Hotel Vendome

Hotel Vendome de Danielle Steel

Capitolul 1

Atmosfera din holul de la intrarea în hotelul Vendôme de pe East 69th Street din New York era una în care se îmbina eleganța ireproșabilă cu meticulozitatea detaliilor. Pardoseala de marmură în carouri albe și negre era imaculată, traverse roșii erau așternute imediat ce cădea afară un strop de ploaie, decorațiile de pe pereți erau rafinate, iar enormul candelabru de cristal din hol amintea de cele mai frumoase palate din Europa. Hotelul era mult mai mic decât clădirile din care fusese inspirat, dar călătorilor cu experiență li se părea asemănător cu Ritz din Paris, unde proprietarul hotelului Vendôme lucrase ca secretar al directorului timp de doi ani, pe când făcea practică în cele mai bune hoteluri din Europa.

Hugues Martin, un bărbat de 40 de ani, fusese absolvent al ilustrei și respectatei școli de hotelieri din Lausanne, Elveția, iar hotelul din Upper East Side, de pe Insula Manhattan, era visul său. Nici acum nu-i venea să creadă ce noroc avusese, cum îi ieșiseră toate atât de bine cu cinci ani în urmă. Tatăl său, bancher în Elveția, și mama lui, amândoi ținând la fel de mult la tradiție, fuseseră șocați când îi anunțase că vrea să facă școala de hotelieri. Se trăgea dintr-o familie de bancheri, care credeau că a conduce un hotel sau a lucra într-unul era ceva degradant, de aceea îl dezaprobau cu atâta vehemență. Au făcut tot ce le-a stat în putință să-l descurajeze, dar în zadar. După cei patru ani de studii la școala din Lausanne, a făcut practică și a ocupat posturi de o oarecare importanță la Hotel du Cap, din Cape d’Antibes, la Ritz, din Paris, și la Claridge’s, din Londra, ba chiar a lucrat o scurtă perioadă și la Peninsula Hotel din Hong Kong. Atunci și-a dat seama că dacă ar fi să dețină un hotel, dorea ca acesta să fie undeva în Statele Unite.

Hugues a lucrat la Plaza din New York înainte ca acesta să se închidă pentru lucrări extinse de renovare, crezând pe atunci că se afla încă la ani-lumină distanță de împlinirea visului său. Apoi, întâmplarea a făcut să fie scos la vânzare hotelul Mulberry, o mică unitate hotelieră demodată, neglijată de ani buni, care nu fusese niciodată considerată elegantă, în ciuda poziției sale perfecte. Când a auzit de acest hotel, Hugues și-a numărat toți banii pe care îi economisise, a luat toate împrumuturile pe care le putea obține atât la New York, cât și în Elveția, adăugând modesta lui moștenire, pe care o pusese deoparte și o investise, și putând astfel să achiziționeze clădirea. Reușise s-o facă, ipotecând-o. Și așa a fost Hugues în stare să cumpere Mulberry și să realizeze lucrările de renovare necesare, care au durat doi ani. La sfârșitul acestora a luat naștere hotelul Vendôme, spre uimirea newyorkezilor, mulți dintre ei afirmând că n-au observat până atunci să existe vreun hotel în acea zonă.

În anii 1920, clădirea fusese un mic spital privat, fiind transformată, în anii 1940, într-un hotel cu decorații de un prost gust înfiorător. După renovare, fiecare centimetru din Vendôme devenise superb, iar serviciile, de cea mai bună calitate. Hugues adusese maeștrii bucătari din toată lumea pentru restaurant, care și-a câștigat repede o mare popularitate. Directorul de vânzări era un as în profesia lui, așa că toată lumea a fost de acord că și departamentul de room-service mergea ca pe roate. În primul an de funcționare, hotelul s-a bucurat de un succes neașteptat și a primit rezervări, cu multe luni înainte, de la turiștii din întreaga lume, care vizitau metropola. Apartamentul prezidențial era unul dintre cele mai frumoase din oraș. Hotelul Vendôme era o bijuterie de mare preț, cu apartamente minunat decorate și camere cu șeminee, stucatură și tavane înalte. Clădirea era orientată spre sud, așa că soarele intra în majoritatea camerelor, iar Hugues alesese cele mai frumoase porțelanuri, cristaluri și draperii, dar și toate piesele vechi pe care și le putea permite, precum marele candelabru din holul recepției, cumpărat din Geneva, la licitația casei Christie’s. Provenea dintr-un castel francez de lângă Bordeaux și era în perfectă stare.

