Franciscasino

Înainte de a păși în imensul spațiu de joc, credeam că Franciscasino și Ciuma sunt singurele elemente ale timpului meu care mai pot dispune de o viață umană. De mai bine de o sută de ani, oamenii nu mai mor decât dacă se îmbolnăvesc de Ciumă, toate celelalte maladii fiind demult eradicate. La rândul ei, Ciuma nu se vindecă decât la Franciscasino. O oglindă mi-ar fi arătat că greșesc.

Franciscasino își păstrează aerul sobru de mănăstire, pe care i l-au conferit constructorii ei în urmă cu cinci secole. Călugării franciscani au vopsit imensa stație spațială, care le-a folosit drept mănăstire, cu o rășină care absoarbe lumina, așa încât structura ei se decupează sumbru pe fundalul strălucitor al stelelor. Chiar și așa, silueta fostului lăcaș franciscan este inconfundabilă, forma cubică a spațiului de joc dominând maiestuos toate instalațiile mănăstirii dar și hotelurile și restaurantele apărute mai târziu și destinate zecilor de milioane de pelerini. Luminile firmelor lor colorate le fac să pară precum niște ciuperci otrăvitoare crescute pe un trunchi putrezit.

Franciscasino nu e cea mai mare structură spațială, nici cea mai depărtată de Soare, nu e nici măcar cea mai rentabilă întreprindere din spațiul liber. Cu toate acestea, centrul lumii civilizate, singurul loc din univers unde, dacă ai noroc, reușești să scapi de Ciumă și să-ți continui liniștit viața, atâta vreme cât ai chef. Desigur că sunt foarte puțini aceia care se lecuiesc. Dar la fel de puțini sunt și cei care doresc să-și înceteze viața în mod voluntar. În acest fel, echilibrul demografic al omenirii se menține în jurul a două sute de miliarde de oameni.

Deși știam că jucătorii nu sunt admiși imediat în sala de joc, la intrare am fost uimit să văd, pentru prima dată în viață, un șir de oameni. În fața unor operatori umani, jucătorii semnau actele prin care, în cazul în care erau vindecați, acceptau ca toate posesiunile lor materiale să treacă la dispoziția proprietarilor Franciscasino. Dacă sorții nu erau favorabili, plecau acasă, fără să achite nici măcar o taxă de participare.

Vecinii mei erau oameni de toate vârstele, dar fețele lor păreau dăltuite de același sculptor suprarealist. Uscăciunea pielii, specifică ultimului stadiu al Ciumei le reducea chipul la o consistență osoasă, cunoscută și temută deopotrivă pe Pământ și pe Lumile Noi.

Când mi-a venit rândul, mi-am declinat identitatea și, blestemându-mă pentru tremurul din glas, am rostit:

— Sunt Timothy Shree, de la Earth Hourly Tribune. Am venit să-i văd pe Maeștri. Mi-au acordat o audiență…

Vizibil încurcat, funcționarul a subvocalizat repede câteva întrebări scurte. Senzația de ușurare care i s-a întipărit pe figură mi-a dat de veste că aveam să obțin întrevederea înainte ca el să-mi confirme.

— Poftiți, vă rog.

A fost rândul meu să mă mir:

— Dar acolo e sala de joc… Eu… Nu e oare periculos?

— Obișnuim să ne gândim la Franciscasino ca la un loc în care oamenii obțin alinarea și nu ca la o capcană mortală. Coborâți în sala de joc și introduceți în consola glisorului aceste coordonate. Veți fi transportat unde trebuie.

Ținând în mână cristalul cu coordonatele, am pătruns în liftul agrav și, pentru un moment, mi-am pierdut respirația. Ascensorul era doar un câmp de forță iar prin ceea ce ar fi trebuit să fie podeaua puteam vedea câmpul de joc. Era cu adevărat imens, un pătrat translucid, cu latura de zece kilometri. Mă îndreptam spre centrul câmpului de la o înălțime amețitoare, care îmi permitea să văd, până în zare, milioane de oameni, goi și chirciți în celulele lor, așteptând cu speranță începutul unei noi partide. Prin transparența parțială a laturii cubului se distingeau clar celelate cinci fețe, pe care puteam doar bănui că se află alți bolnavi. Dar cea mai spectaculoasă priveliște o oferea imensa statuie a Fecioarei Maria din mijlocul cubului, înaltă de peste un kilometru și orientată cu fața spre Pământ. Din lacrimile ei se distilează leacul împotriva Ciumei. În jurul ei pluteau ca un nor vectorii care aveau să fie lăsați liberi, aducând vindecare sau disperare.

