Focuri ascunse

Focuri ascunse de Sandra Bown

Capitolul 1

Căldura soarelui de septembrie era ca un atac fizic pentru tînăra care coborî din tren în gara Austin. Obrajii ei albi ca fildeșul erau ușor îmbujorați și cîteva șuvițe de păr negru ca abanosul scăpau din cocul de sub pălărie. își făcea vînt cu o batistă dantelată în timp ce se uita prin mulțime după o pălărie Sietson familiară și după bărbatul înalt, cu părul alb, care ar fi trebuit să o poarte.

O mulțime destul de numeroasă se adunase la gară pentru sosirea trenului de amiază de la Fort Worth. Unii își îmbrățișau fiii care se întorceau, alții își luau rămas bun de la cei care se îmbarcau. Atenționări de a scrie curînd și de a avea grijă se făceau într-un amestec de engleză și spaniolă, iar șuieratul trenului era ca o percuție pentru orchestra aceea discordantă. Cu o îndemînare nemaipomenită, hamalii împingeau cărucioare lungi încărcate cu bagaje, reușind să ocolească femei în vîrstă, oameni de afaceri și copii.

Femei mexicane, îmbrăcate în rochii largi și viu colorate, se plimbau pe peron vînzînd bomboane, flori și tot felul de suveniruri texane. "Vaqueros" stăteau rezemați leneș de clădirea gării, jucîndu-se cu lasouri, răsucind țigări sau uitîndu-se la trenul în care ezitau să urce, deoarece preferau aerul liber și cerul senin al Texas-ului.

Mulți din acești cowboys o observaseră pe tînăra care se uita la fiecare trăsură care se apropia. Ochii ei cenușii care, cu numai cîteva clipe în urmă, fuseseră plini de emoție, începură să se întunece de neliniște cînd mulțimea se împuțină. Fusta îi foșnea ademenitor în spate cînd măsura peronul în lung și-n lat. Pantofii delicați și încheiați pînă sus cu nasturi bocăneau pe scîndurile netede cu fiecare pas.

Unul cîte unul, „vaqueros" porniră spre trenul care urma să se întoarcă la Fort Worth. Majoritatea îi mai aruncară o ultimă privire fetei care, în ciuda zăpușelii și a văditei agitații ce o stăpînea, părea extrem de calmă.

Cu un scrîșnet de oțel, un șuvoi de abur și un fluierat prelung, trenul se puse în mișcare încet, luînd treptat viteză, pînă cînd, în cele din urmă, dispăru cu totul.

Peronul se goli complet. Vînzătoarele mexicane își acoperiră mărfurile din coșuri, iar hamalii își traseră cărucioarele în umbra clădirii.

Fata cu costumul bleumarin, bluză albă și pălărie cafenie de fetru rămase lîngă bagajul ei prăpădit, părînd părăsită și uitată.

Ed Travers ieși iute din clădirea gării, o zări și, după ce își trase vesta peste burtă, porni grăbit spre ea.

• Domnișoara Holbrook? o întrebă el politicos. Domnișoara Lauren Holbrook?

Ochii ei descurajați se luminară brusc cînd își auzi numele și zîmbi, buzele-i perfect formate dezvelind niște dinți mărunți și albi.

• Da, răspunse ea cu răsuflarea tăiată. Da, eu sînt Lauren Holbrook. Ben... ăăă... domnul Lockett v-a trimis după mine?

Ed Travers își ascunse nedumerirea sub un zîmbet liniștitor.

• Nu, domnișoară Holbrook, nu tocmai. Eu sînt Ed Travers, administratorul gării. îmi pare nespus de rău că v-am făcut să așteptați, dar telegraful...

Se întrerupse brusc, furios că încurca și mai mult ceea ce era o situație delicată.

• Vă rog să mă iertați că bat cîmpii și că vă fac să stați în căldură. Veniți cu mine și o să vă explic totul, spuse el, după care îi făcu semn unui hamal, care veni fără chef să ia bagajul lui Lauren.

Domnul Travers arătă spre capătul peronului ducînd degetele la melon. Totuși, ea ezită.

• Dar domnul Lockett mi-a spus...

~ Domnul Lockett a venit să vă aștepte, domnișoară Holbrook, dar s-a îmbolnăvit și m-a rugat...

• Ben e bolnav? întrebă ea repede, pălind și prinzîndu-l de braț speriată.