Hugues își conducea hotelul de 120 de camere cu o precizie de ceasornic elvețian, cu un zâmbet cald pe buze, dar și cu o mână de fier. Angajații săi, care se remarcau prin discreție și profesionalism, rețineau numele tuturor clienților și își notau doleanțele și pretențiile fiecărui oaspete important. În ultimii trei ani, toate acestea au făcut din Vendôme cel mai renumit hotel-boutique din New York. Din clipa în care intrai în hol, îți dădeai seama că este un loc de excepție. În dreptul ușii batante stătea un tânăr însărcinat cu cărarea bagajelor, îmbrăcat într-o uniformă inspirată după cele de chasseurs^[1] purtate la Ritz: pantaloni bleumarin, un sacou scurt, câteva bentițe aurite la guler și o mică pălărie rotundă înclinată șic, cu un șnur care se lega sub bărbie. Pentru a satisface dorințele clienților, exista o armată de astfel de băieți și o echipă de recepționeri extrem de bine pregătiți. Toți se mișcau repede să-și servească clienții, și întregul personal era gata să le împlinească orice dorință, fie ea mai mare sau mai mică. Hugues era perfect conștient de importanța serviciilor.

Secretarii directorului purtau fracuri negre și pantaloni în dungi, această îmbrăcăminte fiind inspirată tot după cea de la Ritz. Hugues însuși era disponibil zi și noapte, purtând un costum bleumarin, o cămașă albă și o cravată Hermes de culoare închisă, și avea o memorie extraordinară în privința oricărui oaspete al hotelului. De câte ori era posibil, îi întâmpina personal pe clienții importanți. Era un proprietar de hotel desăvârșit, căruia nu-i scăpa niciun amănunt. Și se aștepta de la șefii de departamente să aplice standardele stabilite de el. Oaspeții hotelului continuau să vină aici atât pentru calitatea serviciilor, cât și pentru ambianța luxoasă.

În plus, hotelul era plin de flori exotice, iar spa-ul său era unul dintre cele mai bune din oraș. Aproape că nu exista serviciu pe care să nu-l ofere, atâta timp cât nu încălca legea și normele bunei-cuviințe. Și, în pofida obiecțiilor pe care le aveau părinții lui, Hugues simțea că ar fi fost mândri de el în adâncul sufletului lor. Le folosise banii cu chibzuință, iar hotelul avusese un asemenea succes în primii trei ani, că aproape scăpase de datorii. Nici nu era de mirare, din moment ce Hugues lucra zi și noapte să-l mențină la un nivel corespunzător. În ceea ce privește viața lui personală însă, îl costase mult această reușită: îl părăsise soția, iar acesta era unul dintre subiectele preferate de bârfă, atât ale personalului, cât și ale clienților.

Cu nouă ani în urmă, pe când lucra la Claridge’s din Londra, o întâlnise pe Miriam Vale, supermodelul de faimă internațională, o femeie de o frumusețe fără cusur. Și, ca toți ceilalți, pusese ochii pe ea, fiind vrăjit din clipa în care o cunoscuse. Avusese față de ea o atitudine extrem de respectuoasă, de adevărat profesionist, ca de altfel față de toți clienții hotelurilor unde lucrase, dar Miriam era o fată de 23 de ani, care îi dăduse de înțeles că îl dorește, iar el se îndrăgostise nebunește de ea. Era americancă, așa că, după un timp, o urmase la New York. Fusese o perioadă încântătoare din viața lui, în care acceptase un post de mai mică importanță la Plaza, ca să fie în același oraș cu ea și să-și continue povestea de dragoste. Spre uimirea lui, ea îl iubea la fel de mult, așa că s-au căsătorit peste șase luni. Nu fusese niciodată mai fericit în toată viața lui ca în acești primi ani petrecuți cu ea.

După optsprezece luni de la căsătorie, s-a născut fiica lor, Heloise, iar Hugues își adora soția și fetița. Tremura când o spunea, de teamă să nu-i mânie pe zei, dar era convins că avea o viață minunată. Era un bărbat devotat căminului său. În ciuda tuturor tentațiilor întâlnite în industria hotelieră, era un soț îndrăgostit până peste urechi de nevasta lui, căreia îi era credincios. Ea și-a continuat cariera de model și după nașterea lui Heloise, în timp ce tot personalul de la Plaza o iubea și o răsfăța pe fetiță și îi tachina pe părinții ei pentru numele pe care i-l dăduseră. Hugues îi asigurase cu toată sinceritatea că o botezase după străbunica sa și că nu va rămâne pentru totdeauna la Plaza, deci nu exista niciun motiv să nu folosească acest nume. Heloise avea doi ani când cumpărase hotelul Mulberry și îl transformase în Vendôme. Pe atunci avea tot ce își dorea, o soție și o fetiță pe care le iubea și propriul său hotel. Miriam manifestase mult mai puțin entuziasm față de proiect și se plânsese amarnic că îi va răpi lui Hugues prea mult timp, dar visul lui fusese întotdeauna să dețină un hotel, unul care să fie creația sa.