Principiul jocului era sublim în simplitatea sa. Pe fiecare față a cubului erau delimitate celule late de un metru și lungi de doi, în care oamenii se culcau în așteptarea jocului. Erau 30.000 de miliarde de celule și tot atâția mici cilindri autopropulsați, vectori, care porneau din centrul cubului atunci când Părintele Maestru îi elibera din câmpul de forță care îi ținea captivi. Fiecare dintre vectori are inițial o destinație precisă, descrisă de coordonatele celulei în care trebuie sa ajungă. Dacă însă se atinge de un alt vector, schimbă cu acesta coordonatele și pornește imediat spre noua destinație. Numărul infinit al ciocnirilor și imponderabilitatea elimină orice posibilitate de a trișa, rezultatul jocului fiind unul absolut aleatoriu. După o perioadă de maximă agitație, vectorii sfârșesc prin a ajunge la destinație, unde își eliberează conținutul printr-o injecție hipodermică. Unul din zece vectori conține vaccinul care vindecă Ciuma. Restul sunt umpluți cu ser fiziologic. Covârșitoarea majoritate a vectorilor ajung în celule neocupate, după cum o parte din ei nu mai ajunge niciodată la destinație fiindcă intră în serii convergente de ciocniri. Alegerea coordonatelor este un joc de noroc, un fel de bingo monstruos sau poate o ruletă rusească pe dos.

Jucătorii care se vindecă își abandonează bunurile în favoarea cazinoului și trebuie să împărtășească un an de ideal franciscan: cerșetorie și muncă fizică, pe un câmp agricol. Cei mai puțin norocoși pleacă acasă și mor în câțiva ni, fără a avea vreodată posibilitatea de a se reîntoarce la Franciscasino.

Am ajuns la baza liftului agrav și am urcat într-un mic transportor care în mod normal ar fi trebuit să mă ducă spre celula mea. În loc să lunece pe suprafața cubului, transportorul meu s-a ridicat fără zgomot și a început să se deplaseze spre ceea ce părea o gură de acces. Nu auzisem niciodată că transportoarele ar fi capabile să zboare. Și probabil nici cei care mă priveau uimiți cum treceam pe deasupra lor.

Călătoria mea s-a terminat destul de brusc. Glisorul s-a oprit lângă o platformă pe care am călcat cu hotărâre. Decis, am deschis ușa de plastoțel și am pătruns într-o cameră fără surse vizibile de lumină, în care stăteau doi bărbați. Când am văzut că erau gemeni identici, am știut că eram chiar în fața Maeștrilor, Ulun și Ilin.

Erau doi bărbați mici de statură, cu bărbii proeminente și cu părul ras complet, îmbrăcați în robe cafenii și încălțați cu sandale. Abia stăpânindu-mi emoția, am rostit:

— Timothy Shree, Earth Hourly Tribune! Am venit…

— Știm de ce ai venit.

— Să vă acuz că vă credeți Dumnezeu! Am strigat eu.

— Știm de ce ai venit.

„Știi ce semnifică inscripția de deasupra porții mari? «Voi cei ce intrați…» „ „E un citat din Dante.” „Așa e… Dar știi că, atunci când a scris Divina Comedie, Dante credea că prin smerenia și sărăcia lui, Francisc a fost un al doilea Cristos? Trecuseră doar șaizeci și doi de ani de la moartea sfântului” „Nu.” „E bine să știi. Acum vei putea pătrunde cu adevărat înțelesul a ceea ce numim noi speranță.”

Așteptasem de mai bine de doi ani acest moment. Dar în niciuna din variantele imaginate de mine Ulun și Ilin nu reacționau nici măcar pe-aproape de seriozitatea preocupată cu care m-au privit atunci.

— Ești conștient că o asemenea acuzație este de ajuns ca să fii executat pe loc? Știi că aici suntem conducători absoluți?

— Am studiat Franciscasino mai bine de treizeci de ani. Știu tot ce se poate ști despre voi.

Cel pe care am decis să-l numesc Ulun zâmbi condescendent.

— Trufia e un păcat dintre cele mai detestate printre franciscani.

— E ciudat să auzi asemenea judecăți din gura unui om care uzurpă locul Dumnezeului său, am răspuns îndrăzneț. Nu cred că ești calificat…

Cu un gest brusc, Ilin, care nu rostise nici un cuvânt până atunci, mi-a retezat vorbele. O voce asurzitoare a început să îmi răsune în minte: „Hai să lăsăm fățărniciile! Într-un fel sau în altul ai reușit să-ți faci o idee greșită despre noi”.