Intalniri intamplatoare

Casa de la numărul 2129, Wyoming Avenue, se înălța în întreaga sa substanțială splendoare, cu fațada de piatră cenușie sculptată meșteșugit și bogat ornamentată, înfrumusețată de un vultur mare auriu și împodobită cu steagul francez, ce se învolbura ușor în briza stârnită abia după-amiază. Era, poate, ultima briză pe care avea s-o simtă orașul Washington D.C. Timp de câteva luni, vara intrându-și în drepturi. Sosise deja luna iunie. Iunie, 1939. Iar ultimii cinci ani trecuseră mult prea repede pentru Armand de Villiers, ambasadorul Franței.

Stătea în cabinetul său, cu vedere spre eleganta grădină, privind absent fântâna arteziană, un moment doar, după care reveni cu atenția la muntele de hârtii de pe birou. În pofida miresmei bogate de liliac din aer, avea treburi de făcut, prea multe treburi. Mai ales acum. Știa că avea să rămână la birou până noaptea târziu, la fel ca în fiecare seară din ultimele două luni, pregătindu-se pentru întoarcerea în Franța. Știuse că avea să sosească rechemarea și, totuși, în aprilie, când i se spusese, ceva dinlăuntrul lui îl duruse preț de-o clipă. Chiar și acum, de fiecare dată când se gândea la întoarcerea acasă, îl copleșeau emoții amestecate. La fel se simțise și când plecase din Viena, Londra, și din San Francisco înaintea lor, precum și din alte posturi anterioare.

Aici, însă, se formase o legătură mai puternică. Armand avea un mod al lui de-a prinde rădăcini, de a-și face prieteni, de-a se îndrăgosti de locurile unde era detașat. Acest lucru îi îngreuna mutările. Și, totuși, de astă dată, nu se muta; se întorcea acasă.

Acasă. Trecuse atâta timp de când nu mai locuia acolo și aveau atâta nevoie de el. Tensiunea plutea peste toată Europa, pretutindeni lucrurile erau în schimbare. Simțea adesea că trăia numai pentru notele zilnice de la Paris, care-l ajutau să înțeleagă oarecum ce se întâmpla. Washington-ul părea la ani-lumină depărtare de problemele care asediau Europa, de spaimele care făceau să tremure inima Franței. Aici, în această țară ocrotită de Dumnezeu, nu aveau de ce să tremure. În Europa, însă, nimeni nu se mai simțea la fel de în siguranță.

Cu doar un an în urmă, toată lumea din Franța fusese convinsă că războiul era iminent, deși acum, din câte auzise Armand, mulți își înmormântaseră temerile. De adevăr, însă, nu te puteai ascunde la nesfârșit. I-o spusese și lui Liane. Cu patru luni în urmă, când se sfârșise războiul civil din Spania, devenise clar că germanii se apropiau, iar aerodromul lor aflat chiar sub Irún îi apropia până la doar câțiva kilometri de Franța. Chiar și dându-și seama de acest lucru, însă, Armand era conștient că existau oameni care nu doreau să vadă ce se întâmpla. În ultimele șase luni, Parisul fusese incomparabil mai relaxat decât înainte, cel puțin la suprafață. El însuși fusese conștient de acest lucru când fusese acasă de Paște, pentru întâlniri secrete cu Ministerul de Interne, prilej de a-l anunța că misiunea sa la Washington lua sfârșit.

Fusese invitat la o rundă continuă de recepții sclipitoare, în acut contrast cu vara anterioară, dinaintea acordului de la Munchen cu Adolf Hitler. Înainte de asta, domnise o tensiune insuportabilă. Apoi, însă, se risipise dintr-odată, în locul ei instalându-se un soi de animație frenetică, Parisul fiind în cea mai bună formă. Aveau loc petreceri, baluri, spectacole de operă, vernisaje și gale, ca și cum rămânând tot timpul ocupați și continuând cu râsetele și dansurile, ar fi făcut războiul să ocolească la nesfârșit Franța. Armand fusese nemulțumit de veselia frivolă pe care o văzuse printre prietenii săi la Paște, deși înțelegea totuși că acesta era modul lor de a-și ascunde spaima. La înapoiere, discutase despre asta cu Liane.

— Par a fi atât de speriați, încât nu vor să se mai oprească din râs, de teamă că, dacă o fac, vor țipa de spaimă, fugind să se ascundă.

Dar râsul lor n-avea să oprească începutul războiului, n-avea să oprească marșul lent și constant al lui Hitler asupra Europei. Armand se temea uneori că de-acum înainte nimic n-avea să-l mai oprească pe acel om. Vedea în Hitler un demon înfricoșător și, deși existau și cei din posturile sus-puse care se arătau de acord cu el, alții considerau că Armand devenise prea nervos în anii îndelungați de muncă în slujba țării, ajungând un bătrân fricos.

— Cu asta te-ai ales după atâta trai în State, băiete? îl tachinase cel mai bun prieten al său din Paris. Era din Bordeaux, unde el și Armand copilăriseră împreună, acum fiind directorul a trei dintre cele mai mari bănci din Franța. Nu fi naiv, Armand. Hitler nu s-ar atinge în veci de noi.

— Englezii nu sunt de aceeași părere cu tine, Bernard.

— Și ei sunt niște babe fricoase și-n plus, le place să-și joace jocurile lor de-a războiul. Îi excită gândul de-a se lua de păr cu Hitler. Altceva n-au de făcut.

— Ce prostie!

Armand trebuise să-ți stăpânească nervii și să asculte, dar glasul lui Bernard nu era singurul pe care-l auzise luându-i pe englezi în derâdere, și plecase din Paris aproape furios, la sfârșitul șederii sale de două săptămâni. Se așteptase ca americanii să fie orbi față de amenințarea cu care se confrunta Europa, dar sperase că va auzi altceva în propria lui țară, și nu auzise nici jumătate. Avea propriile lui puncte de vedere asupra acestui subiect, propriile lui opinii privind amenințarea care se profila, privind pericolul reprezentat de Hitler și iuțeala cu care dezastrul avea să se pogoare asupra lor. Sau, poate, se gândea el în drum spre casă, poate că Bernard și ceilalți aveau dreptate. Poate că era prea înfricoșat, prea îngrijorat pentru patria lui. Într-un fel, întoarcerea acasă putea fi utilă. Avea să-l aducă mai aproape de pulsul Franței.

