Franciscasino

— Greșită?! Am țipat eu. Tocmai mi-ai dat cea mai elocventă dovadă…

— Ce vrei, Timmy?

— Ce poate sa vrea un reporter? Să-mi răspundeți cinstit la întrebări! Și mai sper să demasc lumii întregi cruzimea cu care îi tratați aici pe bolnavi.

— Știi că nu e adevărat.

— Mă simțeam dator să încerc fiindcă sunt convins ca am dreptate, am mormăit eu.

— Dintr-un motiv pe care nu e încă momentul să-l cunoști însă, o să procedăm pe dos. O să-ți dăm ocazia de a ne răspunde tu la întrebări.

— Hehehe, sunteți voi rupți de lume, dar e greu de crezut că nu știți că nu în felul ăsta se conduce un interviu.

— O întrebare poate uneori fi mai grăitoare decât răspunsul ei. Și, oricum, e mai mult decât nimic.

Am ezitat preț de câteva bătăi de inimă. Aerul era încărcat de violență și nu mă îndoiam că viața mea se putea sfârși în orice moment. Am acceptat fără să pot să-mi reprim un sentiment difuz, de înfrângere și zădărnicie.

„M-am gândit de multe ori cum ar fi ca Dumnezeu să fi murit.” „Și?” „Am ajuns la concluzia că drumul de la binecuvântare la pedeapsă ar deveni extrem de scurt.” „Nu mai scurt însă decât cel invers, de la pedeapsă la binecuvântare!”

— Cum ți-a încolțit în minte ideea absurdă că am perverti jocul?

— Eram la începutul carierei mele de jurnalist și făceam o anchetă printre cei care s-au vindecat la Franciscasino. Nu o să văd bat capul cu amănunte pe care le cunoașteți cu siguranță mai bine decât mine, dar am demonstrat că, aceia care aveau un profil moral apropiat de ceea ce acum șase sute de ani s-ar fi numit „un bun creștin” aveau șanse mai mari de a se vindeca.

Ulun își împreună mâinile într-o rugăciune mută.

— E normal, Timmy.

— Nu-mi mai spune așa! Numai mama obișnuia să mă cheme la…

— E normal, Timmy. Dumnezeu împărățește peste tot… Chiar și asupra haosului din Cub. Sau poate mai ales acolo.

Am tras aer în piept încercând să curm încă din fașă o asemenea turnură a discuției.

— Eu am ales să nu cred în Dumnezeu.

— E dreptul tău. Dar necredința nu poate fi dovadă pentru nimic altceva decât pentru propria ta micime sufletească. A existat demult un om care și-a închinat viața unei idei la care ar fi bine să meditezi și tu: cred ca să înțeleg.

— Sfântul Augustin…

— Da.

Am încercat să râd în gând. În minte mi-a apărut imediat imaginea unui lan de maci roșii, unduiți de vânt. „E mai simplu să râzi așa” mi-a șoptit o voce.

Am ridicat trei degete spre Ilin.

— Uite câte argumente mi s-au clarificat de-a lungul timpului! Pe baza lor cred că acum vă pot acuza! Unul din voi, probabil Ilin este un telepat perfect în timp ce celălalt, evident, Ulun, e capabil de o telekinezie dusă până la nivel atomic.

— Triunghiul e o bază șchioapă pentru orice argument. Privește cubul nostru și vei înțelege, a spus Ulun.

Reflecțiile lor erau menite probabil să mă facă să-mi pierd concentrarea.

— Primul argument e structura atomică a medicamentului pe care îl administrați aici, la Franciscasino. Molecula aceea nu poate exista în stare liberă. Toate încercările de a o sintetiza, chiar și în câmpuri magnetice gigantice sau în reactoare nucleare, au dat greș. Pur și simplu, structura ei arată de parcă ar ține cineva cu mâna de atomi, într-o aranjare închircită, fără nici o logică. Încă de acum 20 de ani, am început să cred că în Franciscasino există o forță care poate acționa la nivel atomic.

