Inspectorul O. Rater

Născut la Greenwich în 1875, EDGAR WALLACE urmează școala elementară la Londra. După o serie de slujbe mărunte, pleacă pentru o perioadă de șase ani ca mercenar. Așa ajunge în Africa de Sud, unde are șansa de a fi angajat de agenția Reuters, pe post de corespondent de război. Urmează apoi o colaborare fructuoasă cu ziarul „Daily Mail”.

Scriitor extrem de prolific, în douăzeci și șapte de ani de activitate Edgar Wallace scrie o sută cincizeci de romane de mare succes. Moare în 1932.

În anul 1938, Margaret Lane, nora celebrului scriitor va publica „EDGAR WALLACE - Biografia unui fenomen”.

1. ORATORUL

Era foarte limpede pentru toată lumea de ce inspectorul șef Oliver Rater era supranumit „Oratorul”. Celor ce nu gustau umorul englezesc le era însă mai puțin limpede cauza pentru care această poreclă nu fusese niciodată înlocuită cu o alta. Motivul se datora mai degrabă firii sale taciturne decât jocului întâmplării^[1].

Domnul Rater vorbea puțin, dar gândea mult. De asta nu se putea îndoi nimeni.

Era un bărbat înalt, lat în umeri, cu o față lătăreață și lipsită de expresie. Când îi vorbeai aveai tot timpul impresia că vorbele îți sunt puse la îndoială. Te despărțeai de el ferm convins că nu avea un vocabular mai bogat de zece cuvinte. Mulți criminali îi fuseseră aduși în față cu un alibi atât de perfect încât părea absolut ridicol să fie reținuți pentru cercetări, dar sfârșiseră prin a recunoaște totul, sub povara tăcerii lui apăsătoare.

— Are un singur viciu, obișnuia să spună comisarul adjunct, gândește prea mult.

Într-o după-amiază de februarie, retras într-un colț al camerei ticsite cu cadouri de nuntă, Oratorul se lăsase pradă slăbiciunii sale preferate, aceea de a privi adunarea mondenă ce venise să-și prezinte darul, fiecare gândind în sinea lui că cel adus de el este cel mai grozav.

De regulă, nimeni nu invită un inspector șef de poliție să admire cadouri de nuntă. Dar Oratorul o făcuse din proprie inițiativă și venise ca oaspete, căci fusese prieten cu defunctul tată al miresei. Angela Marken își amintise de el atunci când făcuse lista invitaților.

— Draga mea, îi spuse mama soacră înțepat, cum să inviți un polițist? E ridicol.

Angela oftă și se lăsă pe spate în scaun, rozând gânditoare capătul creionului.

— Nu înțeleg de ce nu, răspunse ea plictisită. Ar fi unul din puținii oameni respectabili invitați la nunta mea.

Ezită puțin și apoi adăugă:

— Aș putea să-l invit și pe Donald Grey.

Doamna Marken strâmba din nasul ei aristocratic.

— Sub nici o formă. Fii realistă Angela. Donald este un băiat foarte bun și țin mult la el, dar nu îți poți permite luxul să devii sentimentală când e vorba de un tânăr cu un venit de 300 de lire pe an.

— Cred că ai dreptate, răspunse fata cu resemnare și scrise pe plic adresa inspectorului șef Rater. O să ne păzească și bijuteriile cu ocazia asta, nu? Facem și o economie, zise ea cu ironie.

Puțini din invitații ei ar fi putut înțelege cărui fapt i se datora ironia asta. Lordul Eustace Lightley era bogat și urma să moștenească un ducat, era chipeș și avea chiar și veleități de poet. Era - din toate punctele de vedere - o partidă pentru fiica unui șef de poliție ce nu lăsase nici o avere, pentru că singura lui pasiune fusese teoria strategiei militare.