Liane primise bine vestea plecării. Era obișnuită cu împachetatul și mutările. Și-i ascultase cu interes descrierile stării de spirit de la Paris. Era o femeie inteligentă și înțeleaptă, și aflase de la Armand, de-a lungul anilor, multe despre secretele politicii internaționale. Într-adevăr, învățase mult de la el, Armand fiind încă de la începuturile căsniciei lor dornic să-i împărtășească punctele lui de vedere. Ea era atât de tânără și însetată să afle totul despre cariera lui, despre țările în care era trimis, despre implicațiile politice ale numeroaselor lui tratative. Zâmbi în sinea lui, cu gândul la ultimii zece ani. Liane fusese un mic burete lacom, absorbind fiecare picătură de informație, înfulecând fiecare bucățică, și învățase cu spor.

Acum avea propriile ei opinii și, adesea, nu era de acord cu el, sau se arăta mai îndârjită decât soțul ei în privința unei idei comune. Cel mai furios conflict îl avuseseră cu doar câteva săptămâni în urmă, la sfârșitul lui mai, cu privire la S.S. St Louis, un vas care ducea din Hamburg nouă sute treizeci și șapte de evrei, cu binecuvântarea lui Joseph Goebbels, îndreptându-se spre Havana, unde refugiaților li s-a refuzat intrarea, părând sortiți să moară la bordul navei ce rămânea blocată în rada portului. Alții s-au angajat în eforturi frenetice de a găsi un cămin pentru refugiați, altfel aceștia fiind condamnați să se întoarcă la Hamburg și la soarta ce-i aștepta acolo. Liane însăși vorbise cu președintele, profitând de faptul că-l cunoștea, dar fără niciun rezultat. Americanii refuzaseră să-i primească, iar Armand o privise pe Liane prăbușindu-se pradă lacrimilor, în timp ce-și dădea seama că toate eforturile ei și cele ale altor nenumărate persoane fuseseră zadarnice. Se primeau mesaje de pe vas, anunțând sinuciderea în masă decât să accepte înapoierea în portul de unde veniseră. În sfârșit, din fericire, Franța, Anglia, Olanda și Belgia acceptaseră să-i primească, dar lupta între Armand și Liane continuase. Pentru prima oară în viața ei, fusese dezamăgită în propria sa țară. Furia ei nu cunoștea limite. Și deși Armand îi împărtășea sentimentele, insista că Roosevelt avusese motive să refuze preluarea refugiaților. O înfuria și mai tare faptul că Armand era dispus să accepte decizia lui Roosevelt. Se simțea trădată de propriul ei popor. America era tărâmul bogățiilor și al belșugului, căminul vitejilor, țara oamenilor liberi. Cum putea să scuze Armand refuzul lor de a-i primi printre ei pe acei oameni? Nu era o chestiune de judecată, încerca el să-i explice, ci de a accepta că uneori guvernele iau decizii aspre. Important era să recunoască faptul că refugiații erau în siguranță. După aceea, Liane avusese nevoie de câteva zile pentru a se calma, dar chiar și astfel, angajase o discuție lungă și aproape ostilă cu Prima Doamnă, la un prânz între cucoane. Doamna Roosevelt fusese înțelegătoare față de mânia lui Liane. Și pe ea o răvășise soarta pasagerilor de pe St. Louis, dar nu reușise să-și convingă soțul să se răzgândească. Statele Unite trebuiau să-și respecte cotele, iar cei nouă sute treizeci și șapte de refugiați germano-evrei depășeau cota corespunzătoare acelui an. Doamna Roosevelt i-a amintit din nou lui Liane că, pentru aceștia, totul se terminase cu bine. Totuși, era un eveniment care-o impresionase pe Liane prin gravitatea calvarului acelor oameni în Europa și deodată dobândise o nouă înțelegere asupra celor ce se întâmplau departe de viața pașnică a dineurilor diplomatice din Washington. Astfel, devenea nerăbdătoare să se întoarcă în Franța împreună cu Armand.

— Nu-ți pare rău că-ți părăsești din nou țara, dragostea mea? o privise el blând, când își luau liniștiți cina, acasă, după ce incidentul cu nava St Louis se răcise în sfârșit.

Liane clătinase din cap.

— Vreau să știu ce se întâmplă în Europa, Armand. Aici, mă simt atât de departe de toate.

Apoi îi zâmbise, simțind că-l iubea mai mult ca oricând. Trăiseră împreună zece ani de extraordinară fericire.

— Chiar crezi că va începe curând războiul?

— Nu pentru țara ta, iubito.

Dintotdeauna obișnuise să-i amintească originea ei americană. Considerase mereu important ca Liane să-și mențină un simț al propriilor îndatoriri, pentru a nu fi înghițită complet de vederile și legăturile lui cu Franța. Ea era o entitate separată, la urma urmei, și avea dreptul la propriile ei obligații și opinii, care până acum nu se amestecaseră niciodată cu ale lui. Din când în când avea loc între ei câte o ceartă feroce, câte o izbucnire de disensiuni, dar acestea păreau sa mențină relația sănătoasă, și nu-l deranjau pe Armand. Îi respecta părerile la fel de mult ca pe ale lui proprii, și-i admira zelul de a-și susține convingerile. Era o femeie puternică și avea o minte admirabilă. O stima de când o văzuse prima oară, la San Francisco, când era o fată în vârstă de numai cincisprezece ani. Fusese o copilă fermecătoare, de o frumusețe aurie aproape eterică și, totuși, după ani și ani de existență în singurătate alături de tatăl ei, Harrison Crockett, Liane dobândise cunoștințe și o înțelepciune neobișnuite la o fată atât de tânără.

Armand mai ținea bine minte momentul când o văzuse pentru prima dată, într-o rochie de vară din in alb, cu o pălărie mare de pai, hoinărind prin grădina Consulatului din San Francisco, fără a spune nimic, în timp ce-i asculta pe „oamenii mari“, pentru a se întoarce apoi spre el, cu un surâs sfios, ca să-i spună într-o franceză impecabilă ceva despre trandafiri. Tatăl ei fusese nespus de mândru.