Reacția ei îl ului pe Ed Travers. De ce se tot referea la Ben Lockett? Ce era fata aceea cu bătrînul? Era frumoasă, fără îndoială. Și lui Ben îi plăcuseră femeile întotdeauna. Toată lumea din Texas știa ce fel de căsnicie avea cu Olivia, dar, chiar și așa, fata aceea era uluitoare. De unde venea, oare? De ce venise în Texas să-l vadă pe Ben Lockett? Nu părea să aibă mai mult de douăzeci de ani, iar Ben avea vreo șaizeci. Poate era vreo rudă. Cu siguranță nu părea o prostituată. Și de ce să-și fi luat Ben o amantă? Avea...

• Domnule Travers, vă rog, spuse Lauren, aș- teptînd cu nerăbdare un răspuns, Iar acel bărbat plăcut și cumsecade o studie cu o intensitate tulburătoare.

Faptul că venise după o călătorie obositoare tocmai de la ea de acasă din Carolina de Nord doar ca să descopere că Ben nu o aștepta era destul de deprimant. Sigur, îi spusese că, dacă nu avea să poată pleca din Coronado, avea să trimită pe cineva să o aștepte.

• Domnul Lockett e bolnav?
• Ben? întrebă Travers, după care își drese glasul și spuse: Nu, nu Ben. Cred că l-a trimis pe Jared după dumneavoastră, el este cel care s-a îmbolnăvit.

O conducea de-a lungul peronului ținînd-o încurajator de cot.

• Jared? întrebă ea.

Dumnezeule! Nici măcar nu-l cunoștea pe Jared! Dar ar fi fost îngrozitor dacă acea tînără minunată ar fi avut vreo legătură cu el. Se gîndi din nou la Ben. Care să-i fi fost jocul de data aceasta? Era renumit pentru glumele lui proaste, care, de obicei, puneau într-o postură stînjenitoare persoana cealaltă. Dar, să fi fost în stare Ben, cu umorul său legendar, să facă o victimă dintr-o fată nevinovată ca domnișoara Holbrook? în cele cîteva minute pe care le petrecuse împreună cu ea, Ed Travers își dăduse seama că Lauren Holbrook era extrem de încrezătoare și de naivă, ceva cu totul neobișnuit pentru acel al treilea an al secolului douăzeci.

• Jared e fiul lui Ben, domnișoară Holbrook, spuse el răbdător. Ben nu v-a vorbit niciodată de el?

Lauren rîse cu dezinvoltură.

• Ba da. Mi-a spus că are un fiu, dar nu-mi amintesc să-mi fi pomenit numele lui.

Zîmbetul i se transformă într-o expresie de reală îngrijorare.

• E bolnav?
• Oarecum, spuse Travers cu asprime ținînd-o și mai strîns cînd coborîră treptele.

Lauren văzu o căruță lungă oprită la cîțiva yarzi în fața lor. Vopseaua verde de pe părțile laterale era decolorată și se cojea, iar roțile erau murdare de noroi. Cei doi cai pășteau iarbă la umbra unui arbore imens.

Un alt cal, de proporții magnifice, era legat de partea din spate a căruței. își scutură mîndru coama blondă, parcă protestînd de indignare că fusese legat de un asemenea vehicul jalnic.

• Se pare că Ben l-a trimis pe Jared după dumneavoastră. A sosit aseară din

Coronado. Azi-dimineață, cînd a ieșit din cursă, m-a rugat pe mine să vă conduc^ acasă. Mă tem că drumul n-o să fie prea plăcut. îmi cer scuze, dar acesta a fost cel mai bun mijloc de transport pe care l-am găsit într-un timp atît de scurt.

• Sînt convinsă că o să fie bine, spuse ea zîmbind și Ed Travers simți că amețește în fața chipului ei radios și la auzul acelei voci blînde.

După aceea se mustră pentru faptul că era un bătrîn nebun și se îndreptă repede spre căruță. Cînd ajunseră, ^o ajută pe Lauren să se așeze pe bancheta șubredă. în clipa în care hamalul îi aruncă bagajele pe podeaua căruței, ea auzi un geamăt înăbușit și făcu ochii mari surprinsă cînd zări o siluetă lungă întinsă pe spate.

• Domnule Travers! exclamă ea. E grav rănit?
• Nu, doar puțin indispus. O să trăiască, deși, în curînd, s-ar putea să-și dorească să fi fost mort.

Ultimele cuvinte le rostise mormăind și Lauren nu înțelese ce voise să spună.