Angela era zveltă și de o frumusețe discretă, însă foarte sigură pe ea. Văzând-o intrând, gătită cu rochia de mireasă, Oratorul își spuse în sinea sa că era o apariție încântătoare. Nu mulți se puteau lăuda că au stârnit admirația Oratorului, așa că atitudinea sa de acum putea fi luată drept entuziasm. Mai târziu dădu cu ochii și de mire, dar nu-l plăcu de la prima vedere. Era un bărbat uscățiv, cu o față prelungă și ten de fată, în ciuda celor 35 de ani. Lordul Eustace Lightley nu era genul de bărbat care să-i placă Oratorului, care își spuse în sinea sa că, dacă Atotputernicul l-ar fi pus pe el să închipuiască câteva tipuri de om, Lordul Eustace Lightley nu i-ar fi trecut, pur și simplu, prin minte.

Excelența sa, ducele, era un om atât de irascibil încât de multe ori ieșirile lui frizau bădărănia. Oratorul cu greu avea să uite prima lor întâlnire.

— Tu ești tipul ăla, detectivul? întrebă el.

Oratorul încuviință din cap, ceea ce la el însemna un adevărat discurs.

— Atunci de ce naiba stai ascuns într-un colț? N-ai cum să vezi nimic de aici, bătrâne. De ce nu urci în galerie? zise el, indicîndu-i-o cu degetul.

Oratorul își scărpină vârful nasului.

— Nu ești de nici un folos dacă stai aici, continuă lordul din ce în ce mai furios. Ori că stai aici, ori în Grosvenor Square, tot una-i.

— Chiar într-acolo și plec, zise Oratorul, întorcându-i spatele și ieșind din încăpere fără vreo altă explicație.

Asta a fost prima și ultima dată când se întâlni cu lordul Eustace Lightley, dar avea să afle multe despre el în următoarele zece minute, de la un tânăr ce-l acostă în fața intrării. Acesta avea o înfățișare respectabilă și ducea în mână un pachet frumos ambalat în hârtie maro; dorea să afle cum putea să dea cât mai repede de excelența sa. Desigur că îl recunoscuse de-ndată pe domnul Rater, de altfel nici nu era prea greu, căci chipul Oratorului apărea adesea în ziarele cele mai citite.

— Ce lucruri ciudate se mai întâmplă pe lumea asta, d-le Rater, nu-i așa? Lucruri la care nu te-ai fi gândit niciodată. De sute de ani noi suntem farmaciștii casei excelenței sale. De la noi își cumpără pasta de dinți, săpunul, tot ce au nevoie. Chiar și când a fost în Siria, acum mulți ani și a avut ceva probleme cu plămânii; acum e vindecat, îi trimitem săptămânal...

Domnul Rater ascultă cu mult interes cele spuse de tânăr.

Un an și ceva mai târziu d-l Rater se afla la Ostende, unde își petrecea concediul. Era celibatar, așa că își putea permite o astfel de vacanță costisitoare. Alesese Ostende-ul fiind aproape sigur că aici avea să dea de tot felul de indivizi care nu s-ar fi așteptat niciodată să-l vadă aici. De obicei nu citea ziarele, însă o frântură de conversație ce-i ajunse din întâmplare la urechi la hipodrom, între curse, avea să-l facă să caute degrabă o bibliotecă, unde ceru un teanc de ziare vechi.

„Cu tristețe vă aducem la cunoștință încetarea din viață a lordului Eustace Lightley. Bolnav de câteva luni, excelența sa a murit pe neașteptate ieri seară, la reședința sa din Heart Street, Mayfair”

— Doamne, Dumnezeule! exclamă dl. Rater.

Dacă ar fi fost să dea frâu liber primului instinct, ar fi trimis imediat văduvei o telegramă de felicitare. Dar se mărgini să-și noteze în agendă conversația pe care o avusese cu tânărul de la farmacie. Apoi chestiunea îi ieși complet din minte, căci în următoarele trei zile fu extrem de prins cu diverse întrevederi cu polițiștii din Ostende. O serie întreagă de furturi fuseseră săvârșite în marile hoteluri; bijuterii de mare valoare fuseseră subtilizate în timp ce posesorii lor luau masa sau erau la cazinou. Oratorul nu se putu abține să nu participe direct la eforturile poliției de a soluționa aceste cazuri.