Părinții lui fuseseră și mai puțin încântați de Miriam decât de cariera lui în domeniul hotelier. Aveau mari îndoieli că o fată răsfățată de 23 de ani, uimitor de frumoasă și model recunoscut pe plan internațional, putea fi o soție potrivită pentru el, dar Hugues o iubea din tot sufletul și nu avea niciun fel de îndoieli.

Așa cum se și așteptase, lui Hugues i-au trebuit doi ani ca să renoveze hotelul. Depășise doar un pic bugetul, iar rezultatul final corespundea pe deplin așteptărilor.

El și Miriam erau căsătoriți de șase ani, Heloise avea patru ani când s-a deschis hotelul Vendôme, iar Miriam a acceptat bucuroasă să pozeze pentru câteva dintre reclamele lor. Faptul că proprietarul era însurat cu Miriam Vale îi dădea hotelului o notă aparte, și mai ales clienții bărbați sperau întotdeauna să o zărească în hol sau la bar. În schimb, o vedeau mult mai des pe fetița ei de patru ani, Heloise, urmându-și tatăl, ținută de mână de una dintre cameriste, spre încântarea tuturor. Acum nu mai era Heloise de la Plaza, ci Heloise de la Vendôme, și devenise un fel de mascotă a hotelului, fiind evident că era mândria și bucuria vieții tatălui ei.

Greg Bones, celebrul star rock, notoriu pentru problemele sale de comportament, a fost unul dintre primii clienți cazați în apartamentele de lux care s-a îndrăgostit de hotel. Hugues nu era prea încântat de asta, pentru că Bones avea obiceiul de a devasta camerele de hotel și de a stârni agitație oriunde stătea, dar s-a purtat surprinzător de bine la Vendôme, spre ușurarea proprietarului. Iar personalul era cât se poate de pregătit să satisfacă toate cerințele și chiar capriciile clienților.

În a doua zi a sejurului, după o ședință foto, Greg s-a întâlnit la bar cu Miriam, înconjurată de asistenții ei, de editori de reviste, de stiliști și de un renumit fotograf. În acea după-amiază, tocmai terminaseră un pictorial de 12 pagini pentru revista Vogue și, imediat ce l-au recunoscut pe Greg Bones, l-au și invitat la masa lor. Totul s-a desfășurat repede între ei. Miriam și-a petrecut aproape întreaga noapte ce a urmat în apartamentul lui Greg, în timp ce Hugues o credea plecată în oraș. Cameristele știau foarte bine unde era și ce făcea – chelnerii de la room-service aflaseră ce se petrecea când Greg comandase șampanie și caviar la miezul nopții. Zvonul se răspândise printre membrii personalului cu repeziciunea cu care se întinde focul într-o pădure. Pe la sfârșitul săptămânii, a ajuns și la urechile lui Hugues. Nu știa dacă era mai bine să aibă o discuție cu ea sau să spere că lucrurile vor trece de la sine.

Hugues, Miriam și Heloise își aveau propriul apartament cu un etaj mai jos față de cele două apartamente de lux, iar personalul de pază al hotelului știa foarte bine că Miriam se strecura pe scara de serviciu să se vadă cu Greg ori de câte ori Hugues se afla în biroul său. Era o situație extrem de stânjenitoare pentru Hugues, care nu voia să-i ceară celebrului star rock să părăsească hotelul. Ar fi ieșit un scandal public. În schimb, și-a implorat nevasta să-și vină în fire și să se poarte decent, î-a sugerat să plece undeva pentru câteva zile, ca să pună capăt acestei nebunii, dar când Bones a părăsit hotelul, ea l-a însoțit la Los Angeles în avionul lui particular. L-a lăsat pe Hugues cu Heloise și a promis că se întoarce în câteva săptămâni, spunând că trebuia să-și consume relația cu Bones și rugându-și soțul s-o înțeleagă. Lui Hugues i s-a frânt inima și s-a simțit umilit, dar nu voia să-și piardă nevasta. Spera că dacă o lăsa în voia ei, îi va trece repede această pasiune oarbă. Miriam avea 29 de ani, iar el credea că îi va veni până la urmă mintea la cap. O iubea și aveau un copil împreună, dar se scria deja despre relația lor în toate tabloidele și în rubrica de scandal din New York Post. A fost o umilință îngrozitoare pentru Hugues atât în fața personalului din hotelul său, cât și în fața întregului oraș.

Hugues i-a spus lui Heloise că mama ei trebuise să plece să lucreze, lucru pe care îl putea înțelege o fetiță de patru ani. Dar i-a fost greu să-i îndruge aceeași minciună și când Miriam nu s-a mai întors acasă. Iar după trei luni, Miriam i-a transmis de la Londra, unde se afla cu Greg Bones, că va începe procedurile de divorț. A fost cel mai groaznic moment din viața lui și, cu toate că purtarea față de clienți i-a rămas neschimbată, fiind mereu atent și zâmbitor cu ei în acei trei ani, cei care îl cunoșteau bine și-au dat seama că nu va mai fi niciodată același. Era mult mai detașat, serios, părea profund afectat și cu gândul aiurea, deși își punea o mască surâzătoare în fața personalului și a clienților.

