Fundamentele psihologiei

CUPRINS:

VOLUMUL 1

SECȚIUNEA I.

I. OBIECTUL PSIHOLOGIEI

1.1. Condițiile cunoașterii psihologice.1 1.2. Devenirea psihologiei ca știință.12 1.3. Problemele generatoare de divergențe în istoria psihologiei.15 1.4. Obiectul psihologiei.16 1.5. Viitorul psihologiei.21

I. METODELE PSIHOLOGIEI

2.1. Relația obiect-metodă.25 2.2. Metode specifice ale psihologiei.28 2.3. Organizarea cercetării psihologice.40

I. PRINCIPILE PSIHOLOGIEI

3.1. Principiul determinismului extern (extrapsihic).43 3.2. Principiul relaționării neuropsihice.45 3.3. Principiul reflectării și modelării informaționale.50 3.4. Principiul acțiunii și al unității conștiință – activitate.53 3.5. Principiul genetic și al istorismului.54 3.6. Principiulsistemicității.5

IV. LEGILEȘI TEORILE EXPLICATIVE ÎN PSIHOLOGIE

4.1. Problema definirii legii în psihologie.57 4.2. Relația dintre descriere, explicație și interpretare.61 4.3. Problema elaborării teoriei psihologice.64

V. PSIHICUL UMAN. CARACTERIZARE GENERALĂ

5.1. Către o definiție modernă a noțiunii de psihic.70 5.2. Caracteristicile psihicului uman.79 5.3. Modificări ale conștiinței.106

SECȚIUNEA a I-a COMPONENTELE MODALE ALE VIEȚI PSIHICE CONȘTIENTE A OMULuI.

Considerații preliminare.21

VI. PROCESELE SENZORIALE

6.1. Senzația.124 6.1.1. Sensibilitatea și legile ei.128

A. Legile psihofizice.130

B. Legile psihofiziologice.132

C. Legile socioculturale.135 6.1.2. Clasificarea senzațiilor.138

A. Senzațiile extero-lnformative.138

A.l. Senzațiile cutanate.138

A.2. Senzațiile vizuale.14

A.3. Senzațiile auditive.162

A.4. Senzațiile olfactive.186

A.5. Senzațiile gustative.196

A.6. Senzațiile vestibulare.206

B. Senzațiile proprioceptiv-kinestezice.209

C. Senzațiile organice.215

D. Senzațiile de durere.24 6.2. Percepția.28 6.2.1. Caracterizare generală.28 6.2.2. Legile percepției.259 6.2.3. Formele percepției.268 6.2.4. Percepția ca formă specifică de activitate și factor bazai de reglare a activității.294

VOLUMUL 2

VI. REPREZENTAREA

7.1. Definiție și caracterizare psihologică generală.301 7.2. Proprietățile reprezentărilor.306 7.3. Tipurile reprezentărilor.310 7.4. Locul și rolul reglator al reprezentării în activitate și comportament.312

VI. GÂNDIREA.314 8.1. Definiție și caracterizare generală.319 8.2. Structura psihologică internă a gândirii.325

A. Blocul operațiilor.327

B. Blocul conținuturilor.34

C. Blocul produselor.351

D. Blocul relațiilor.352 8.3. Forme modale de procesare-lntegrare a informației.353

A. Procesarea inductivă.353

B. Procesarea de tip deductiv.358

C. Procesarea analogică.362 8.4. Gândirea ca activitate specifică de rezolvare a problemelor.363 8.5. Gândirea ca proces decizional.373 8.6. Gândirea ca proces de teoretizare.376

IX. IMAGINAȚIA

9.1. Caracterizare generală. Definiție.378 9.2. Formele imaginației.382 9.2.1. Visele.’.382 9.2.2. Procesele hipnoide.384 9.2.3. Reveria.384 9.2.4. Imaginația reproductivă.385 9.2.5. Imaginația creatoare.386

