Fiicele Noptii

CAPITOLUL I

Jim Bartholomew stătea în capul mesei sale de lucru, în ținută de călătorie, și-și privea din când în când ceasul, fremătând de nerăbdare.

Directorul celei mai importante filiale a băncii South Devon Farmes arăta prea tânăr pentru această funcție și neîndoielnic că tatăl său, care fusese până la moarte directorul corporației, avusese o oarecare legătură cu avansarea lui.

Dar cine ar fi fost dispus să vadă în el doar un tânăr elegant, amator de cai de rasă, și și-ar fi închipuit că talentele tânărului Bartholomew se limitează doar la dresarea ogarilor și la condusul dansului în clubul vânătorilor, și-ar fi schimbat părerea îndată ce s-ar fi aflat de cealaltă parte a mesei de lucru, discutând afaceri.

Jim își privi ceasul și oftă.

Desigur, nu avea nici un motiv serios să rămână la birou până la ora închiderii, când abia cu o zi înainte întocmise bilanțul și numerarul fusese expediat, încă de dimineață, la Exeter.

Adevărul e că Bartholomew o făcea dintr-un soi de respect pentru adjunctul lui. Acest gentleman îl amuza și totodată îl enerva; iar dacă i se întâmpla să se entuziasmeze uneori de conștiinciozitatea lui Stephen Sanderson, erau momente când dogmatismul și rigiditatea acestuia față de regulamentul și rutina bancară îl plictiseau inexplicabil. Jim Bartholomew aruncă din nou o privire spre ceas, își luă cravașa de pe masă și trecu în biroul adjunctului.

Stephen Sanderson reacționă exact cum se aștepta Jim:

Își privi mai întâi superiorul, apoi pendula de deasupra ușii, care-și urma tic-tacul zgomotos.

— În două minute închidem, domnule Bartholomew, spuse el înțepat, strecurând în această simplă constatare a unei stări de fapt o nuanță de dezaprobare.

Sanderson era un bărbat de patruzeci de ani harnic și eficient, căruia numirea lui Jim Bartholomew la conducerea filialei din Moorford îi provocase năruirea uneia dintre cele două ambiții ale vieții sale. Nu avea nici un motiv special să-și iubească superiorul; Bartholomew era un om degajat, care se distinsese în război; îi plăcea sportul și nu disprețuia nici micile frivolități ale vieții. Sanderson, care era un tip sobru, avid de lecturi serioase, aprecia preferințele șefului său ca limitându-se la orizontul lecturii de vacanță. Pe deasupra, Sanderson mai avea și o slăbiciune pe care Jim Bartholomew o detectase datorită unui ciudat spirit de investigație, ceea ce îl punea pe el, pe Sanderson, într-o situație jenantă.

— Am tras obloanele, domnule Sanderson, spuse Jim zâmbind. Nu cred că două minute în plus sau în minus contează așa mult.

Domnul Sanderson pufni pe nas fără să-și ridice ochii de pe hârtie.

— Cum decurg investigațiile criminalistice? întrebă Jim cu humor.

Omul puse tocul jos, roșind pentru slăbiciunea sa.

— Permiteți-mi să va spun, domnule Bartholomew, rosti el cu înflăcărare, că vă bateți joc de una dintre ocupațiile mele care ar putea fi foarte utilă băncii și intereselor ei, într-o bună zi.

— Sunt convins de asta, spuse cu blândețe Jim, oarecum jenat că-l provocase.

— Am descoperit recent printr-un prieten de la New York, cu care sunt în corespondență, firele unui caz deosebit, spuse emoționat Sanderson, întinzându-i un plic. Aici se află ceva care v-ar putea stârni interesul, în ciuda scepticismului dumneavoastră.

Când era surescitat, vocea lui Sanderson căpăta inflexiuni guturale care-i trădau ascendența nordică. Pentru Jim Bartholomew, acestea erau un semnal de alarmă.

— Dragă prietene, spuse el, dar ăsta e un studiu excelent, pentru care te felicit. Când lucram la Centrul Naval de informații mă gândeam serios să practic meseria de detectiv.

Domnul Sanderson privi din nou ceasul.

— E timpul să plecați, spuse el cu un ton categoric.

Jim părăsi râzând banca.

Calul, lăsat în grija rândașului de la localul Royal Inn, era pregătit pentru călărie. Îl încălecă și străbătu orașul în trap ușor de-a lungul pantei ce ducea spre coastă. Trecând de niște vile răzlețe, ajunse, în cele din urmă, după un urcuș greu, la o mică depresiune căreia localnicii îi spuneau Strachina Dracului.

Pe creasta așa numitei „străchini”, în apropierea fortului, aștepta, profilându-se în lumina crepusculară a soarelui, o siluetă călare; Jim își struni calul și tăie drumul, urcând panta accidentată pe scurtătură, printr-o albie bolovănoasă.

Fata care-l aștepta așezată în șea, adoptase o poziție mai comodă, scoțându-și una din cizmele bine lustruite din scară și așezând-o de-a curmezișul, pe gâtul calului. Cu genunchiul îndoit, îl privea zâmbind pe Jim cum urca anevoios.

Chipul lui Margot Cameron oferea privitorului un contrast pe care numai maeștrii francezi mai reușiseră să-l realizeze în tablourile lor.

Impresia de paloare se datora buzelor ei foarte roșii ce estompau trandafiriul sănătos al obrazului, făcându-l să pară lipsit de culoare.

De aproape, roșul aprins al buzelor și aparenta paloare a feței se armonizau cu părul castaniu, bătând în auriu, împletit într-o cosiță ce-i împodobea cuviincios capul.