Armand zâmbi la amintirea îndepărtată a tatălui ei. Harrison Crockett fusese un om absolut neobișnuit. Sever și amabil în același timp, distins, dificil, chipeș, obsedat de propria-i intimitate și de protecția propriei sale fete, și încununat de mare succes în transporturile navale. Era un om care nu-și irosise viața.

Se cunoscuseră la scurt timp după sosirea lui Armand în San Francisco, cu prilejul unui mic și strălucitor dineu, oferit de către consulul anterior înainte de-a fi plecat din San Francisco la Beirut. Armand își amintea că, din câte știa el, fusese invitat și Crockett, dar era aproape sigur că n-avea să vină. Harrison Crockett se ascundea dincolo de zidurile elegantei sale fortărețe de cărămidă de pe Broadway, cu vedere spre golf. Fratele lui, George, avea o mult mai mare înclinație de a veni la petreceri și se număra printre cei mai populari burlaci din San Francisco, nu atât prin farmecul său, cât datorită relațiilor și enormului succes al fratelui lui. Dar, spre marea uimire a tuturor, Harrison venise la dineu. Vorbise puțin și plecase devreme, dar, înainte de asta, fusese foarte amabil cu Odile, soția lui Armand. Atât de amabil, încât ea insistase să-l invite împreună cu fiica lui la ceai. Harrison îi vorbise lui Odile despre fată, fiind deosebit de mândru că vorbea atât de bine franțuzește și, cu un surâs încântat, spusese că era „o fată absolut remarcabilă”, comentariu care-i făcuse pe amândoi să zâmbească, atunci când Odile i-l relatase lui Armand.

— Cel puțin are un punct slab. Arată întru totul la fel de neîndurător pe cât se spune că e.

Dar Odile îl contrazisese:

— Cred că te înșeli, Armand. Cred că e un om foarte singur. Și e absolut înnebunit după fată.

Odile nu se înșelase foarte mult. La scurt timp după aceea, aflaseră cum își pierduse soția, o frumoasă tânără de nouăsprezece ani, pe care o adora. Înainte de această întâmplare, fusese prea ocupat cu imperiul său naval, dar după câte se părea, odată ce-i venise ideea însurătorii, alesese bine.

Arabella Dillingham Crockett fusese pe cât de inteligentă, pe-atât de frumoasă, iar ea și Harrison dăduseră, împreună, câteva dintre cele mai orbitoare baluri din oraș. Plutea prin casa pe care i-o construise el, arătând ca o prințesă din poveste, cu rubinele cumpărate de Harrison din Orient, diamante mari aproape cât ouăle și, peste buclele aurii, tiare comandate special pentru ea, la Cartier. Primul lor copil fusese anunțat cu tot atâta emoție ca a doua pogorâre a mântuitorului, dar, în pofida obstetricianului adus special din Anglia și a celor două moașe chemate din Est, Arabella murise la naștere, lăsându-l văduv și cu un copil mic, o fetiță după chipul și asemănarea ei, pe care o adora la fel cum își adorase înainte soția. În primii zece ani de după moartea acesteia, nu mai ieși din casă decât ca să se ducă la firmă. Crockett Shipping era una dintre cele mai mari linii navale din State, cu vase răspândite pe toate mările Orientului, transportând mărfuri, precum și două nave de pasageri extraordinar de elegante, care făceau curse în Hawaii și Japonia. În plus, Crockett avea vase de pasageri în America de Sud, plus câteva care călătoreau profitabil de-a lungul Coastei de Vest a Statelor Unite.

Colabora intens cu fratele său, conducând imperiul împreună, dar timp de un deceniu Harrison se văzuse foarte puțin cu vechii săi prieteni. Apoi, în sfârșit, o luase pe Liane într-o vacanță în Europa, arătându-i toate minunile Parisului și Berlinului, ale Romei și ale Veneției, iar la sfârșitul verii, înapoindu-se, începuse să-și includă din nou prietenii în viața lui. Trecuse epoca marilor petreceri la reședința pe Broadway, dar ajunsese să-și dea seama cât de singură se simțea fata și cât de multă nevoie avea de compania altor copii, a altor oameni, așa că Harrison deschisese din nou, treptat, ușile. Urmaseră activități axate numai în jurul fiicei sale: spectacole de marionete, seri de teatru și excursii la lacul Tahoe, unde cumpărase o frumoasă cabană de vară. Harrison Crockett nu trăia decât pentru a-i face plăcere, a o apăra și prețui pe Liane Alexandra Arabella.

Fusese botezată după bunicile răposate și după mamă, trei frumuseți dispărute, reușind cumva să combine farmecul și drăgălășenia celor trei. Oamenii se minunau întâlnind-o. În pofida somptuoasei existențe pe care o ducea, nu se zărea niciun semn ca aceasta s-o fi afectat. Era simplă, deschisă, calmă și înțeleaptă mai presus de vârsta ei, după atâția ani în care luase masa singură cu tatăl său și, uneori, cu unchiul, ascultându-i cum vorbeau despre afaceri și-i explicau îndeletnicirea navală, precum și politica țărilor într-ale căror porturi navigau vasele lor. La drept vorbind, era mai fericită alături de tatăl ei decât de alți copii și, crescând, a început să-l însoțească pretutindeni; până când, în sfârșit, ajunseseră și să-și ia ceaiul la Consulatul Franței, într-o zi din primăvara anului 1922.

Soții De Villiers s-au îndrăgostit imediat de ea, urmarea fiind o prietenie între familiile De Villiers și Crockett care a înflorit de-a lungul următorilor trei ani. Toți patru făceau adesea excursii împreună. Armand și Odile se duceau să stea pe frumoasa proprietate de la Lacul Tahoe, își petreceau vacanțele împreună cu Liane călătorind pe câte un vas de-al lui Harrison și, în cele din urmă, Odile a luat-o pe Liane în Franța. Odile a devenit pentru ea aproape ca o a doua mamă, pentru Harrison fiind o consolare să-și vadă fiica atât de fericită și de bine îndrumată de o femeie pe care o respecta și o plăcea. Pe-atunci, Liane avea aproape optsprezece ani.