X. MEMORIA

10.1. Definiție și caracterizare psihologică generală.390 10.2. Dinamica memoriei.393 10.3. Formele memoriei.402 10.4Calitățile memoriei.412 10.5. Mecanismele memoriei.413 10.6Uitarea.418

XI. LIMBAJUL

1.1. Precizări și delimitări terminologice.420 1.2. Specificul psihologic al limbajului.425 1.3. Determinațiile limbajului verbal.426 1.4. Verigile funcționale ale limbajului verbal.437 1.5. Funcțiile limbajului verbal.439 1.6. Formele limbajului verbal.4 1.7. Mecanismele neurofiziologice ale limbajului.46

XI. ATENȚIA

12.1. Definiție și caracterizare psihologică generală.451 12.2. Dimensiunile (atributele) atenției.45 12.3. Formele atenției.457 12.4. Modele teoretice explicative ale atenției.460

XI. AFECTIVITATEA

13.1. Aspecte teoretice și metodologice generale.465 13.2. Spre o definiție a afectivității.46 13.3. Clasificarea proceselor și stărilor afective.470 13.4. Dimensiunea relațională a afectivității.474 13.5. Structura procesului emoțional.476 13.6. Rolul afectivității în activitate.47 13.7. Agresivitate-toleranță.479 13.8. Stresul, anxietatea și angoasa.480 13.9. Mecanismele emoțiilor.483

XIV. MOTIVAȚIA

14.1. Definiție și caracterizare generală.487 14.2. Motivul și funcțiile sale.491 14.3. Forme și niveluri de integrare a motivației.495 14.4. Motivație și frustrare.503 14.5. Motivație și conflict.504 14.6. Nivel de aspirație, nivel de expectație, nivel de realizare.505 14.7. Teorii ale motivației.506

XV. VOINȚA

15.1. Definirea și caracterizarea generală a voinței.507 15.2. Structura și fazele actului voluntar.514 15.3. Calitățile voinței.516 15.4. Dezvoltarea ontogenetică a voinței.516 15.5. Voința socială.519

XVI. ACTIVITATEA UMANĂ

16.1. Considerații generale.521 16.2. Definirea și structura psihologică a activității.523 16.3. Formele activității.529

SECȚIUNEA a I-a.

SECȚIUNEA I.

XVI PERSONALITATEA

17.1. Aspecte teoretice și metodologice.549 17.1.1 Accepțiuni ale termenului de personalitate.50 17.2. Temperamentul.560 17.2.1. Definiție și caracterizare generală.560 17.2.2. Clasificarea temperamentelor.562

A. Tipologiile morfologice sau bioconstituționale.562

B. Tipologiile fiziologice și psihofiziologice.568

C. Tipologiile psihologice.572

D. Tipologiile clinice.575 17.3. Caracterul.576 17.3.1. Definiție și descriere generală.576 17.3.2. Structura psihologică a caracterului.579 17.3.3. Trăsăturile caracteriale.583 17.4. Aptitudinile.585 17.4.1. Definiție și descriere generală.585 17.4.2. Raportul înnăscut-dobândit în structura aptitudinilor.58 17.4.3. Clasificarea aptitudinilor.590 17.5. Imaginea de sine (self-concept).595 17.6. Eul.598

Bibliografie selectivă.601

Capitolul I OBIECTUL PSIHOLOGIEI.

