leith în biroul său și când mi-a scăpat ideea că-i voi asigura această sumă dacă ne vom căsători — n-o văzusem pe Jane decât de două ori! — eu am fost convins că aceasta a anulat orice opoziție… Știi că n-am sărutat-o pe Jane niciodată?

— Eu aș începe de azi înainte, îl sfătui celălalt sec. O tânără care trebuie să se mărite poimâine!

Peter își trecu degetele prin părul negru în dezordine.

— Am greșit, nu-i așa?… Este vina mea, desigur… O dată, mi-a fost teamă… M-am întrebat dacă ea a au­zit vorbindu-se de mine… Tu știi ce vreau să zic. Sau poate că au existat alte aranjamente pe care le-oi fi răsturnat… Hale, de exemplu?

— Dar de ce?…

Cineva bătu ușor la ușa sălii de consultații.

— Este soția mea, îl preveni Wells. Vrei să intre sau preferi să-mi vorbești?

— Am vorbit destul, oftă Peter cu tristețe.

Porni în întâmpinarea unei tinere femei zvelte. Marjorie Wells avea treizeci și cinci de ani, dar părea cu zece ani mai tânără.

— Mi s-a spus că sunteți aici, declară ea cu un surâs lin. Să-l salut pe logodnic!… Apropo, am văzut-o pe lo­godnică de dimineață; avea un aer strălucitor, cum se cuvine… cu un altul!

Soțul său îi aruncă o privire scurtă și piezișă, însă ea nu păru să înțeleagă. Totdeauna, în remarcile cele mai inocente ale Marjoriei se strecura un fir de răutate.

— Un altul?… Nu era Basil Hale, din întâmplare?

El văzu ochii cenușii și interogatori ai lui Peter întorcându-se spre Marjorie.

— Natural, era Basil. Bietul de el! Sunt sigură că o consideră rea…

— Dar de ce?

Când Cheyne Wells vorbea pe acest ton dur și meta­lic, soția sa devenea imediat blândă și grijulie.

— Am o limbă afurisită, nu-i așa?… Îmi pare rău, Peter…

El întinse mâna să-și ia pălăria.