Hugues fusese de o discreție desăvârșită de la divorț încoace. Secretara lui și unii dintre șefii de departamente aflaseră totuși de aventurile pe care le avea din când în când cu cliente din hotel sau cu femei rafinate și realizate în carieră, de prin oraș. Era unul dintre cei mai doriți burlaci din New York, primea invitații peste tot, dar nu le accepta decât rareori. Prefera să rămână în umbră și să nu se știe nimic despre viața lui personală. Își petrecea majoritatea timpului la hotel, care era pe primul plan pentru el, cu excepția fiicei sale, care era mai presus de acesta. Nu avusese nicio relație stabilă de când îl părăsise Miriam și nici nu-și dorea așa ceva. Credea că trebuie să-ți sacrifici viața personală dacă vrei să conduci un hotel așa cum trebuie. Era aproape întotdeauna acolo, supraveghind totul și muncind un număr impresionant de ore, de cele mai multe ori ținându-se deoparte pentru a asigura cele mai bune condiții de desfășurare a activității Hôteliére.

La o lună după pronunțarea divorțului, Miriam s-a căsătorit cu Greg Bones, iar după un an și jumătate de căsnicie a venit pe lume o fetiță. Heloise nu-și văzuse mama decât de câteva ori de când aceasta plecase de acasă, și asta o întrista, iar Hugh era mânios pe Miriam. Era prea ocupată cu noua ei viață, prea obsedată de Greg și, acum, de copil, pentru a se îngriji de fiica lor sau a o vizita mai des. Pentru ea, Heloise și Hugues aparțineau trecutului. Îl lăsase pe Hugues să fie și mamă și tată pentru copilul lor. El nu-i suflase o vorbă despre asta lui Heloise, dar considera dureroasă situația în care se aflau amândoi.

La hotel, Heloise era mereu înconjurată de înlocuitoare de mamă care o adorau – la room-service, la recepție, apoi erau cameristele, florăreasa, coafeza și fetele care lucrau la spa. Toată lumea o iubea pe Heloise, dar nimeni nu-i putea înlocui mama. Cel puțin avea o viață fericită, își adora tatăl, iar la șapte ani ajunsese prințesa de la hotelul Vendôme. Obișnuiții hotelului o cunoșteau și îi aduceau uneori mici daruri, pentru că, datorită atenției pe care o acorda tatăl educației și manierelor fiicei sale, Heloise era atât adorabilă, cât și politicoasă. Purta rochițe drăguțe cu talie înaltă și mâneci bufante, iar coafeza îi împletea părul lung și roșcat în codițe cu funde în fiecare zi când mergea la școală, la Lycée Français din apropiere. Tatăl ei o ducea la școală în fiecare dimineață înainte să înceapă lucrul. Mama ei o suna o dată sau de două ori pe lună, dacă își aducea aminte.

Seara, Hugues stătea la recepție, unde se ducea adesea după ce își îndeplinea celelalte sarcini, și supraveghea holul cu privirea, salutându-i discret pe clienți. Știa întotdeauna exact cine era cazat în hotel. Verifica zilnic registrele de rezervări, știa cine era acolo, când venea și când pleca. La recepție domnea obișnuitul calm cu care erau întâmpinați oaspeții la sosire. Doamna Van Damme, o bine cunoscută văduvă aristocrată, tocmai se întorsese de la plimbarea de seară cu pechinezul ei, iar Hugues o conduse încet la lift, vorbind cu ea între timp. Anul trecut se mutase într-unul dintre cele mai spațioase apartamente ale hotelului și își adusese acolo câteva din propriile piese de mobilier, precum și unele opere de artă. Avea un fiu în Boston care o vizita rar, așa că ținea foarte mult la Hugues, iar Heloise devenise pentru ea nepoata de care nu avusese niciodată parte, deoarece avea doar nepoței, dintre care unul era de aceeași vârstă cu Heloise. Vorbea adesea cu Heloise în franceză, pentru că fata mergea la Lycée Français, și îi plăcea s-o însoțească în plimbările cu pechinezul.

Mergeau încet, și doamna Van Damme îi povestea despre copilăria ei. Heloise o adora.

— Unde e Heloise? îl întrebă doamna Van Damme, zâmbindu-i prietenos în timp ce liftierul îi aștepta, iar Hugues stătea de vorbă cu ea de câteva minute.

Își făcea întotdeauna timp pentru oaspeți, indiferent cât de ocupat era.

— Își face temele la ea în cameră, cel puțin așa sper.