Suspecții erau în număr de cinci, dar cel pe care îl bănuia cel mai tare nu se afla printre ei. Toate furturile fuseseră săvârșite în maniera tipică a lui Osawold și de aceea fu puțin dezamăgit să afle la telefon că William nu părăsise de loc Londra unde în ultima lună fusese în permanență sub observația poliției.

— De fapt, spuse vocea din telefon, era cât pe ce să fie arestat în ziua în care spui că a fost comisă spargerea... Un om de-al nostru l-a văzut ieșind dintr-o casă din West End și l-a recunoscut imediat. Dar se pare că o doamnă, al cărei soț era bolnav, l-a chemat în casă. I se stricase telefonul și l-a rugat pe el să aducă doctorul.

— Ce ghinion, comentă Oratorul.

A doua zi a fost arestat adevăratul hoț. Era un cetățean american pe nume Lavinsky și, astfel, cazul a fost rezolvat.

Oratorul se întoarse din concediu refăcut și atât de bine dispus încât în tren catadicsi să încuviințeze când vecinul de compartiment declară că era o vreme cu adevărat superbă.

Londra îl solicită la maxim. Trei luni încheiate îl urmări pas cu pas pe Honoré de Youre, criminalul din Bath; într-o dimineață devreme, pe când se întorcea de la execuția unui criminal ce avusese loc la închisoarea Wandsworth (Oratorul asista întotdeauna la execuția celor condamnați la pedeapsă capitală) și străbătea Hyde Park-ul, se auzi strigat de o voce răgușită și puțin ironică:

— Alo, inspectore, hai să-ți ciripesc ceva.

Își întoarse încet capul și ceea ce văzu îl luă prin surprindere. La volanul unei limuzine mari și extrem de frumoase, închiriată probabil, gândi el, stătea un bărbat de o eleganță ostentativă; pălăria albă era o obrăznicie, iar inelul cu diamnat ce-i strălucea pe deget era de-a dreptul scandalos.

— Urcă, inspectore, îi spuse Bill Osawold cu seninătate.

După licărirea de panică ce îi apăru pentru o clipă în privire când Oratorul, cu un aer grav, deschise portiera și urcă, așezându-se lângă cel pe care îl trimisese în trei rânduri la închisoare, era clar că Osawold nu se așteptase că invitația să-i fie luată în serios.

— Vreo afacere la orizont, Bill? îl întrebă Oratorul.

Bărbatul tuși, parcă negăsindu-și locul în scaunul capitonat, sub privirea scrutătoare a detectivului.

— Arăți superb, Bill, murmură Oratorul.

Într-adevăr, dl. Osawold avea o ținută deosebită.

Costumul în carouri, din stofă de lână, cămașa lucioasă de mătase cu dungi violete și guler asortat, acul de cravată cu diamant, pantofii ușori din piele fină și șosetele din mătase străvezie, erau de-a dreptul impresionante.

— Sunt curat, inspectore, zise Bill cu o voce guturală. Am primit o moștenire de la o mătușă. Să vii să vezi unde stau.

Oratorul îl examină din cap până în picioare cu eficiența unui aspirator căruia nu-i scapă nici un fir de praf.

— O mătușă, zici? Pun pariu că se uită la tine din ceruri încântată de fapta ei. Era din Australia, nu?

— Nu, din America, spuse Bill și figura lui expresivă se strâmba în ceea ce se dorea a fi un zâmbet. Dacă ești prin zonă și ai chef de o dușcă, nu mă ocoli. Bloomsbury Mansions nr. 107.

— Nu beau decât apă de izvor, zise Oratorul cu blândețe.

Admirația ce i se citea pe față era absolut sinceră.