Se așeză cît putu mai bine pe bancheta incomodă a cărei piele era crăpată și, din loc în loc, se vedeau ieșind bucăți din umplutură. Arcurile ruginite scîrțîiră sub trupul ei subțire. își aținti privirea asupra drumului.

•- Trebuie să mă duc înăuntru o clipă, să vorbesc cu ajutorul meu și pe urmă o să plecăm imediat, spuse Ed Travers pornind înapoi spre gară.

Hamalul îl urmă agale.

Lauren oftă. Eh, nu e primirea la care m-am așteptat, dar e ceva nou, își spuse ea, după care zîmbi de bucurie că se afla în Texas și, deci, aproape de capătul călătoriei. Să fi trecut numai trei săptămîni de cînd îl văzuse pe Ben ultima oară? I se părea o veșnicie.

Se întîmplaseră atîtea de cînd acesta îi vizitase tutorii și îi făcuse invitația de a se duce în Texas.

Se aflaseră cu toții în salonul casei parohiale. Lauren turna ceaiul, aceasta fiind una din îndatoririle ei ori de cîte ori reverendul Abel Prather și soția sa, Sybil, aveau oaspeți. Oamenii veneau adesea în vizită la cei doi soți de vîrstă mijlocie, care o luaseră în grijă pe Lauren cînd tatăl ei, care fusese tot preot, murise cu opt ani în urmă. Ținea foarte mult la soții Prather, deși își dădea seama că nu prea cunoșteau multe în afara sferei lor.

Majoritatea vizitatorilor erau fie alți preoți, fie enoriași.

Oaspetele din ziua aceea era deosebit. Ben Lockett servise în Armata Confederală alături de tînărul preot Prather în ultimii trei ani de război. Felul lor de a gîndi era foarte diferit, fie că era vorba de forța Armatei Unioniste, fie de predestinare.

După război, Ben Lockett își părăsise orașul natal din Virginia în favoarea unor locuri necunoscute din Texas. Era unul din acei tineri ambițioși și furioși care creau imperii din vastele cîmpii texane. în cei patruzeci de ani care trecuseră de la războiul dintre state, Ben Lockett devenise un puternic crescător de vite.

Acel texan Impunător o intriga pe Lauren. Era înalt și zvelt și numai un ușor început de burtă îi trăda vîrsta înaintată. Părul des și alb ca zăpada îi era pieptănat pe spate lăsîndu-i liberă fruntea lată. Ochii albaștri îi sclipeau veseli de sub sprîncenele albe și stufoase, de parcă ar fi fost în permanență amuzat. Dar Lauren observă că Ben era capabil să arunce și priviri pătrunzătoare și reci ca gheața dacă era nevoie.

Vocea îi era joasă și caldă cînd i se adresă.

- Spune-mi, domnișoară Holbrook, ce părere ai despre Texas? La fel ca majoritatea texanilor, am impresia că toată lumea trebuie să fie la fel de îndrăgostită ca mine de acest ținut.

O privea de sub sprîncenele lui stufoase, dar era o privire prietenoasă.

• Nu... nu știu prea multe în legătură cu această regiune, domnule Lockett, spuse ea cu sinceritate. Am citit despre Alamo și știu că statul a fost pe vremuri o republică. Restul cunoștințelor mele se rezumă la coperțile cărților pe care le văd pe rafturi în magazin. Descriu jefuiri de trenuri, furturi de vite și saloon-un. Nu știu dacă este o descriere apropiată de realitate sau nu.

Ben își dădu capul pe spate și izbucni într-un hohot de rîs. Sunetul acela tunător făcea să zdrăngăne figurinele din porțelan care se aflau peste tot în salonul mult prea ornat al lui Sybil Prather.

• Bine, avem și jefuiri de trenuri și am frecventat chiar eu însumi cîteva saloon-un, te rog să mă scuzi, Abel. Ba chiar am fugărit cîțiva hoți de vite pînă în Mexic, spuse el, după care făcu o pauză. Poate că imaginile pe care le-ai văzut sînt exacte din punctul ăsta de vedere, domnișoară Holbrook.

O privi îndelung, după care o întrebă:

• Ce-ar fi să vii cu mine în Texas să vezi totul cu ochii dumitale?

Urmară cîteva exclamații de uimire.

• Ben, glumești, bineînțeles! Uitasem ce simț al umorului ai, spuse Abel rîzînd.
• Să o las pe Lauren a mea să meargă în Texas, unde trăiesc indieni! strigă Sybil și volănașele care îi acopereau pieptul voluminos tremurară de indignare.
• Ce sugestie absurdă! spuse William.