În toamna următoare, când Liane a intrat la Mills College, Odile a început să se simtă rău, plângându-se de dureri constante de spate, de lipsa poftei de mâncare, de accese de febră frecvente și, în final, de o tuse înspăimântătoare care refuza să-i mai treacă. La început, medicii au insistat că nu-i găseau nimic și i s-a sugerat cu calm lui Armand că Odile suferea doar de dorul țării, urmând ca el să se gândească eventual s-o trimită înapoi în Franța. Dar asemenea capricii nu-i erau caracteristice, iar Armand a insistat să consulte toți doctorii din oraș. Voia s-o ducă și la New York, pentru a vizita un medic recomandat de Harrison, dar înainte de călătoria programată a devenit evident că era mult prea grav bolnavă ca să se deplaseze. Abia atunci au descoperit în sfârșit, cu prilejul unei scurte și deprimante operații, că Odile de Villiers era devorată de cancer. Au cusut-o la loc și i-au dat lui Armand vestea, pe care el i-a împărtășit-o a doua zi lui Harrison Crockett, cu fața scăldată în lacrimi.

— Nu pot trăi fără ea, Harry… Nu pot…

Armand îl privise cu ochii dilatați de o groază cumplită, în timp ce Harrison dădea încet din cap, el însuși cu ochii înlăcrimați. Își aducea aminte mult prea bine propria-i durere din urmă cu optsprezece ani. Și, printr-o ironie a soartei, Armand avea exact aceeași vârstă pe care o avusese Harrison când o pierduse pe Arabella – patruzeci și trei de ani.

Dar Armand fusese căsătorit cu Odile douăzeci de ani, iar perspectiva de a trăi fără ea era aproape mai îngrozitoare decât ar fi putut suporta. Spre deosebire de Harrison, ei nu aveau copii. Doriseră, la început, doi sau trei, dar Odile nu reușise niciodată să rămână însărcinată și se resemnaseră demult cu absența copiilor în viața lor. De fapt, după cum recunoscuse odată Armand față de Odile, prefera ca lucrurile să rămână așa. Nu era nevoie să concureze pentru atenția ei și rămăseseră într-o atmosferă de lună de miere timp de douăzeci de ani. Iar acum, deodată, întreaga lume se sfărâma în jurul lor.

Deși la început Odile nu știuse că avea cancer, iar Armand făcuse eforturi vitejești de a-i ascunde adevărul, a înțeles foarte curând că sfârșitul era aproape. Până când, în martie, a murit în brațele lui Armand. Liane o vizitase în aceeași după-amiază, aducându-i un buchet de trandafiri galbeni. A stat lângă ea câteva ore, mai mult pentru moralul lui Odile decât pentru vreo îmbărbătare de care ar fi fost ea capabilă. Odile emanase o aură de resemnare aproape sfântă, fiind hotărâtă să se despartă de Liane cu toată dragostea și cu o ultimă tandră atingere. Pe când Liane șovăia o clipă în ușă, înghițindu-și suspinele care aveau să izbucnească imediat după ce ieșea din casă, Odile o privise, un moment doar, cu ochii încrezători.

— Să ai grijă de Armand când eu nu voi mai fi, Liane. De tatăl tău ai avut mare grijă.

Odile ajunsese să-l cunoască bine și știa că Liane îl împiedicase să se înăsprească sau să se lase învins de amărăciune. Avea o delicatețe care înmuia inima oricui de care se apropia.

— Armand vă iubește, spusese ea, zâmbind, și va avea nevoie de tine și de tatăl tău după ce eu am să mă duc.

Vorbea despre moartea ei ca și cum ar fi urmat să facă o călătorie. Liane încercase să nege, față de ea însăși, adevărul despre starea acelei femei dragi. Pentru Odile, însă, nu încăpea nicio îndoială. Dorea ca toți să privească adevărul în față, în primul rând soțul ei, iar apoi Liane. Voia să fie pregătiți. Armand încerca să evite adevărul, luând-o în excursii pe litoral, la Biarritz, loc pe care-l îndrăgiseră în tinerețe, într-o croazieră cu iahtul pe coastele Franței, la anul poate, și încă într-o călătorie în Hawaii cu una din navele firmei Crockett. Însă, iar și iar, Odile îi forțase pe toți să accepte ceea ce se pregătea, ceea ce știa ea și ce se întâmplă în sfârșit în acea seară, după ce o văzuse ultima oară pe Liane.

Odile insistase să fie înmormântată acolo unde se afla, fără a fi trimisă în Franța. Nu dorea ca Armand să facă singur acea călătorie funebră. Amândoi părinții ei erau morți, precum și ai lui. Plecă fără regrete, cu excepția faptului că nu făcuse copii care să aibă grijă de Armand. Această încredere i-o acorda lui Liane.

Primele luni au fost un coșmar pentru Armand. A reușit să-și facă munca, dar nimic mai mult. Și, în pofida pierderii, se aștepta din partea lui ca, într-o oarecare măsură, să-i distreze pe demnitarii sosiți în vizită la San Francisco, cu mici dineuri diplomatice. Liane era aceea care făcea totul în locul lui, așa cum mult timp își ajutase și tatăl. Și-a asumat astfel o dublă responsabilitate, oricât de competent era personalul de la Consulatul Franței. În vara aceea, tatăl ei abia dacă a văzut-o pe la lacul Tahoe, iar fata a refuzat oferta unei călătorii în Franța. Avea de îndeplinit o misiune, o făgăduială pe care intenționa să și-o respecte pe deplin

— Cutremurătoare răspundere pentru o fată de nouăsprezece ani.

O vreme, Harrison s-a întrebat dacă munca și eforturile ei nu mai ascundeau și altceva, dar după ce a privit-o mai atent un timp, s-a asigurat că nu era cazul. Într-un fel, știa că tot ceea ce făcea ea pentru Armand o ajuta să-și suporte mai ușor propria durere. Fusese profund afectată de moartea lui Odile. Necunoscându-și niciodată mama, în sufletul ei simțise mereu lipsa unei femei cu care să se poată înrudi, căreia să-i poată vorbi într-un fel în care n-o putea face cu tatăl său, cu unchiul sau cu prietenii lor. În copilărie, avusese guvernante, bucătărese și cameriste, dar puține prietene, iar femeile cu care avea de-a face ocazional Harrison nu-i vedeau niciodată interiorul casei, nici nu-i cunoșteau fiica. Ținea toate acestea departe, departe de Liane. Astfel, Odile umpluse acel vid, iar apoi îl lăsase larg deschis, plin de o durere surdă ce nu părea să slăbească niciodată, decât atunci când Liane făcea câte ceva pentru Armand. Era aproape ca un mod de a fi din nou cu Odile.

