Hotel Riviera

1

Lola

Era sfârșit de septembrie când l-am întâlnit prima oară pe Jack Farrar într-una din acele seri calme, cu briză blândă din sudul Franței care sugerau că vara se sfârșise. Și cu toate că nu știam încă, era o întâlnire care avea să aducă mari schimbări în viața mea.

Mă numesc Lola Laforêt – și da, știu că vă închipuiți că sunt o stripteuză. Toată lumea crede asta. De fapt, sunt bucătar-șef și patroana Hotelului Riviera și mă numeam mult mai simplu, Lola March, din California, înainte de a mă căsători cu „Francezul“. Dar aceasta este o poveste lungă.

Sunt șase ani de când mi-am salutat primii oaspeți la Hotelul Riviera, cu toate că „hotel“ este un titlu prea pompos pentru această vilă veche. Este un gen de loc obișnuit, cu pardoseala din dale răcoroase pe care pășești cu nisipul pe picioare. Sunt opt camere, fiecare cu ferestre înalte franceze ce se deschid spre o terasă invadată de bougainvillea și iasomie care parfumează nopțile. Veți descoperi vila pe o limbă de pământ acoperită cu pini dincolo de drumul Romatuelle, lângă Saint-Tropez, în josul unei alei lungi cu nisip, umbrită de pini-umbrelă și înviorată de țârâitul greierilor. Avem propria noastră plajă particulară aici, cu nisip de culoare deschisă ca platina și fin ca zahărul. În timpul verii, plaja este presărată cu umbrele albastre și șezlonguri galbene ca soarele, precum și de trupurile bronzate-aurii ale oaspeților noștri. Copiii mici aleargă spre valurile dantelate, apoi ies din ele, în timp ce adulții sorb băuturi răcoritoare la umbră. Iar în după-amiaza dogoritoare se retrag în camerele lor cu obloanele trase și dorm puțin sau fac dragoste pe un pat alb, răcoros.

Imaginați-vă un golf în care marea însorită clipocește, un dar împachetat în albastru și legat cu fundă ca o cutie de la Tiffany, și veți avea imaginea micului meu hotel. Este un loc pentru Idilă cu I mare. Dar nu și pentru mine, creatoarea acestui loc.

Pe undeva, pe parcurs, propria mea idilă s-a ofilit pe lujer. Niciodată „francezul“ meu, Patrick, și cu mine nu am cinat singuri pe terasă la lumina lumânărilor, cu luna aruncând o cărare argintie pe apa întunecată și șampania făcând bule în paharele înalte. Niciodată nu s-a întâmplat ca Patrick să întindă mâna peste masă pentru a-mi ține mâna și a mă privi în ochi. O, nu. Întotdeauna eram în bucătărie, gătind ospățuri delicioase pentru îndrăgostiții care aveau în viața lor o idilă pe care mi-o doream și eu atât de tare, în timp ce propriul meu „iubit“ se bucura de deliciile vieții de noapte ale verii din Saint-Tropez.

Când l-am întâlnit și m-am căsătorit cu Patrick acum șase ani, credeam că am găsit „adevărata iubire“. Acum nu cred că așa ceva există. Dar recunosc că sunt rănită și știu că întotdeauna am avut o înclinație către șnapani, iar tipii aceia cinstiți-și-devotați, cu bărbia puternică, fermă, care aduc banii în casă, hotărât lucru – nu sunt atrași de mine. Se pare că îi atrag pe cei de condiție inferioară precum atrage un pahar cu vin muștele de vară.

Ceea ce mă duce iar înapoi la Jack Farrar.

Iată-mă singură pe terasă, respirând puțin înainte de sosirea primilor oaspeți la cină. Era perioada mea preferată a anului, sfârșitul lungului anotimp de vară fierbinte, când numeroși turiști au plecat și viața revine la un ritm mai lent. Cerul era încă de un albastru fără un nor, iar briza era blândă pe brațele mele goale și eu sorbeam dintr-un pahar un rosé rece, privind spre frumosul golf, gândindu-mă la problemele mele.

Sunt o femeie neglijată. Și iată de ce. Acum șase luni, soțul meu, Patrick, s-a urcat în Porsche-ul său argintiu spre a-mi cumpăra, spunea el, un cadou pentru ziua mea de naștere. Ca de obicei, el uitase această zi, dar presupun că cineva i-a amintit. Își pusese ochelarii de soare cu lentile întunecate și nu i-am putut vedea expresia ochilor în momentul când a ridicat mâna în semn de rămas-bun cam neglijent. Nu zâmbea, totuși. Asta îmi amintesc.