Și dacă nu era așa, amândoi știau că fetița probabil cutreiera prin hotel, vizitându-și prietenii. Îi plăcea la nebunie să împingă căruciorul cameristelor și să pună în camere loțiunile și șampoanele, iar femeile îi dădeau întotdeauna ce rămânea.

— Dacă o vezi, spune-i să vină la ceai la mine când termină, zise doamna Van Damme, cu un zâmbet. Heloise accepta adesea invitația și mâncau împreună sendvișuri cu castraveciori sau salată de ouă și ecleruri de la room-service. Aveau un bucătar-șef din Anglia, care lucrase la Claridge’s și care se ocupa acum doar de ceaiul de la ora cinci după-amiaza, recunoscut ca fiind cel mai bun din oraș, chiar dacă maestrul bucătar era un francez pe care Hugues îl recrutase personal. Se implica în toate aspectele hotelului, fie ele „vizibile” sau ascunse de ochii clienților. Acest lucru făcea din hotelul Vendôme un loc într-adevăr deosebit. Tot personalul, în frunte cu Hugues, era pregătit să ofere servicii personalizate.

— Vă mulțumesc foarte mult, doamnă Van Damme, spuse Hugues cu multă politețe și cu o față zâmbitoare, pe când venea liftul. După aceea, se întoarse în hol și se gândi la fiica lui, sperând că își face temele, așa cum afirmase el. Avea și alte lucruri pe cap, deși arăta așa de relaxat că nimeni n-ar fi putut bănui ce agitație era în acel moment la subsol. Primiseră mai multe telefoane de la clienți de când fuseseră nevoiți să închidă apa acum o oră la majoritatea etajelor. Au explicat că se făceau niște reparații de rutină, iar centralistele și recepționerii îi asigurau pe toți cei care sunau că vor avea apă într-o oră. Dar adevărul era că se spărsese o țeavă de la subsol, așa că toți inginerii și instalatorii din hotel se străduiau să remedieze problema, iar cu câteva minute înainte fusese chemată și o echipă de instalatori din oraș.

Hugues părea calm când asigura zâmbind pe toată lumea că lucrurile vor reveni în curând la normal. Văzându-l, nu puteai să te îndoiești că nu ar fi avut situația sub control. Îi spunea în treacăt fiecărui oaspete care sosea că apa e temporar oprită, adăugând că defecțiunea se va remedia în foarte scurt timp. De asemenea, îl întreba dacă nu avea nevoie de ceva de la room-service. Nu-i spunea, dar nu avea de gând să-i ia vreun ban pentru asta, căci era un fel de compensație pentru lipsa apei și inconvenientele ce derivau din această defecțiune. Preferase să stea el însuși în holul de la intrare, pentru ca nou-veniții să aibă senzația că totul e în regulă. Tot ce spera era ca țeava spartă să fie găsită și reparată cât mai repede cu putință. Mai sperau cu toții și că departamentul de room-service nu va fi obligat să închidă; în bucătăria principală, apa se ridicase deja la înălțimea de 15 centimetri, așa că tot personalul de care nu era neapărat nevoie fusese trimis să dea o mână de ajutor în subsol. În holul de la intrare nu se vedea niciun semn de inundație. Hugues intenționa să se ducă la subsol să vadă care mai era situația. Din câte i se spusese, nivelul apei creștea acolo. Cu toate lucrările de renovare, era totuși un hotel vechi.

În timp ce Hugues le ura bun-venit unui aristocrat spaniol și soției sale, tocmai sosiți din Europa, în subsol situația se agrava. Oricine care vedea calmul și eleganța ce domneau în holul de la recepție nu putea bănui dezastrul de la nivelul inferior.

În subsol oamenii țipau, nivelul apei se ridica și țâșnea în șuvoaie dintr-un perete, iar inginerii înaintau cu greu prin apă, uzi din cap până în picioare. Patru instalatori încercau să repare conducta și toți cei șase ingineri ai hotelului fuseseră mobilizați. Mike, inginerul-șef, era aproape de locul din care țâșnea șuvoiul și se chinuia să găsească spărtura. Avea în jurul taliei o centură cu unelte și, pe când încerca să le folosească, o voce din spatele lui îi sugeră s-o întrebuințeze pe cea mai mare. El se întoarse mirat la auzul acelei voci cunoscute care acoperea hărmălaia și o văzu pe Heloise uitându-se la el cu interes. Era în apă până la genunchi, purtând un bikini roșu și un fulgarin galben și arătând înspre cea mai mare cheie fixă.

— Cred c-ar trebui s-o folosești pe cea mare, zise ea calmă, stând foarte aproape de el, cu ochii ei verzi, mari, și cu părul roșcat și strălucitor împletit încă în codițe. El observă că era în apă cu picioarele goale.