Într-un sens, atât Armand cât și Liane au rămas șocați până la sfârșitul verii. Trecuseră șase luni de la moartea lui Odile și și-au dat seama amândoi, într-o după-amiază de septembrie, pe când ședeau în grădina Consulatului, privind trandafirii și vorbind despre Odile, că niciunul dintre ei nu plângea în timp ce povesteau despre ea. Armand a spus chiar și o întâmplare comică în legătură cu Odile, iar Liane a râs. Supraviețuiseră. Aveau să trăiască dincolo de această nenorocire, fiecare datorită celuilalt. Armand întinse o mână și luă degetele lungi, delicate, ale lui Liane, strângându-le. În ochi îi scânteiară lacrimi, pe când o privea.

— Îți mulțumesc, Liane.

— Pentru ce?

Încerca să se prefacă a nu ști, dar știa. Și el făcuse la fel de mult pentru ea.

— Nu fi prostuț.

— Nu sunt. Îți port o adâncă recunoștință.

— Am avut nevoie unul de altul în ultimele șase luni, spuse ea deschis, direct, lăsându-și mâna într-a lui. Viața va fi cu totul altfel fără ea.

Era deja altfel, pentru amândoi.

Armand dădu din cap, gândindu-se calm la felul cum trăise el în ultimele șase luni.

— Așa și este.

După aceea, Liane s-a dus la Tahoe pentru două săptămâni, înainte de a reveni la colegiu, iar tatăl ei s-a simțit ușurat s-o revadă. Încă își mai făcea multe griji pentru ea, preocupat fiind de ajutorul continuu pe care i-l dădea fiica sa lui Armand. El însuși nu era decât prea conștient că semăna mult cu necontenitul ei devotament față de el. Iar Odile de Villiers îl convinsese demult pe Harrison că Liane avea nevoie și de alte moduri de a-și petrece timpul decât îngrijind un bătrân. Era tânără și ar fi trebuit să facă și multe altele. Cu un an în urmă, avusese programat debutul[1], dar refuzase, când se îmbolnăvise Odile.

Harrison a deschis din nou subiectul, la Tahoe, spunându-i că ținuse doliu destul și petrecerile de debutantă aveau să-i facă bine. Liane insista că ei i se păreau a fi o prostie și, oarecum, o cheltuială inutilă, cu toți acei bani aruncați pe rochii, baluri și seri dansante. Harrison o privi cu uimire. Era una dintre cele mai bogate tinere din California, moștenitoare a liniilor maritime Crockett, iar lui i se părea incredibil că-i trecea, măcar, prin minte, gândul risipei.

În octombrie, întorcându-se la Mills, Liane a avut mai puțin timp pentru a-l ajuta pe Armand cu dineurile lui, dar el se pusese din nou pe picioare și se descurca bine, deși încă îl mai chinuia absența lui Odile, după cum i-a mărturisit lui Harrison, într-o zi când luau împreună masa la club.

— N-am să te mint, Armand, îl privi Harrison peste un pahar de Haut-Brion ’27. O vei simți mult timp. Până la moarte. Dar nu în același fel ca la început. O vei simți în câte-un moment… un cuvânt amintit… un lucru pe care l-a purtat… un parfum… N-ai să te mai trezești în fiecare dimineață, însă, cu senzația că te apasă o greutate de două sute de mii de livre pe piept, ca până acum.

Își amintea totul cum nu se poate mai limpede, în timp ce-și termina vinul și chelnerul îi turna încă un pahar.

— Slavă Domnului, niciodată n-ai să mai simți exact chinul acela.

— Aș fi fost pierdut fără fiica ta, surâse blând Armand. Nu avea niciun mod de-a răsplăti acea generozitate, de a-și convinge prietenul de cât de mult îl ajutase fata, și cât de dragă-i era.

— V-a iubit nespus pe amândoi, Armand. Și i-a fost și ei de ajutor.

Era un om înțelept și prudent, iar în acel moment intui ceva, încă înaintea lui Armand, dar nu spuse nimic. Avea sentimentul că niciunul dintre ei nu știa câtă nevoie aveau unul de altul, cu sau fără Odile. Se legase între ei ceva foarte profund în ultimele șase luni, aproape ca și cum ar fi fost cuplați, ca și cum și-ar fi anticipat unul altuia dorințele. O observase în timpul vizitei lui Armand la Tahoe, în week-end, dar nu spusese nimic. Știa că instinctul lui i-ar fi speriat pe amândoi, și mai ales pe Armand, care putea simți că, într-un fel, o trădase pe Odile.

— Liane e foarte atrasă de petreceri?

Pe Armand îl amuza tulburarea lui Harrison. Știa că de fapt Liane nu ținea mult la ele. Își făcea debutul mai mult pentru ca să-și bucure tatăl, fiind pe deplin conștientă de ceea ce se aștepta din partea ei și, mai presus de orice, de propriile-i îndatoriri. Lui Armand îi plăcea această trăsătură a fetei. Nu era conștiincioasă într-un mod orb și prostesc, ci fiindcă ținea la ceilalți. Pentru ea era important să se poarte cum se cuvine, întrucât știa părerea altor oameni despre asta. Ar fi preferat să nu iasă deloc în societate și totuși știa că tatăl ei ar fi fost dezamăgit amarnic, așa că făcea totul de dragul lui.

— Ca să-ți spun adevărul, oftă Harrison, rezemându-se de spătar, n-aș recunoaște-o în fața ei, dar cred că a depășit vârsta.

Dintr-odată, Liane părea o fată mult prea matură pentru nouăsprezece ani. Se schimbase enorm în ultimul an și i se ceruse să se poarte și să gândească asemeni unei femei atât de mult timp, încât era greu să ți-o imaginezi printre fete care se duc pentru prima oară în viața lor, chicotind, la un mare bal.