1.1. CONDIȚILE CUNOAȘTERI ȘTINȚIFICE.

Atributul științific” caracterizează acea formă a cunoașterii care satisface o serie de exigențe și criterii de ordin metodologic general și particular. Istoricește, ca esențiale, s-au impus următoarele exigențe și criterii:

A) delimitarea unui domeniu de investigație unic și neintersectabil; b) existența unei metode specifice de abordare, descriere și interpretare a fenomenelor circumscrise domeniului dat; c) fenomenele ce sunt proprii domeniului dat trebuie să posede un minimum de însușiri și determinații sensibile, nemijlocit perceptibile și observabile, care să permită utilizarea operațiilor de măsurare și cuantificare; d) obiectivitatea descrierilor și interpretărilor care înseamnă, în primul rând, întemeierea pe date și fapte reale și verificarea ipotezelor și a generalizărilor, respectiv, delimitarea între „ceea ce este obiectul în realitate”, independent de subiect și „ceea ce este obiectul pentru subiect” (criteriul adevărului); e) posibilitatea reproducerii/repetării aceleiași cercetări de către doi sau mai mulți autori; f) prezența și operarea cu generalul în forma conceptelor, principiilor, legilor. Aceste cerințe și criterii au fost formulate și impuse ca model obligatoriu de către primele trei științe exacte care s-au emancipat de filosofie, dobândind statutul de independență și autoconsistență și anume: astronomia, mecanica și matematica. Satisfacerea acestor cerințe și criterii s-a dovedit a fi extrem de dificilă, ceea ce a făcut ca secole de-a rândul să rămână în afara abordării științifice sistematice, atât domenii compacte ale realului, cum sunt domeniile fenomenelor sociale și psihice, cât și fenomenele care se derulează la frontierele dintre științele clasice, rigid delimitate și compartimentate. Or, așa cum avea să constate N. Wiener, către sfârșitul primei jumătăți a secolului nostru, modul tradițional de delimitare și compartimentare rigidă a științelor a dus la o situație paradoxală: deși s-au acumulat munți de fapte și date, cunoașterea în ansamblul ei bătea pasul pe loc. De la Leibniz încoace știința a devenit „într-o măsură tot mai mare o preocupare a specialiștilor în domenii care se îngustează tot mai mult” (N. Wiener, 1948,1968, p. 2).

Fărâmițarea și îngustarea au ajuns atât de departe, încât erau „puțini oameni de știință care se pot numi numai matematicieni, fizicieni sau biologi, fără precizări în plus” (N. Wiener, ibid). Prin urmare, delimitarea a avut loc nu numai între domenii “mari – fizică, chimie, biologie, matematică etc.

— Ci chiar în interiorul fiecărui domeniu. Se dovedea, astfel, că modelul tradițional de fundamentare a științei devenise caduc și el trebuia revizuit și înlocuit cu altul, mai flexibil și, totodată, mai adecvat realității. Noua paradigmă a cunoașterii științifice a fost elaborată și pusă „în funcțiune” de cibernetică și teoria generală a sistemelor. Principalele note distinctive ale ei pot fi formulate astfel:

A) unul și același obiect poate fi abordat din unghiuri de vedere diferite, dar complementare; b) fiecare abordare particulară oferă date și explicații despre o anumită latură sau un anumit aspect al obiectului, iar nu despre obiect în totalitatea determinațiilor sale; c) între diferite domenii și științe, delimitările și frontierele sunt relative, astfel încât comunicarea și transferurile reciproce de informații și metodologie nu numai că nu sunt imposibile, dar se impun ca necesare și indispensabile pentru obținerea integrării și unității cunoașterii; d) cunoașterea unidisciplinară trebuie completată cu cea interdisciplinară și transdisciplinară; e) indiferent de natura substanțial-calitativă a obiectului lor de studiu, toate științele particulare trebuie să-și întemeieze modul general de abordare-lnterpretare pe o paradigmă generală comună, unificatoare, care reclamă: considerarea ca sistem a oricărei entități reale ce se ia ca obiect concret de cercetare, centrarea pe studiul relațiilor sistemului cu mediul și al relațiilor între elementele sale componente, analiza prin prisma criteriilor de echilibru, organizare, finalitate, adaptabilitate, autoreglare; f) elaborarea unor limbaje comune, care să permită codificarea și integrarea în aceiași termeni a diversității informațiilor modale furnizate de științele particulare.