La început, niciunul dintre cei doi frați nu a schițat nici un gest. Ilin a răspuns apoi scurt:

— E doar un medicament prețios, sintetizat din lacrimile Fecioarei. Nu poți să-l înțelegi fără să crezi în Dumnezeu. În afara Abației noastre nu se poate sintetiza pur și simplu pentru că nu există destulă credință. Orbirea ta nu ne miră însă. Ne-am confruntat și cu câteva armate care doreau să ne fure serul. Știi asta!

— Desigur! Și ce au pățit fregatele republicii Proxima când au încercat să vă ocupe cazinoul? Au fost reduse la starea de atomi liberi. Nimeni nu știe prin ce metodă. Dar cine poate aplica un asemenea tratament fregatelor e limpede că poate stabiliza și un compus chimic aparent fără structură reală…

— Au fost mulți martori… Ochii Fecioarei au fulgerat fregatele, a rostit calm Ulun.

Ilin a dat din mână și în minte mi-au apărut doi chiparoși mândri. Era felul lui de a-mi spune să trec la al doilea argument.

— Istoria Mănăstirii voastre este cu totul specială. Acum o sută doisprezece ani ajunsese să numere aproape trei sute de călugări. În numai doi ani, ați rămas doar voi doi.

— Crezi cumva că am utilizat violența împotriva fraților noștri?

— Dimpotrivă! Cred că i-ați eliberat.

— Cum așa?

Am tras aer în piept fiindcă urma cheia de boltă a întregii mele argumentații. Dacă mă înșelam, înfrângerea mea ar fi fost rușinoasă. Și ceea, ce ar fi fost mai trist, ea ar fi fost pusă pe seama lipsei mele de credință într-un creștinism pe care numai din respect am să-l numesc stupid.

— Începuturile ordinului vostru au fost marcate de câteva dispute care au degenerat uneori și în vărsări de sânge. După moartea lui Francisc de Asissi, nu toți discipolii lui s-au arătat la fel de devotați ca el față de idealul sărăciei. Și, ca să dea o notă smerită lăcomiei lor, frații voștri au născut un paradox: cum poți munci cu brațele și să fii sărac, cerșetor din poartă în poartă, după pilda Sf. Francisc și, în același timp, să ai timp și pentru meditație cucernică. Trebuia să ai posibilitatea de a folosi câteva lucruri fără a le poseda: o casă, un animal… Nevoile cărnii pot uneori zădărnici și cea mai cucernică dintre minți.

— Ai citit bine istoriile.

Am înclinat din cap, crezând că Ulun îmi făcuse un compliment.

— Există totuși o metodă prin care trupul poate fi eliberat de nevoile cărnii iar meditația să-i devină unică și legitimă activitate.

Inima îmi bătea nebunește. În schimb, fețele Maeștrilor erau impasibile.

— Dacă ar exista posibilitatea ca un creier, cu toate trăirile și structura sale să fie replicat într-un imens conglomerat de siliciu? Un bloc compact, un cip imens ca la începutul erei electronicii, care, alimentat la o sursă de energie, să simuleze perfect gândirea omului respectiv. O copie în siliciu…

— E limpede la ce te gândești, a zâmbit Ilin.

Am continuat cu însuflețire:

— E nevoie de un creier care să poată citi mintea ce trebuie copiată și de o forță care să poată controla procesul de aranjare al unor joncțiuni de siliciu într-un procesor imens. Două asemenea forțe, lucrând împreună, ar putea să copie un creier în echivalentul său de siliciu. Ei cred ca voi doi sunteți în stare de o asemenea performanță. Și ce călugăr franciscan ar fi putut refuza o asemenea mântuire? Să mediteze cucernic în permanență într-o stare de sărăcie absolută? Vă întreb!

Ulun zâmbi tăcut, aparent amuzat.

— Aici noi punem întrebările. Spune-ne despre al treilea motiv.