Iar când a sosit momentul, adevărul vorbelor tatălui ei s-a arătat mai evident ca oricând. Celelalte fete ieșeau speriate, nervoase, roșii-n obraji, emoționate până la stridență, în vreme ce Liane a apărut plutind ușor la brațul tatălui ei, arătând nici mai mult nici mai puțin decât regală, într-o rochie de satin alb, cu părul său auriu-scânteietor prins într-o diademă împletită cu perle. Avea ținuta unei tinere regine la brațul consortului, iar ochii ei albaștri jucau într-un foc inimitabil, pe când Armand o privea, cu sufletul frământat.

Petrecerea organizată de Harrison pentru ea a fost cea mai orbitoare din toate. S-a ținut la Palace, pe Market Street, limuzinele cu șoferi parcând direct în curtea interioară. Fuseseră angajate două orchestre pentru a cânta toată noaptea, iar șampania fusese expediată tocmai din Franța. Liane purta o rochie albă, tivită cu delicate blănuri albe de hermină de jur-împrejurul poalelor. Și rochia, asemenea șampaniei, fusese comandată tot în Franța.

— Astă seară, mica mea prietenă, arăți întocmai ca o regină.

Liane și Armand dădeau încet ocol sălii, dansând vals. El venise ca invitat al lui Harrison. Liane era escortată de fiul unuia dintre cei mai vechi prieteni ai tatălui ei, dar îl găsea prost și plictisitor, fiind încântată de răgazul pe care i-l oferea Armand.

— Mă simt cam prost în rochia asta, spuse ea, zâmbind.

O clipă, păru din nou de cincisprezece ani și, deodată, cu un junghi ascuțit de durere, lui Armand i se făcu dor de Odile. Ar fi dorit ca și ea s-o vadă pe Liane, să împărtășească momentul, să bea șampanie… dar clipa trecu, și reveni cu atenția la Liane.

— E o petrecere reușită, nu crezi? Tata și-a dat atâta osteneală… rosti ea, în gând însă spunându-și „atâta cheltuială“; întotdeauna avea îndoieli, simțindu-se puțin cam vinovată, dar Harrison susținea și cauze nobile și, dacă pe el îl bucura, atunci de ce nu? Te distrezi bine, Armand?

— Niciodată mai mult ca în exact acest moment.

Îi zâmbi, cu surâsul său cel mai curtenitor, iar Liane râse, de atitudinea cavalerească, atât de neobișnuită din partea lui. De obicei o trata ca pe un copil, sau cel puțin ca pe o soră mai tânără ori o nepoată favorită.

— Asta nici măcar nu sună în stilul tău.

— A, nu? Și cam ce-ai vrea să insinuezi? Că de obicei sunt grosolan cu tine?

— Nu, de obicei îmi spui că nu i-am dat majordomului setul potrivit de furculițe pentru pește… sau că porțelanul de Limoges e prea formal pentru prânz… sau…

— Oprește-te! Nu mai suport. Chiar îți spun toate astea?

— În ultima vreme nu, deși, mărturisesc, mi-e dor de ele. Te simți bine aici?

Un moment, se miră de spusele ei. Descria ceva foarte asemănător cu o căsnicie, dar el nu s-ar fi putut purta altfel… sau poate da? Ce neobișnuit din partea lui, și cât de total necugetat, dar și mai neobișnuit era că Liane chiar făcuse tot ceea ce făcuse în acele ultime luni. Dintr-odată, își dădu seama mai mult ca oricând că îi simțise cumplit lipsa de când își îndreptase din nou atenția spre școală, nu atât datorită alegerii porțelanurilor potrivite, cât fiindcă era atât de mângâietor să stea de vorbă cu ea după o gustare, sau un dineu, sau dimineața, la telefon.

— Dau un penny să aflu la ce te gândești.

Îl tachina puțin, iar Armand își simți dintr-odată mâna cum nu se poate mai stângace pe talia ei îngustă.

— Mă gândeam că ai perfectă dreptate. Am fost foarte grosolan.

— Nu fi ridicol. Acum voi reveni să te-ajut, săptămâna viitoare de-ndată ce se termină aiureala asta cu debutul.

— N-ai nimic mai bun de făcut?

Părea surprins. După cât era de fermecătoare, ar fi trebuit să aștepte în culise o duzină de pețitori.

— N-ai prieteni, n-ai mari iubiri?

— Cred că sunt imună.

— Ei, iată o idee care mă intrigă. Ți-ai făcut un vaccin, poate?

O tachină și el, iar melodia se schimbă, însă rămaseră pe ring, priviți de Harrison Crockett. Nu-i displăcea deloc ceea ce vedea.

— Mai spune-mi despre această fascinantă imunitate a dumitale, domnișoară Crockett.

Liane răspunse nepăsătoare, în timp ce dansau:

— Cred că am trăit prea multă vreme singură cu tatăl meu. Știu cum sunt bărbații.

— Ei, râse sonor Armand, șocantă declarație!

— Ba deloc.

Râse însă și ea.

— Voiam să spun doar că știu cum e să-i gospodărești casa, să-i torni cafeaua dimineața, să mergi pe vârfuri când vine prost dispus de la birou. E greu să-i iei în serios pe puștani, sunt atât de plini de romantism și de idei ridicole. Jumătate din timp, habar n-au ce spun, n-au citit în viața lor un ziar, nu știu care e deosebirea între Tibet și Timbuktu. Iar peste zece ani, vor veni de la birou exact la fel de ciufuți ca tații lor, și se vor răsti la neveste, în timpul micului dejun, exact la fel. E greu să asculți toate nimicurile alea romantice și să nu te umfle râsul, atâta tot. Știu ce urmează pe urmă! încheie ea, zâmbindu-i.

— Ai dreptate, ai văzut prea mult.

Și-i părea realmente rău. Își amintea toate „nimicurile” romantice pe care le schimbase cu Odile, când ea avea douăzeci și unu de ani, iar el, douăzeci și trei. Crezuseră fiecare cuvânt pe care-l rosteau și o duseseră astfel mult timp, prin vremuri grele, prin țări aspre și înfiorătoare, prin decepții și printr-un război. Într-un fel, datorită vieții alături de tatăl ei, Liane pierduse o parte importantă din tinerețe. Neîndoielnic însă, cu timpul, avea să apară cineva, poate cineva nu tocmai la fel de tânăr precum ceilalți, iar ea avea să se îndrăgostească, plângerile la cafeaua de dimineață urmând a fi contracarate de sentimentele ei. Avea să fie purtată pe propriul său nor de visuri.