Jim urcă spre ea călare, schițând un salut cu cascheta în mână.

— Știi, spuse fata, coborându-și piciorul drept înapoi în scară, în timp ce te-așteptam aici, m-am gândit și am ajuns la concluzia sigură, aproape obsedantă, că tu nu muncești decât atât cât să ai din ce trăi.

— Respect cu strictețe orele de program, spuse Jim mulțumit de el însuși, ceea ce e cu totul altceva. Dacă, aflându-te de atâta timp în Anglia, n-ai descoperit că oamenii de afaceri englezi nu-și încep lucrul înainte de ora zece și că fac pauză de ceai la trei după-amiaza, iar la patru pleacă acasă, călătoria ta pe aceste meleaguri nu te-a învățat mare lucru.

Fata îl privi amuzată. Dacă ar fi râs cu ușurință, ar fi urmat ca în orele pe care le petrecea în compania lui Bartholomew să fie veselă tot timpul.

Călătoriră un timp în tăcere, până când Jim spuse:

— Apropo de gânduri și concluzii obsedante, m-a chinuit toată ziua gândul că n-am să te mai văd decât o dată și anume poimâine. Chiar intenționezi să pleci sâmbătă?

Fata înclină afirmativ capul.

— Și vei lipsi…? își lăsă el întrebarea nedusă până la capăt.

— Nu știu, răspunse Margot scurt. Planurile mele de viitor sunt cam vagi. În linii mari, depind deocamdată de ceea ce vor hotărî Frank și Cecile. Spuneau că am putea cumpăra o proprietate în Anglia și să ne stabilim pentru câțiva ani aici; lui Frank nu i-ar surâde să mă lansez pe cont propriu. De altfel…

Ea se opri brusc.

— De altfel? o încurajă Jim.

— Aș putea, evident, să-mi găsesc eu însămi un rost în Anglia.

— Bineînțeles, spuse Jim fără prea multă convingere.

Fata se întoarse spre el.

— Nu ți-ar conveni? îl întrebă ea direct, dar Jim nu-i răspunse decât după un timp.

— Nu, admise el cu calmul obișnuit. Nu m-ar îngrijora să faci asta. M-aș bucura chiar să rămâi aici. Dacă n-ai fi atât de bogată eu… ei bine, cred că viitorul tău s-ar putea contura mai precis…

Fata aștepta o explicație, pe care el nu i-o dădu și pe care nici ea nu se încumetă s-o ceară.

Se opriră pe povârnișul pustiu de deasupra colinelor. Departe, la orizont, ca un minuscul nor albastru se zărea muntele Hay Tor și, la poalele lui, străbătând un zăvoi firav care tivea malul râului Dart, se întrezărea sclipirea argintie a apei.

— Aici e singurul loc din Anglia unde pot respira, spuse fata trăgând cu putere aer în piept.

— Respiră cât vrei, spuse Jim făcând pe gazda amabilă.

Apoi își opri calul și arătă cu cravașa spre coline:

— Vezi clădirea aia albă? Nu e, în realitate, o casă. Cred că a fost proiectată ori ca baracă de tras la țintă, pentru distracția unui împărat, ori ca azil pentru lunatici. O vezi?

— O văd, spuse fata, umbrindu-și ochii cu mina.

— Proprietatea se numește Tor-Towers. Presupun că ai întâlnit-o pe doamna Markham?

— Markham? întrebă fata încrețindu-și fruntea. Nu, nu cred.

— E o compatrioată de-a ta. O altă doamnă extrem de bogată.

— E americană? întrebă surprinsă fata. E ciudat că n-am întâlnit-o, deși suntem aici de un an.

— Nici eu n-am văzut-o decât o singură dată, spuse Jim. E o clientă a băncii, dar de obicei se ocupă Sanderson de ea.

— Tânără sau bătrână?

— Tânără de tot, spuse entuziasmat Jim, și frumoasă ca o… ai văzut vreodată la Luvru tabloul lui Greuze „L'Oiseau Mort”[1]? E tot atât de frumoasă ca femeia din tablou și ar fi putut fi modelul lui Greuze, mai puțin culoarea întunecată a părului.

Margot îl privea cu sprâncenele ridicate, puțin amuzată, dar în orice caz surprinsă.

— Vai, vai! spuse ea cu prefăcută dojană, ce entuziasm!

— Nu fi prostuță, Margot, spuse Jim roșind cu adevărat. Ți-am spus că n-am văzut-o decât o singură dată.

— Doar o dată? Totuși pari foarte impresionat.

— Da și nu, spuse Jim revenind la tonul său serios.

— Am înțeles, zise fata. Totuși ce părere ai?

— Părerea mea este că aș fi putut s-o admir, dar are ceva în ea care mi-a provocat un bizar sentiment de tristețe.

Margot râse scurt.

— Dintre toate căile către inima unui bărbat, „un bizar sentiment de tristețe” este cea mai scurtă, spuse ea. Să ne întoarcem.

Își îndemnă calul pe cărarea care o lua spre valea râului, dar și spre vadul Moor de la care își luase orașul numele de Dartmoor.

— Stai puțin.

Jim struni calul și, când fata se întoarse spre el, văzu în ochii lui ceva care o făcu să-și simtă inima zvâcnind mai puternic decât ar fi justificat-o brusca oprire a calului.

— Margot, n-am să te mai văd mult timp, spuse Jim și vocea îi suna ciudat. Pleci și numai Dumnezeu știe când ai să te întorci. Și după plecarea ta, acest loc, pe care amândoi îl consideram așa de frumos, nu va mai fi decât un pustiu blestemat, iertată fie-mi profanarea.