William. Da, William Keller fusese și el acolo.

Lauren se cutremură, chiar și în căldura aceea înăbușitoare. Nu voia ca amintirea lui William să-i strice bucuria revederii lui Ben Lockett.

Un alt geamăt, însoțit de astă dată de o înjurătură mormăită, îi întrerupse șirul gîndurilor și, șovăitoare, se răsuci pentru a se uita la bărbatul suferind. Privirea i se opri mai întîi asupra unei șei frumos ornamentate, decorațiunile filigranate și argintii sclipind pe pielea neagră. Bagajele ei se aflau în spatele căruței, lîngă picioarele bărbatului.

Trebuie să fie foarte înalt, își spuse Lauren aruncîndu-și privirea repede asupra acelui trup întins. Prima ei impresie fu că era zvelt și bine legat. După acea apreciere făcută în grabă, începu să-l studieze din ce în ce mai fascinată, pornind de la cizme.

Acestea erau din piele neagră și fină, îi ajungeau pînă sub genunchi și în ele erau băgați niște pantaloni negri și strîmți. Lauren roși cînd văzu cît de perfect îi veneau, îmbrăcîndu-i pulpele lungi și musculoase ca o a doua piele.

Lui Lauren i se tăie respirația cînd privi ca hipnotizată umflătura dintre acestea. Pantalonii strimți îi scoteau în evidență și îi detaliau anatomia. Lauren, care fusese crescută într-o intenționată ignoranță în ceea ce privea sexul opus, avea impresia că era o îndrăzneală teribilă. Cum putea fi cineva atît de nonșalant în legătură cu... propria-i persoană? se întrebă ea.

Palmele i se umeziră sub mănuși.

Se sili să privească mai departe. Cămașa de culoarea pielii de căprioară era vîrîtă neglijent în pantaloni, fiind închisă doar la ultimii doi nasturi, astfel încît materialul moale îi dezvelea pieptul lat care se înălța și cobora în ritmul respirației. Era acoperit cu un păr de un castaniu deschis ce sclipea auriu sub razele soarelui care pătrundeau printre ramurile copacului.

Lauren nu mai văzuse niciodată un bărbat fără cămașă. Odată, un membru al comunității reverendului Prather făcuse o febră puternică și ea îi zărise pieptul în timp ce una din femeile căsătorite care îi stăteau la căpătîi îl îmbăiase. Bolnavul era gras, avea o piele trandafirie, iar pieptul lui era neted și lipsit de păr. Nu, nu arătase deloc așa.

Lauren înghiți în sec și își lipi mîna de stomac.

Jared Lockett gemu din nou, iar ea își ținu răsuflarea, temîndu-se ca nu cumva să se trezească și să o surprindă privindu-l cu atîta nerușinare. Dar el oftă doar și își duse mîna la piept, mișcînd-o agitat înainte de a rămîne nemișcată. Mîna era mare și bronzată, cu degete puternice și subțiri. Același păr ars de soare care îi acoperea pieptul îi era presărat și pe dosul mîinii.

Lauren își mută privirea asupra feței, dar fu extrem de dezamăgită, căci trăsăturile îi erau ascunse de o pălărie neagră cu boruri mari. Fiul lui Ben îi stîrnea curiozitatea și ar fi vrut să vadă chipul care aparținea acelui trup.

Sări ca arsă cînd îl auzi pe Ed Travers.

• Cred că acum putem să plecăm.

Atît de absorbită era de studierea lui Jared Lockett, încît nici nu-l auzise întorcîndu-se.

- Sînteți foarte drăguț că faceți asta, domnule Travers.

Vocea ei calmă o ului. Furnicăturile din stomac i se răspîndiseră în piept și în gîtlej. Acele simptome erau neobișnuite pentru Lauren Holbrook, care, de obicei, era deosebit de calmă.

• Nu-i nici o problemă, se grăbi să o asigure Travers.

Îndemnă caii și începu să străbată străzile capitalei statului. în drumul lor ocoliră

cărucioare, trăsuri și călăreți. Nu exista nici un automobil din cele pe care le văzuse în călătoriile ei recente la Raleigh. Îi plăcu să privească clădirea Capitoliului din diversele unghiuri pe care i le oferea

ruta pe care o aleseseră.

• Cred că aveți de ce să fiți mîndri de clădirea Capitoliului. Am citit despre ea. E foarte impresionantă.

Travers zîmbi.

• Granitul roșu provine dintr-o carieră de piatră de lîngă ferma Lockett.
• Keypoint, spuse Lauren, amintindu-și cît de mîndru fusese Ben cînd îi povestise despre fermă.