— E-n regulă, admise inginerul, dar, te rog, du-te mai încolo. Nu vreau să te lovesc din greșeală.

Ea încuviință cu un aer foarte serios și apoi îi zâmbi. Avea pistrui și îi căzuseră ambii dinți de lapte din față.

— Dacă va trebui, știu să înot, Mike, îl liniști ea.

— Sper că n-o să fie nevoie, spuse el, scoțând din centură cea mai mare cheie, pe care avusese oricum de gând s-o folosească. Orice se petrecea în hotel, Heloise voia să fie întotdeauna de față. Îi plăcea în mod deosebit să-și petreacă timpul cu inginerii. Îi arătă lui Mike unde se va duce și se îndreptă ascultătoare spre un loc mai înalt, începând să discute cu bucătăresele care veniseră să vadă cu ce pot fi de folos. Apoi au sosit instalatorii din oraș și au trecut cu greu prin apa înaltă pentru a se alătura celorlalți. Veniseră în subsol și mai mulți hamali, ca să scoată navetele cu vinuri scumpe din pivnițe, iar personalul de la bucătărie le dădea o mână de ajutor.

După o jumătate de oră de eforturi, inginerii și instalatorii au reușit să găsească locul din care curgea apa, au închis valvele, și instalatorii au continuat să repare conducta. Atunci, Heloise s-a întors prin apă la Mike, l-a bătut pe umăr și i-a spus că făcuse o treabă grozavă. El a râs, s-a uitat în jos la ea, a ridicat-o în brațe, a dus-o la bucătarii cu bonetele lor albe și înalte pe cap, cu haine complet albe și pantaloni cadrilați, care stăteau în ușa bucătăriei, și a pus-o jos.

— Dacă ți se întâmplă ceva, domnișorică, mă omoară tatăl tău. Te rog să stai aici.

Știa că degeaba îi spunea ce să facă. Heloise nu rămânea mult timp în același loc.

— N-am ce face aici, se plânse ea. La room-service toți sunt ocupați. Nu trebuie să-i deranjez.

Știa că nu trebuie să le stea în drum la orele de vârf.

Până atunci, la recepție zbârnâiseră telefoanele. Oamenii care voiau să se îmbrace pentru cină descopereau că nu aveau apă să facă o baie sau un duș, ori, dacă sunau la room-service, li se spunea că sunt foarte aglomerați, așa că trebuiau să amâne comenzile, însă hotelul le oferea gratis vin și alte băuturi. Hugues știa că o defecțiune ca aceasta putea să afecteze serios reputația hotelului, dacă nu se proceda cu tact și inteligență, așa că îi sună personal pe clienții cei mai importanți pentru a-și cere scuze și îi ceru șefului de la serviciul de aprovizionare să le mai trimită în camere încă o sticlă de șampanie Cristal, fiind, de asemenea, pregătit să aplice o reducere pentru fiecare cameră afectată în acea seară. Știa că are să-l coste, dar l-ar fi costat, în timp, și mai mult dacă nu o făcea. În orice hotel pot surveni probleme, dar modul în care erau rezolvate făcea diferența între un hotel de mâna a doua și unul de lux ca Vendôme, care era ceea ce se numește un „palat” în Europa. Până acum, niciunul dintre clienți nu se înfuriase pe cei din personal, oamenii erau doar puțin iritați, dar și mulțumiți de vinul și șampania din partea casei. Trebuiau să procedeze cât de bine puteau în această seară, iar în zilele următoare vor trebui să facă eforturi și mai mari să înlocuiască țeava spartă. În momentul de față, tot ce le trebuia era suficientă apă în hotel, pentru ca lucrurile să revină la normal.

După trei sferturi de oră, Hugues reuși să părăsească recepția și să coboare la subsol ca să vadă ce se întâmpla acolo. Se puseseră deja în funcțiune pompele pentru a se evacua apa, iar proprietarul a fost întâmpinat cu urale. Instalatorii fuseseră în stare să facă ce trebuia ca să izoleze conducta și să dea drumul din nou la apă. Personalul de la room-service se dădea peste cap să trimită clienților sticle de vin și șampanie. Heloise dansa prin apă în fulgarin și bikini, zâmbind fericită cu gura deschisă, în care se vedea că îi lipseau doi dinți din față, și bătând din palme. În clipa când și-a văzut tatăl, croindu-și drum prin apă spre el, acesta a privit-o cu tristețe. Nu era încântat s-o vadă aici, dar nici surprins, iar bucătarii cu care stătuse ea de vorbă au pufnit toți în râs. Heloise era mereu acolo unde se întâmpla ceva, exact ca tatăl ei. Făcea parte din hotel la fel de mult ca Hugues.