— Acum la ce te gândești?

— Că zilele-astea ai să te-ndrăgostești și totul se va schimba.

— Poate.

Liane, însă, părea atât neconvinsă cât și dezinteresată. Dansul se sfârși, iar Armand o conduse înapoi la prietenii ei.

Totuși, în săptămânile debutului lui Liane se petrecuse ceva straniu între ei. Când Armand a revăzut-o, a început s-o privească altfel decât înainte. Dintr-odată i se părea mai femeie, iar el nu pricepea nimic. Restul fetelor de la petreceri fuseseră atât de copilăroase, de infantile. Comparativ cu ele, Liane era cu atât mai matură, mai stăpânită. Pe neașteptate, se simțea stângaci în fața ei, mai puțin comod decât înainte. Multă vreme o luase ca pe un fapt sigur, convins oarecum că nu era decât o copilă încântătoare. La cea de-a douăzeci și una aniversare, însă, arăta mai matură ca oricând, într-o rochie mov moire care-i preschimba părul într-un fuior de aur și-i făcea ochii violeți în timp ce zâmbea.

Ziua ei de naștere a sosit chiar înainte să înceapă vara, iar Armand a fost aproape ușurat când Liane a plecat la lacul Tahoe pentru lunile de vară. Nu-l mai ajuta la Consulat, acum stătea pe picioarele lui și nu voia să profite de bunăvoința lui Liane. O vedea numai la dineurile tatălui ei, care erau foarte rare. Printr-un efort de voință, Armand reuși să rămână departe de Lacul Tahoe până la sfârșitul verii, când Harrison insistă stăruitor să vină în weekend-ul de Labor Day[2] iar când o văzu, simți imediat ceea ce Harrison înțelesese de atâta timp. Era îndrăgostit profund și pătimaș de fata pe care o cunoscuse de când era abia mai mult decât un copil. Trecuse un an și jumătate de la moartea lui Odile și, cu toate că-i era un dor cumplit de ea, acum gândurile-i erau cotropite încontinuu de Liane. Se pomeni privind-o lung în tot timpul weekend-ului, iar când au dansat, într-o seară caldă de vară, a condus-o repede înapoi la masă, nemaisuportând s-o țină atât de aproape de el fără a o strânge și mai puternic în brațe. Nepăsătoare față de simțămintele lui, Liane zburda prin preajma lui pe plajă, aruncându-și membrele lungi și senzuale peste șezlongul instalat pe nisip. Pălăvrăgea ca în toți anii din urmă, spunându-i istorioare amuzante. Era mai încântătoare ca oricând, dar, pe măsură de weekend-ul se apropia de sfârșit, fata începu să-i simtă starea de spirit și ochii ațintiți asupra ei, și deveni mai liniștită, ca și cum ar fi fost atrasă încet în mrejele aceleiași vrăji.

Când au revenit cu toții în oraș, Liane plecând la colegiu, Armand s-a luptat câteva săptămâni cu el însuși, după care, în sfârșit, incapabil să mai îndure, i-a dat telefon – apoi s-a dojenit în sinea lui pentru asta. O sunase numai ca s-o salute și să afle cum o mai ducea, dar Liane păruse stranie la telefon, iar Armand s-a alarmat imediat că era ceva în neregulă. Nu se întâmplase nimic, l-a asigurat ea pe un ton blând, dar simțea un lucru pe care nu-l înțelegea prea bine și nu era sigură ce să facă. Se simțea vinovată față de Odile și incapabilă să-i împărtășească tatălui ei aceste emoții confuze. Se îndrăgostise de Armand cu tot atâta disperare cu câtă o iubea și el. Avea patruzeci și cinci de ani, iar ea încă nu împlinise douăzeci și unu, era văduvul unei femei pe care Liane o iubise și o respectase profund, și încă-și mai amintea cuvintele ei de despărțire: „Să ai grijă de Armand când eu nu voi mai fi… Liane… va avea nevoie de tine…“ Dar el nu mai avea atâta nevoie de ea și, cu siguranță, Odile nu se gândise niciodată ca Liane să aibă grijă de el în felul acesta.

Au urmat trei luni chinuitoare. Liane abia își mai putea menține gândul la studii, iar Armand avea impresia că înnebunea, așezat la birou. S-au întâlnit din nou la o petrecere de Crăciun pe care o organizase tatăl ei, iar în prima zi a Anului Nou renunțaseră amândoi la luptă. Într-o seară a dus-o să ia cina împreună, după care, torturat de tensiune și emoție, i-a spus tot ceea ce simțea, rămânând năucit când și emoțiile ei s-au revărsat cu aceeași forță. Au început să se vadă săptămânal, în weekend-uri, frecventând locuri liniștite pentru a nu deveni subiect de bârfă în oraș. Într-un târziu, Liane i-a spus tatălui ei, așteptându-se să întâmpine o oarecare rezistență și, poate, chiar furie, dar ceea ce a obținut în schimb de la el a fost bucurie și ușurare.

— Mă întrebam când veți înțelege voi doi în sfârșit ceea ce eu știu de doi ani.

Rămase cu ochii la ea, radios, în timp ce Liane îl privea stupefiată.

— Ai știut? Dar cum ai putut? Eu n-am… noi nu…

— Pur și simplu sunt mai isteț decât voi amândoi, atâta tot.