Lauren zîmbi acelei amintiri și Travers o privi cu coada ochiului. Deci știa de Keypoint. Oare știa și cine locuia acolo?

• Ați mai fost în Texas, domnișoară Holbrook?
• Nu. Tocmai de aceea am acceptat bucuroasă invitația lui Ben de a veni și a locui un timp împreună cu familia lui.

Căruța se zdruncină cînd Travers trase brusc de hățuri. Avea să stea cu ei?! în casa din Coronado? Sau la Keypoint? Oricare ar fi fost răspunsul, era de neconceput. Fata aceea era complet inocentă. Să fi înnebunit Ben Lockett?

Ieșiseră din oraș și se îndreptau spre vest. Cînd Lauren își scoase acele lungi din pălărie, Travers o avertiză:

• N-aș scoate-o dacă aș fi în locul dumneavoastră, domnișoară Holbrook. Soarele nostru e fierbinte și s-ar putea să vă ardă năsucul ăsta frumos.

Lauren îl ascultă și își aranjă din nou pălăria, dar își scoase jacheta. Adierea ușoară provocată de mișcarea căruței îi răcorea oarecum pielea umedă.

Travers se întoarse la gîndurile lui. Sălbaticul acela din căruță reprezenta un motiv suficient pentru a nu ține o femeie cuminte sub același acoperiș cu el.

Jared Lockett era renumit în tot statul pentru faptul că era un fustangiu și că îi plăcea să bea foarte mult.

Cînd era mai tînăr, acțiunile lui erau catalogate drept „nebunii de-ale tinereții", dar, de cînd împlinise treizeci de ani, deveniseră subiect de batjocură pentru toată lumea. Cînd avea să înceapă, oare, să se comporte cu judecată? Nu prea curînd, își spuse Travers posomorît.

Chiar cu o lună în urmă, Jared provocase un mare scandal în gara din Rosenburg. El împreună cu alți cîțiva amici de-ai săi, la fel de nesăbuiți, se duseseră în Harvey House și își petrecuseră după-amiaza bînd și jucînd jocuri de noroc. își făcuseră simțită prezența în local comportîndu-se ca niște cîini turbați. Jared i-a făcut o propunere nerușinată uneia din fetele fermecătoare de la Harvey. Fetele care lucrau pe post de chelnerițe în lanțul de restaurante care țineau de Santa Fe Railroad erau renumite pentru moralitatea lor. Dacă un bărbat voia să le propună ceva, era bine să fie o căsătorie și o căsuță îmbrăcată în viță de vie.

Cînd fata i-a respins propunerea, Jared a devenit mai agresiv. Conducerea localului a reușit să-l arunce în stradă, dar nu înainte ca Jared să facă prăpăd distrugînd mobila, vasele și să ia la bătaie cîțiva consumatori. Fusese nevoie de șase oameni pentru a-l imobiliza.

Eh, își spuse Travers, probabil că era mai bine că fata aceea nu știa nimic despre apucăturile lui Jared Lockett, căci, fără îndoială, s-ar fi speriat de moarte.

- Î

ntotdeauna e atît de cald în septembrie? întrebă Lauren încercînd să-l atragă în conversație pe administratorul gării.

Avea o experiență de ani de zile de conversație în salonul soților Prather. Domnul Travers fusese drăguț cu ea, dar o stînjenea fruntea lui încruntată și nedumerirea care i se citea pe față ori de cîte ori se uita la ea. Să fi fost chiar atît de deosebită de femeile din Texas?

• Da, răspunse el, liniștind-o cu zîmbetul lui deschis. De obicei, primul vînt puternic^ dinspre nord se simte pe la sfîrșitul lui octombrie. în majoritatea anilor, în septembrie e chiar mai cald decît în iunie sau iulie. Tot atît de cald e și în...?

Făcu o pauză sugestiv și ea nu îl dezamăgi.

• Carolina de Nord. Am locuit - locuiesc în Clayton. E un orășel nu prea departe de Raleigh. Și nu, nu e tot atît de cald în septembrie.
• Acolo i-ai cunoscut pe Ben? întrebă el mînat de curiozitate, iar cînd ea încuviință, continuă: Și ce căuta Ben în Clayton, Carolina de Nord?

Lauren îi spuse despre prietenia dintre tutorele ei și fermier.