— Ce faci acolo? o întrebă tatăl ei, vrând să pară sever, dar fără prea mult succes. Arăta așa drăguț că îi era greu să fie supărat pe ea, ceea ce se întâmpla de altfel foarte rar, deși se mândrea că e sever cu ea. Dar nu reușea aproape niciodată. Doar privind-o, i se înmuia inima, iar dinții din față, care îi căzuseră, o făceau de-a dreptul irezistibilă și lui îi venea să râdă văzând-o în costumul ei de baie roșu și cu fulgarinul galben pe ea. Se îmbrăcase potrivit împrejurărilor. Întrucât mama ei o părăsise, el era acela care o pregătea dimineața pentru școală.

— Am coborât să văd cum pot să fiu de ajutor, spuse ea, cu mult simț practic. Mike a făcut o treabă excelentă. Mie nu mi-a mai rămas nimic de făcut.

Ridică din umeri în timp ce tatăl ei râdea. Toți spuneau că fata lui are un aer european.

— Asta-i foarte bine, îi zise el lui Heloise, făcând eforturi să nu râdă din nou. Dacă ai fi tu inginer-șef, am da de belea.

Zicând acestea, o duse înapoi în bucătărie, apoi reveni ca să-și felicite instalatorii și inginerii pentru ceea ce făcuseră. Era întotdeauna abil în relațiile cu personalul, așa că membrilor acestuia le plăcea să lucreze cu el, deși era dur câteodată. Aștepta multe de la ei, ca și de la sine însuși, și toți erau de acord că își comanda bine nava. Asta se întâmpla datorită pregătirii sale profesionale: știa să-i mulțumească pe clienții hotelului, cărora le oferea servicii excelente cât timp stăteau la Vendôme, hotel pe care îl conducea în așa fel încât totul să fie perfect.

Când se întoarse în bucătărie, Heloise mânca un fursec și discuta în franceză cu șeful raionului de patiserie. El îi făcea întotdeauna macarons^[2] franțuzești, pe care și le lua în pachețelul pentru școală.

— Dar temele, domnișoară? Ce-i cu ele? o întrebă tatăl ei pe un ton serios, iar Heloise făcu ochii mari și scutură din cap.

— N-am niciuna, tăticule.

— Oare să te cred?

Se uită îngrijorat în ochii ei mari și verzi.

— Le-am făcut pe toate înainte să vin aici.

Îl mințea, o cunoștea foarte bine. Prefera să se învârtă prin hotel decât să stea singură în camera ei și să-și facă temele pentru școală.

— Te-am văzut la mine în birou făcând ghirlande din hârtie după ce ai venit de la școală. Ar fi bine să mai verifici.

— Ei bine, poate mai am un pic de făcut la matematică, recunoscu ea ușor rușinată pe când el o lua de mână și o conducea la liftul de serviciu.

Își scosese saboții roșii când intrase în apă și acum și-i puse în picioare ca să urce la etaj.

Imediat ce au ajuns în apartament, Hugues își schimbă costumul și pantofii. Pantofii și manșetele pantalonilor îi erau îmbibate cu apă după vizita scurtă pe care o făcuse la subsol. Era un bărbat înalt, zvelt, cu părul aproape negru și aceeași ochi verzi ca ai lui Heloise. Mama ei era o blondă de aceeași înălțime, cu ochi albaștri. Străbunica după care fusese botezată Heloise avusese părul roșcat, la fel ca fetița lui Hugues.

Tatăl ei o înfășură într-un prosop și îi spuse să-și schimbe hainele, iar după câteva minute, ea apăru din nou, în jeanși, într-un pulover roz și cu pantofi de balet tot roz. Lua lecții de balet de două ori pe săptămână. Hugues dorea ca ea să ducă o viață de copil normal, dar era conștient că nu se întâmpla așa. Fără mamă, copilăria ei era deja neobișnuită, așa că întreaga ei lume era hotelul. Îi plăcea tot ce se petrecea acolo.

Aruncându-i o privire tristă tatălui ei, Heloise, odată îmbrăcată, se așeză la biroul din living și își scoase manualul și caietul de matematică.

— Ai grijă să-ți faci toată tema. Și sună-mă când ai terminat. O să vin aici să iau cina cu tine, dar mai întâi trebuie să mă asigur că nu mai sunt probleme.

— Bine, tăticule, spuse ea încet, în timp ce el pleca din apartament să se ducă la recepție și să vadă care era situația.

Heloise se uită visătoare timp de câteva minute la manualul de matematică, iar apoi se duse pe vârfuri la ușă. O întredeschise și se uită pe coridor. Avea trecere liberă. Tata trebuia să fi ajuns în holul de la intrare. Și, cu un zâmbet de spiriduș care o făcea să arate ca o mică vrăjitoare cu pistruii și părul ei roșu, Heloise ieși pe furiș din apartament și coborî pe scara de serviciu în jeanși și pantofi de balet roz. Știa unde sunt cameristele ei preferate din tura de noapte. Și, după cinci minute, le și ajuta să împingă căruciorul cu creme, loțiuni și șampoane, pentru a se ocupa de camerele clienților. Lui Heloise îi plăcea această operațiune, când puneau pentru fiecare oaspete cutii mici cu bomboane de ciocolată de la La Maison du Chocolat. Bomboanele erau delicioase, iar Ernesta și Maria îi dădeau întotdeauna o cutie, pe care o mânca zâmbind, după ce le mulțumea fetelor.