Aproba, însă, modul cum procedaseră. Amândoi își exprimaseră emoțiile cu precauție și respect față de trecut. Știa că niciunul dintre ei nu lua problema ușor și nici măcar nu-l deranja diferența de vârstă. Liane era o tânără neobișnuită, iar Harrison nu și-o putea închipui fericită cu un bărbat de vârsta ei. Pentru ea, distanța de douăzeci și patru de ani dintre ei nu conta deloc, deși la început Armand își exprimase o oarecare îngrijorare în acest sens. Acum nu-i mai păsa de lucruri atât de minore. O adora. Se simțea ca renăscut și a cerut-o rapid în căsătorie. În ziua când a împlinit douăzeci și unu de ani, au anunțat logodna. Tatăl ei a dat o petrecere fermecătoare, viața părea un vis, până peste două săptămâni, când Armand a primit vestea că termenul său în San Francisco se terminase. Urma să plece ca ambasador la Viena. Și, fie că-i plăcea fie că nu, era timpul să plece. A discutat cu Liane ipoteza unei căsătorii precipitate, dar a intervenit tatăl ei. Dorea să-și termine ultimul an la colegiu, ceea ce presupunea încă un an de așteptare până să se poată căsători. Liane a fost zdrobită, dar dorea mult să nu treacă peste voința tatălui său, iar cei doi îndrăgostiți au convenit să supraviețuiască următorului an, vizitându-se când puteau și scriindu-și scrisori în fiecare zi.

A fost un an dificil pentru amândoi, dar s-au descurcat și, la 14 iunie 1929, Armand de Villiers și Liane Crockett s-au căsătorit la vechea, catedrală St. Mary’s din San Francisco. Armand plecase din Viena pentru două săptămâni, pentru „nunta anului”, cum o numeau ziarele din San Francisco, și au zburat în Europa să-și petreacă o grăbită lună de miere la Veneția, înainte de a reveni la Viena, unde Liane urma să fie soție de ambasador. Și s-a integrat în acest rol cu o extraordinară ușurință. Armand a încercat să-i ușureze toate îndatoririle, dar ea aproape n-avea nevoie de ajutorul lui. După anii petrecuți cu tatăl ei și șase luni de a-l fi ajutat pe Armand, la moartea lui Odile, știa ce avea de făcut.

Tatăl ei a venit în vizită de două ori în timpul primelor șase luni de când erau la Viena, incapabil să stea mult departe. Nu avea nicio treabă în Europa, dar îi era dor de fiica lui, iar în timpul celei de-a doua vizite, Liane nu i-a mai putut ascunde vestea, deși prevăzuse cu corectitudine, față de Armand, cum avea să reacționeze. Aștepta un copil, pentru vara următoare. Harrison a răspuns absolut îngrozit, insistând pe lângă Armand, între patru ochi, că trebuia să fie adusă înapoi în State, s-o supravegheze cei mai buni doctori, să stea în pat, să… îl bântuiau amintiri despre mama lui Liane și despre suferința lui când o pierduse. La întoarcerea în State, aproape că-l podideau lacrimile. Liane urma să-i scrie zilnic, pentru a-l asigura că totul mergea bine. În mai, a sosit cu șase săptămâni înainte de termenul nașterii, aproape scoțându-i din minți cu îngrijorarea lui, dar Liane n-a avut inimă să-l trimită înapoi acasă. Când au început durerile, Armand a făcut tot posibilul să-l liniștească și să-i găsească preocupări, dar din fericire copilul s-a născut repede, o fetiță grasă, cu chip angelic, zulufi de păr blond, obraji bucălați și o guriță ca un boboc de trandafir, născută la orele 17:45 într-un spital din Viena. Peste trei ceasuri, când Harrison a venit s-o viziteze pe Liane, a găsit-o mâncând de cină și râzând, de parcă și-ar fi petrecut după-amiaza la Operă, cu prietenii. Nu-i venea să creadă, nici lui Armand, care-și privea soția de parcă ar fi făurit cu mâinile goale cel mai mare miracol al tuturor timpurilor. O iubea mai mult decât pe ochii din cap și-i mulțumea lui Dumnezeu pentru această nouă viață pe care nici nu visase s-o aibă vreodată. Era complet înnebunit după copil, iar când li s-a născut și a doua fetiță, peste doi ani, la Londra, a fost la fel de emoționat. De astă dată îl convinseseră pe tatăl lui Liane să aștepte în San Francisco, urmând ca ei să-i telegrafieze imediat după naștere. Prima lor fiică a fost botezată Marie-Ange Odile de Villiers, nume pe care îl gândiseră cu mare seriozitate. Au hotărât că așa doreau și știau că Odile ar fi fost încântată. A doua fetiță s-a numit Elizabeth Liane Crockett de Villiers, nume care tatălui lui Liane i-a plăcut peste măsură.

A venit la Londra pentru botez, privind copilașul cu un asemenea extaz, încât după aceea Liane a început să-l tachineze, deși observase, cu prilejul acelui voiaj, că nu arăta deloc bine. Avea șaizeci și opt de ani și fusese întotdeauna foarte sănătos, dar acum părea mai bătrân decât era. Liane a fost îngrijorată când l-a văzut la debarcarea de pe vapor, l-a spus ceva în legătură cu asta și lui Armand, dar soțul ei era ocupat până peste cap cu o negociere diplomatică dificilă cu austriecii și englezii, iar ulterior s-a simțit vinovat că nu-i acordase mai multă atenție. Harrison Crockett a murit de inimă, pe vas, la întoarcere.

Liane a zburat acasă la San Francisco, fără copii, și, veghind la catafalcul tatălui ei, a simțit o pierdere aproape insuportabilă. Știa că viața n-avea să mai fie niciodată aceeași, fără el. Unchiul său George se pregătea deja să se mute în casa lui Harrison și la conducerea liniei Crockett Shipping, dar unchiul era o stea foarte palidă pe orbita astrului strălucitor care fusese tatăl ei. Se bucura că nu trebuia să locuiască la San Francisco și să-și vadă unchiul locuind în casa lor. N-ar fi suportat să-l privească pe bătrânul burlac ursuz și îndărătnic continuând viața tatălui ei și schimbând toate vechile obiceiuri. A plecat din San Francisco peste o săptămână, cu un sentiment de regret comparabil doar cu ceea ce simțise la moartea lui Odile. Era recunoscătoare să se întoarcă acasă, la Armand, la copiii ei, și să se azvârle din nou în viața ambasadei, alături de el. Din acel moment începând, avea să se simtă tot mai puțin legata de țara ei. O ținuse legată de State tatăl său, iar acum toate acestea se mistuiseră. Soarta dorise ca Harrison s-o părăsească, deși ar fi vrut mult să rămână în viață, iar acum nu mai conta decât locul unde se aflau fiicele și soțul ei, și viața sa împreună cu aceștia.