— Te grăbești? L-am întrebat. Nu se poate să nu amintesc acum despre povestea aceea de acum o sută de ani cu călugărul franciscan care a vrut să vândă Republicii Terra un secret pe care îl considera uluitor și care, zicea el, era un lingou de siliciu. A dispărut înainte să poată fi interogat. Evenimentele acelea au coincis cu singura voastră venire pe Pământ…

— Aloim a fost pedepsit pentru că furase din moaștele mănăstirii. Dumnezeu i-a luat mințile și s-a sinucis…

— Exact despre moaște vorbeam și eu.

— Și al treilea motiv?

— Ei bine, ăsta este unul de-a dreptul subiectiv, dar la care eu țin foarte mult: Cubul!

— Asta chiar că întrece orice imaginație! Ești nebun!

— Deloc, am obiectat. M-am întrebat de ce frații voștri s-au apucat brusc de construit o structură atât de scumpă. Și de ce cubică, de vreme ce, mult mai logică ar fi fost una sferică. Ei bine, eu cred că spațiul cubic a fost folosit pentru sinteza creierelor de siliciu…

— Nu înțeleg, mărturisi Ulun.

— Taci, îi șopti Ilin.

— E clar că, dacă presupunerea mea e adevărată, construcția creierelor de siliciu s-a făcut în condiții de densități atomice minime. Imensitatea cubului e potrivită pentru asta. S-a operat cu joncțiuni foarte mici, dispuse în coordonate carteziene. Sfera ar fi necesitat ca mintea respectivă să opereze cu coordonate polare. Iar Dumnezeul vostru a creat universul în așa fel încât numai minții umane îi este mai ușor să judece în coordonate carteziene decât în cele polare. E mai ușor să te orientezi într-un cub decât într-o sferă…

Aerul din încăpere se încinsese. Ochii maeștrilor mă sfredeleau și abia reușeam să-mi stăpânesc senzația de greață.

„Triunghiul are o singură semnificație care merită luată în seamă: trinitatea.” „Și ce ar trebui să înțeleg eu din asta?” „E una ce trebuie să înțelegi și cu totul altceva ceea ce poți înțelege…

— Ai terminat?

— Nu…

— Pomeneai de doar trei motive.

— Da, dar deasupra lor mai există unul, care transformă argumentația mea într-un tetraedru simetric, elegant, perfect.

— Sunt curios, gândi Ilin direct în mintea mea.

— M-am convins de cele ce v-am spus de mai bine de cinci ani. De atunci însă, mă tot întreb ce ar putea dori doi frați gemeni, călugări franciscani, unul capabil de telepatie profundă și altul care e în stare că controleze mișcarea atomilor într-un aliaj de metal topit? Sunt frați, în buna tradiție franciscană sunt probabil și homosexuali și incestuoși… Ce i-ar face pe ei să renunțe la izbăvirea refugiului în creiere mecanice? Răspunsul nu e decât unul singur:

— Dumnezeirea, rosti încet Ilin.

— Exact! Am strigat. Exact de acest lucru vă acuz. Vă credeți Dumnezeul acestei omeniri. Din motive pe care nu le înțeleg, aveți putere de viață și de moarte asupra oamenilor, Este evident că în timpul Jocului, Ulun conduce vectorii în timp ce Ilin îi sondează pe bolnavi și decide după criteriul credinței creștine cine merită să trăiască și cine va muri. Nu e asta treaba unui Dumnezeu? Nu e ăsta un alt fel de a da lecții?