De atunci nu am mai primit nicio veste de la el. Nimeni n-a știut nimic. Și se pare că nimănui nu-i pasă, cu toate că eu am înnebunit încercând să îl găsesc. Desigur, autoritățile au încercat să-i dea de urmă, fotografia lui cu mențiunea „persoană dispărută“ era lipită peste tot, iar cei de la poliție au urmat indicii de fiecare dată până la Marsilia și Las Vegas, fără vreun succes. Acum cazul este clasat, iar Patrick nu este decât o altă persoană dispărută. Ei spun „soț dispărut“. Nu este o raritate aici, când vara plajele sunt pline de fete superbe și iahturile de femei bogate, ca un soț să dispară.

V-ați putea gândi că prietenii lui Patrick știu, dar ei jură că nu știu și oricum ei întotdeauna au fost prietenii lui Patrick și nu ai mei. De fapt, eu nu prea îi cunoșteam pe tipii sau pe femeile cu care umbla el. Eu eram mult prea ocupată cu munca pentru ca hotelul nostru să funcționeze perfect. Iar Patrick nu avea rude; el îmi spusese că este ultimul Laforêt în viață, care activau de decenii pe bărcile de pescuit de la Marsilia.

Vorbind despre bărci, mă întorc iar la Jack Farrar.

Un mic cuter negru a tăiat linia orizontului. Nu-mi place ca micul meu golf să fie perturbat de turiști care petrec toată noaptea, cu muzică disco bubuind peste ape și țipete și strigăte când se împing unii pe ceilalți în apă. Mă uit bine la cuter. Cel puțin nu era unul din acele megaiahturi; de fapt, eu nu credeam că vor permite unui vas atât de mic să facă parte din marina din Saint-Tropez, chiar dacă proprietarul său și-ar fi putut permite, ceea ce, judecând după aspectul său modest, mă îndoiesc. Și probabil că din această cauză el a ales să ancoreze în micul meu golf protejat, având, în schimb, vedere spre micul meu hotel.

Cuterul negru tăiase orizontul și venea încet cu briza ușoară, apoi se opri în golf și aruncă ancora, așa cum am bănuit.

Am apucat telescopul de la capătul terasei și am prins vasul în obiectiv; pe proră era scris cu litere de alamă Câine Rău. Am deplasat puțin aparatul și am zărit un bărbat. Musculos, lat în umeri, piept puternic ce se îngusta spre șolduri… Și, o, Doamne, era complet dezbrăcat!

Știam că nu trebuia, dar, ei bine, recunosc că mi-am aruncat o privire – de fapt m-am uitat lung. Care femeie nu s-ar fi uitat? La urma urmei, el doar stătea acolo, pregătit pentru scufundare, aproape fălindu-se cu goliciunea lui. Și trebuie să vă spun că priveliștea era frumoasă. Mă refer la fața lui, desigur, care era atrăgătoare într-un fel ciudat. De fapt, mă gândeam, că arată precum ambarcațiunea sa: rezistent, muncitor, cam uzat.

L-am urmărit pe Bărbatul Gol făcând scufundarea, apoi ieșind din mare într-un craul puternic, până când nu am mai putut distinge decât o spumă ușoară în urma lui. Cu coada ochiului, am zărit o mișcare pe cuter; o tânără, cu picioare lungi și părul blond, lung, doar cu o bentiță roșie, stătea întinsă pe un prosop, la pupă, prinzând ultimele raze de soare. Nu pentru că ar fi avut nevoie de ele; ca și el, ea era bronzată perfect. Unsă cu unt și gem, gândeam eu invidioasă, ar fi perfectă pentru micul dejun.

Bărbatul Gol înota înapoi spre cuter și l-am văzut din nou. Și aceasta, puteți spune, a fost marea mea greșeală.

S-a urcat înapoi pe vas, s-a scuturat ca un câine ud într-un nor de picături de apă în culorile curcubeului, apoi și-a întins brațele și și-a înălțat capul spre soare. A stat o clipă, frumos, cu trupul ferm, bronzat de soare și de vânturile mării, un bărbat înfrățit cu elementele naturii. Era ceva atât de liber în gestica sa, încât mi-a tăiat respirația.

L-am urmărit în timp ce se îndrepta spre pupă, l-am văzut întinzându-se spre ceva. Un binoclu. Și apoi m-a prinsîn raza sa vizuală în timp ce mă uitam la el.

Un moment destul de lung, privirile noastre s-au întâlnit, unite prin lentilele puternice. Ochii săi erau de un albastru mai închis decât marea și puteam să jur că râdeau.

Am sărit înapoi, roșie toată de stânjeneală. Râsul lui batjocoritor a răsunat peste apă, apoi mi-a fluturat mâna și, încă râzând, și-a tras o pereche de pantaloni scurți și a început să curețe tacticos puntea.

Așadar, aceasta a fost prima mea întâlnire cu Jack Farrar. Următoarea se va dovedi și mai interesantă.