• Timp de ani de zile au corespondat, dar, de vreo zece ani, scrisorile începuseră să vină mai rar. Totuși, întorcîndu-se dintr-o călătorie de afaceri la New York, Ben s-a hotărît să treacă și pe la vechiul lui prieten.
• De cînd locuiești cu tutorele dumitale?

Oare era prea curios? Nu voia să o jignească și nici un om întreg la minte nu l-ar fi supărat pe Ben Lockett. Totuși, ea îi răspunse imediat și fără timiditate:

• Și tata a fost preot. Abel Prather era superiorul lui. Aveam doisprezece ani cînd a murit tata. Soții Prather m-au luat atunci la ei.
• Și mama? întrebă Travers.
• Aveam trei ani cînd a murit dînd naștere unui băiețel, dar acesta era mort.

Vocea i se înmuiase deodată și ea devenise gînditoare. Travers observă că își atinse ceasul broșă prins la bluză chiar deasupra umflăturii ușoare a pieptului.

Mica broșă era tot ce îi rămăsese de la mama ei. Aceasta și o fotografie de nuntă a părinților ei. încerca în zadar să-și amintească de clipele trăite alături de femeia aceea drăguță și mărunțică din fotografie, dar nu își aducea aminte absolut nimic. Lauren nu știa nimic despre personalitatea de dincolo de acei ochi timizi surprinși în fotografie. în momente de tristețe sau cînd îi era foarte dor de mama pe care nu putea să și-o amintească, atingea ceasul cu vîrful degetelor, de parcă acest gest ar fi ajutat-o să intre în contact cu mama ei. Era un obicei de care Lauren nu era conștientă.

După moartea tinerei sale soții, Gerald Holbrook se dedicase muncii trup și suflet. Studia în profunzime dogma religioasă și doctrinele teologice în ceasurile cînd nu servea comunitatea sau cînd nu își pregătea slujbele inspirate. Dacă îngrijirea fiicei lui căzu în sarcina menajerei, acesta era unul din prețurile pe care trebuia să le plătească cineva pentru devotamentul absolut față de Cristos. Lauren știa că, în felul lui, tatăl ei o iubea și nu o supăra faptul că o neglija, deși simțea acest lucru, i-ar fi plăcut o apropiere mult mai mare, dar știa că tatăl ei trăia la un nivel mult mai înalt asemeni Domnului.

Ea era o fată bine crescută, tăcută și liniștită cînd stătea în apropierea tatălui ei în timp ce acesta studia în bibliotecă. învăță să citească de la o vîrstă foarte fragedă, iar cărțile și personajele lor deveniră tovarășii ei de joacă și cei cărora le făcea confidențe.

Colegii ei de clasă nu păreau înclinați s-o includă pe „fata preotului" în jocurile lor.

Datorită singurătății, Lauren începuse să-și creeze propriile divertismente.

Cînd a murit Gerald Holbrook, Lauren aproape că nici nu i-a simțit lipsa. S-a mutat în casa familiei Prather și s-a adaptat modului lor de viață fără să crîcnească. Cei doi soți erau cumsecade și, datorită faptului că nu aveau copii, au primit-o cu brațele deschise. Generozitatea lor a mers pînă într-acolo încît i-au dat lui Lauren și lecții de pian.

Avea talent muzical, astfel încît pianul deveni o altă pasiune în afară de literatură.

Nimeni nu pleca din casa soților Prather fără să știe cît de mîndri erau de ea. Nu le înșelase niciodată încrederea și nu îi dezamăgise. în afară de William. Cît de nedreaptă fusese schimbarea lor de atitudine față de ea! Era nevinovată!

• Domnișoară Holbrook! spuse Ed Travers pentru a treia oară și, în sfîrșit, reuși să-i atragă atenția.
• Vă rog să mă iertați, domnule Travers. Ce-ați spus? întrebă ea roșind datorită faptului că o surprinsese atît de cufundată în gînduri.
• Am întrebat dacă nu vrei să bei puțină apă, spuse el, scoțînd de sub banchetă o ploscă pe care o umpluse înainte de a pleca din gară.
• Ah, da, mulțumesc, zise ea luînd plosca. Fiindcă nu mai băuse niciodată din așa ceva, se simți asemeni unui pionier cînd luă o înghițitură.

Chiar în clipa aceea, căruța trecu peste o adîncitură a drumului și puțină apă îi căzu pe bluză. își șterse bărbia și rîse amuzată. Dar veselia îi fu curmată în momentul în care bărbatul din spate gemu și înjură furios.

• Dobitocule!

cartea completa o descarcati de aici....