Au tăcut preț de câteva minute, în care au conversat probabil telepatic. Apoi, Ilin a început să vorbească măsurându-și cu grijă cuvintele:

— Tot ceea ce ai spus izvorâtă din natura ta profund nereligioasă. Ți-am explicat deja de ce numai noi avem medicamentul și de ce a murit Aloim. Forma cubică a spațiului de joc se datorează faptului că ordinul nostru a fost dintotdeauna sărac și profilele rectilinii de plastoțel sunt mult mai ieftine decât cele curbe. În ceea ce privește ipoteza ta, cum că ne-am substitui lui Dumnezeu, o asemenea blasfemie nu poate fi rostită decât de un necredincios. Nu încercăm să-ți explicăm de ce. Nu negăm capacitățile noastre paranormale, dar te asigurăm că ele nu ating nici măcar posibilitatea de a controla un singur vector. Cu atât mai puțin 30.000 de miliarde…

Am dat din mână, a lehamite.

— Nu știu la ce m-am așteptat. Știam că nu veți recunoaște, dar nutream o speranță…

— Nu e nimic de recunoscut. Ai interpretat greșit doar diferențele care există între felul nostru de a înțelege viața și modul tău de a trăi. Asta e tot.

— Și pedeapsa mea? Care va fi?

Ilin mi-a pus mâna pe umăr:

— Rămâne să te întrebi mereu de ce, din 200 de miliarde de oameni, am ales să te ascultăm tocmai pe tine. Vei pătrunde repede această taină.

Absența pedepsei a fost o iluzie. La numai o lună de la convorbirea cu Maeștrii de la Franciscasino, am făcut un control medical de rutină care a confirmat ceea ce știam deja. Aveam Ciumă. Când m-am întâlnit din nou cu Maeștrii, eram atât de slăbit încât nu mai puteam sta în picioare. Am fost uimit să citesc compasiunea pe fața lor.

— Criminalilor! Puteați să mă ucideți atunci!

— Numai Dumnezeu trimite Ciuma, Timmy. Noi nu o putem controla în nici un fel!

— Sunteți niște… Niște… Odată o să vă vină cineva de hac. Să știți că am povestit despre voi și, până la urmă, oamenii se vor convinge! M-ați pus să mă gândesc de ce m-ați primit. Acum e evident: doreați să mă ucideți fiindcă vă aflasem taina!

Ulun s-a apropiat de mine și a rostit cu glas stins:

— Problema ta, Timmy, este aceea a tuturor oamenilor care cred că îl pot explica pe Dumnezeu. Trăiesc crezând că i-au deslușit esența dar se tem de judecata Lui fiindcă sfârșesc întotdeauna prin a se îndoi de propria persoană.

— La dracu' cu pălăvrăgeala asta creștină! Sunteți niște ucigași!

— Ai încredere, Timmy! Vei fi mântuit.

— Nu-mi mai spune Timmy! Numai mama îmi spunea așa.

Acum sunt culcat într-o alveolă și îmi aștept rândul să intru în Joc. Nu am nici o speranță. Știu că voi muri.

„Ai avut dreptate, Ulun. E cu adevărat demn să ne fie fiu.” „Dacă Aloim n-ar fi fugit, dacă și-ar fi împlinit menirea…” „Chiar și așa, ai reușit să combini perfect genele. Timmy deținea exact ADN-ul pe care l-ar fi avut fiul nostru cu Aloim. La fel de minunat te-ai comportat și când l-ai înveșnicit alături de frații noștri. Ce mirat a fost când s-a trezit în noua sa ființă. Ce ne-a mai blestemat!” „Aș fi vrut să fie altfel…” „L-ai mințit, când i-ai vorbit de triunghi.” „Dar numai pentru a-l face să înțeleagă trinitatea. Și locul lui în ea.” „Și crezi că oamenii îi vor înțelege jertfa?” „Sunt sigur că vor deosebi imediat o moarte care s-a petrecut altfel decât sunt ei obișnuiți. Oamenii au fost mereu sensibili la asemenea dispariții. Vor înțelege că vor trebui să reînvețe să moară omenește înainte să-i ajutăm să scape de Ciumă. Nu se poate să devină o rasa de nemuritori!”

— Dar atunci ne vor nimici, Ulun.

— Știu, Ilin. Și mi-e frică.

— Te iubesc, Ulun!

— Și eu te iubesc, Ilin.