— Și când mă gândesc că ultima oară ne-am întâlnit pe acoperiș la Albemarle Mansions, când te-am prins cu mâța-n sac și ai luat cinci ani pentru port ilegal de armă!

Celălalt părea foarte jenat.

— Ăsta-i un capitol încheiat, inspectore. De când a murit unchiu'...

— Mi-ai povestit de ea, murmură Oratorul.

— Vreau să zic, mătușa... N-am mai călcat strâmb. Nu mai ținea să mă înhăitez cu toți dubioșii.

Dl. Rater își privi interlocutorul așa cum un contabil s-ar uita la un bilanț falsificat. Ajunse la concluzia că povestea lui nu prea stătea în picioare, căci îi știa pe de rost trecutul. Multe din crimele în care numele lui fusese amestecat nu erau neapărat legate de spargeri. Avea în el o cruzime primitivă, greu de detectat la prima vedere. Oratorului îi veni în minte un episod legat de o crimă atroce care îl scosese pe Bill din circulație timp de cinci ani și trei luni și îi împrospătă memoria plutocraticului domn Osawold.

— Cred că nu eram în toate mințile, îi replică acesta, dând din cap. Și oricum, fata aia a îndrugat o groază de minciuni despre mine și nici cu tine nu mi-a fost rușine, inspectore.

— Asta mi-e meseria, încuviință dl. Rater.

Mașina ajunsese acum în dreptul intrării în parc dinspre Marble Arch și Osawold făcu semn șoferului să oprească.

— Te las aici, inspectore. Am întâlnire cu un prieten, zise el și respiră ușurat, văzându-și dușmanul îndepărtându-se.

Treaba cu întâlnirea nu era o minciună. Acasă îl aștepta o tânără nostimă care făcuse greșeala să-i accepte invitația de a lua masa cu el în tête-à tête.

Dl. Rater nu era nici afectat și nici surprins de faptul că un criminal notoriu, de ultimă speță, ajunsese în posesia unei averi deloc neglijabile. Nu era un caz neobișnuit. Nu la fel făcuse și Harry Gay, tăinuitorul, care închiriase un întreg etaj la Hotelul Splendid, după ce reușise să dea lovitura vieții? La fel procedase și Clew Remmi, care își sărbătorise o spargere ca la carte bând bere, cățărat pe acoperișul celei mai scumpe limuzine din Londra, în timp ce aceasta străbătea Oxford Street-ul.

În aceeași după amiază la ora 5, la cartierul general al poliției se primi un telefon și se făcu imediat legătura cu biroul domnului Rater. Era ceva referitor la Bill Osawold, sau cel puțin așa se înțelegea din țipetele isterice ale unei tinere aflate în pragul unei crize de nervi.

— A, da, zise Oratorul cu blândețe.

A fost mai mult sau mai puțin o coincidență că, pe când ieșea din clădirea Scotland Yard-ului, îndreptându-se spre Whitehall, prima persoană pe care dl. Rater o întâlnea avea să fie Bill Osawold; și totuși nu a fost chiar o coincidență, deoarece drumul dintre Bloomsbury și stația Waterloo trece pe lângă Whitehall și traversează podul Westminster, iar Bill tocmai se îndrepta spre gară, pregătit să șteargă puțină, dacă cele două valize măricele și cufărul voluminos aflate încă în portbagajul taxiului pot fi luate drept dovadă. Taxiul lui Bill trecu ca o săgeată pe lângă inspector pentru a se opri puțin mai departe, vis-a-vis de clădirea Parlamentului, blocat într-un dop de circulație. Până să se restabilească circulația, Oratorul era deja lângă ușa deschisă a taxiului.

— Haide, ieși. Hai, tinerește, zise el.

Bill se supuse. Era alb ca varul și ochii îi scăpărau de furie. Cu un singur gest Oratorul îl chemă la ordin pe polițistul din apropiere:

— Umflă-l, îi zise, scurt. Are o jucărie la el.