— Avem o groază de treabă azi în subsol, le informă ea în spaniolă, pe un ton serios. O învățaseră această limbă încă de când începuse să vorbească. Știa bine atât franceza, cât și spaniola înainte să împlinească cinci ani, pe lângă engleză. Hugues ținea mult ca fiica lui să vorbească mai multe limbi. Și el știa italiana și germana, întrucât era elvețian.

— Așa am auzit și eu, îi spuse Ernesta, portoricana mămoasă, și o îmbrățișă. Lui Heloise îi plăcea să stea cu ea și o luă de mână. Cred c-ai fost tare ocupată în după-amiaza asta, adăugă Ernesta cu o anumită sclipire în ochi, iar Maria, cealaltă cameristă din tura de noapte, o femeie tânără și frumușică, pufni în râs. Avea copii de aceeași vârstă cu Heloise, care o însoțeau cu plăcere când făcea camerele. Heloise își dorea mult compania femeilor și se simțea singură în apartamentul cel mare.

— Apa îmi ajungea până aici, spuse Heloise, punându-și o mână deasupra genunchiului. Dar acum totul e-n regulă acolo.

Ambele femei știau că se vor face reparații generale în următoarele zile. Auziseră de la ingineri.

— Dar temele? o întrebă Ernesta după aceea, însă Heloise îi evită privirea, jucându-se cu șampoanele.

Schimbaseră recent marca, acum era una de lux, iar fetiței îi plăcea la nebunie cum miroseau. Ți le-ai făcut?

— Bineînțeles, îi răspunse Heloise, cu un zâmbet poznaș, în timp ce împingeau împreună căruciorul spre altă cameră, iar fetița îi dădea încă două șampoane. Se ținu după ele până simți că sosise timpul să plece. Le sărută pe amândouă și le spuse noapte bună, apoi o luă la fugă pe scara de serviciu, exact la timp ca să se așeze din nou la birou. Tocmai terminase ultima problemă de matematică atunci când s-a întors tatăl ei să ia cina cu ea. O comandase de la room-service, dar mai târziu ca de obicei. Ea trebuia să-și adapteze programul după al lui, însă cina luată împreună era un ritual foarte important pentru amândoi.

— Îmi pare rău că am întârziat, spuse Hugues când intră pe ușă. E multă agitație în seara asta la subsol, dar cel puțin toată lumea are din nou apă.

Se ruga să nu se mai descopere vreo scurgere, dar treaba mergea acum, cu condiția să facă repede reparațiile necesare.

— Ce avem la cină? întrebă Heloise, închizând manualul de matematică.

— Pui, piure, sparanghel și înghețată, la desert. Îți convine? o întrebă tatăl ei, privind-o cu afecțiune.

— De minune, îi răspunse fetița cu un zâmbet și îi înconjură gâtul cu brațele. Ea era singura femeie din viața lui de trei ani încoace, după ce îl părăsise Miriam. Cât timp o ținea în brațe și o drăgălea, sosi cina. Bucătarul-șef mai pusese și niște melci pentru Heloise, căci știa că fetița se dădea în vânt după ei, și profiterol la desert. Nu prea era o cină pentru un copil de vârsta ei, dar acestea erau beneficiile traiului într-un hotel. Hugues apela pentru ea la bonele din hotel și amândoi aveau la dispoziție toate serviciile oferite și clienților, inclusiv mâncare gourmet.

S-au așezat la masa din sufrageria apartamentului și au vorbit despre hotel, ca de obicei. Heloise l-a întrebat ce oaspeți de marcă au mai venit și dacă starurile de cinema urmau să sosească în curând, iar el i-a spus pe scurt ce făcuse în acea zi, în timp ce ea îl privea admirativ. Lui îi plăcea s-o învețe de toate despre hotel. Astfel, având-o pe scumpa lui Heloise și hotelul de care să se ocupe, Hugues nu mai simțea nevoia de nimic altceva în viață; și nici Heloise. Amândoi trăiau într-o lume ferită de griji, care li se potrivea de minune. Ea își pierduse mama, și el, soția, dar erau împreună, ceea ce părea să fie acum mai mult decât suficient. Când se gândea la viitor, lui Hugues îi plăcea să creadă că, după ce va mai crește fiica sa, vor conduce hotelul împreună. Până atunci, se mulțumeau să-și ducă viața în hotelul pe care îl visase el.