Lovitura de traznet

de AnnaE 78 de citiri
Descarcă fișierul · DOCX sau citește mai jos
Aa

Capitolul 1

Zumzetul monoton al vocilor umplea sala de conferințe. Alexandra Parker își întinse picioarele lungi și frumoase sub uriașa masă de mahon, notă ceva pe blocnotesul oficial de culoare galbenă și aruncă o privire spre unul din partenerii săi, așezat vizavi. Matthew Billings, trecut de cincizeci de ani, cu vreo doisprezece ani mai în vârstă decât Alex, era unul din cei mai importanți parteneri ai firmei. Rar apela la ajutor, dar de multe ori o solicita pe Alex să participe la audieri. Îi plăcea să-i pună la încercare inteligența, îi admira stilul și mai ales talentul de a sesiza punctul slab al adversarului. Atunci când îl găsea, Alex îl exploata admirabil, dar și fără milă. Instinctul îi spunea unde și cum să atace ca să obțină maximum de succes.

Alex îi zâmbea și lui Matthew îi plăcea ce deslușea în privirea ei. Auzise în acel moment exact ceea ce le era necesar. Un răspuns diferit de cel de dinainte. Doar o ușoară inflexiune a vocii. Îi strecură foile galbene pe care notase ceva cu o mână serioasă și încuviință din cap.

Cazul era extrem de complicat și procesul trena de ani de zile. Fusese trimis de două ori la Curtea Supremă din New York. Capul de acuzare consta în împrăștierea din neglijență a unor poluanți chimici de mare toxicitate, de către una din cele mai mari corporații din țară. Alex mai pledase pentru Matt, dar acum era bucuroasă că acest caz nu intra în sfera ei de activitate. Cauza fusese susținută de vreo două sute de familii din Poughkeepsie și încredințată cu mulți ani înainte firmei de avocați Bartlett and Paskin, la scurt timp după ce ea devenise parteneră.

Alex prefera cazuri mai dure, dosare mai mici. Acesta, cu două sute de reclamanți, nu era tocmai pe placul ei, deși mai mult de o duzină de juriști, sub conducerea lui Matthew, fuseseră implicați în acest proces. Alexandra Parker era și ea avocat pledant și preluase o serie de cazuri grele și interesante. Firma apela la ea ori de câte ori bănuia că lupta va fi dură și murdară și va necesita un avocat care cunoștea bine legea și procedura și accepta să-și piardă multe ore pentru investigații meticuloase. Avea la dispoziție parteneri mai tineri și asociați care să o ajute, dar prefera să lucreze singură, atât cât o țineau puterile. Mai avea o calitate, și anume modul remarcabil în care întreținea relațiile cu majoritatea clienților.

Specialitatea ei, și la care era imbatabilă, era legislația muncii și defăimarea sau calomnia, care erau pedepsite de lege. Pledase în nenumărate procese din ambele domenii deși, fără îndoială, o mulțime de cauze se rezolvaseră în mod amiabil. Cu toate acestea, Alex Parker era o luptătoare, un avocat înnăscut, o persoană care-și cunoștea meseria și căreia nu-i era teamă de o muncă susținută. Cu alte cuvinte, își iubea profesiunea.

Se anunță o pauză și după ce pârâtul, reprezentând compania de produse chimice, părăsi sala cu întreaga sa suită de avocați, Matthew veni lângă ea.

— Ce părere ai? Matthew o privi cu interes. Avusese dintotdeauna un sentiment de afecțiune pentru ea. Era inteligentă și talentată. În plus, ceea ce nu strica, era una dintre cele mai frumoase femei pe care le cunoscuse în viața lui și-i făcea plăcere să se afle în preajma ei. O femeie serioasă, deșteaptă, o bună profesionistă, cu o intuiție extraordinară.

— Cred că ai obținut tot ce ți-ai dorit. Când a spus că nimeni nu știa atunci de toxicitatea materialelor, mințea. Pentru prima oară a spus asta. Iar noi avem rapoartele administrației de acum șase luni.

— Știu, spuse el zâmbind. A căzut în cursă, așa-i?

— Fără nicio îndoială. Nu mai ai nevoie de mine aici. Îți este suficient el.

Alex își puse notesul în servietă și-și privi ceasul. Se făcuse unsprezece și jumătate. Peste o jumătate de oră se vor duce să ia dejunul. Dacă ar pleca acum, ar reuși să mai lucreze ceva.

— Îți mulțumesc că ai venit, știi că îmi place să te știu prin preajmă. Ai un aer atât de inocent încât le scade vigilența, în timp ce rămân cu ochii la picioarele tale, eu arunc plasa și îi prind.

Îi plăcea s-o tachineze și ea știa asta. Matthew Billings era un bărbat înalt, arătos și avea un păr bogat, alb-argintiu. Soția sa, o femeie frumoasă, fusese manechin la Paris. Lui Matthew îi plăceau femeile frumoase, dar le aprecia și pe cele talentate și istețe.

— Mulțumesc!

Alex avea părul strâns într-un coc sever la ceafă, se farda discret, iar costumul negru pe care-l purta îi punea în evidență coloritul natural al tenului, părul roșu și ochii verzi. Era o femeie interesantă, pe care nu puteai să nu o remarci. Privindu-l cu o expresie jalnică îi spuse:

— Crezi că am urmat facultatea de drept, ca să devin o simplă momeală?

— La naiba, dacă merge, de ce nu? îi răspunse el râzând.

Apoi, observând că unul din avocații părții adverse intrase în sală, coborâră vocile.

— Te superi dacă plec acum? îl întrebă ea pe un ton politicos. În definitiv, Matt era unul dintre partenerii de prim rang ai firmei. Am un client nou care s-a anunțat pentru ora unu și până atunci vreau să mai studiez câteva dosare.

— Ăsta-i necazul cu tine, se prefăcu el nemulțumit, nu muncești suficient. Întotdeauna m-am plâns de asta. Ești leneșă. Du-te, vezi-ți de lucru. Ți-ai îndeplinit misiunea. Îi făcu cu ochiul. Îți mulțumesc, Alex.

— Am să dau notele la dactilografiat și ți le voi trimite mai târziu la birou, spuse ea pe un ton serios și se îndreptă spre ușă. Matt știa că notele făcute cu atenție și inteligență se vor afla pe birou în clipa în care el se va întoarce acolo. Alex Parker era eficientă, inteligentă, capabilă, șireată când trebuia, și pe deasupra frumoasă, fără să pară că dădea prea multă importanță calităților ei fizice sau că remarcase senzația pe care o provoca simpla ei apariție. Părea total dezinteresată de aspectul și calitățile ei fizice și acest comportament o făcea și mai simpatică celor cu care venea în contact.

Părăsi discret sala, făcându-i lui Matt un semn discret cu mâna în timp ce pârâții intrau. Unul din avocați îi aruncă o privire admirativă. Indiferentă, Alex Parker se grăbi să traverseze holul și dispăru pe coridorul care ducea la biroul său.

Biroul lui Alex, zugrăvit în nuanțe de cenușiu stins era o încăpere mare. Pe pereți atârnau două tablouri de calitate și câteva fotografii. Într-un colț trona o plantă enormă, iar vederea spre Park Avenue de la etajul al douăzeci și nouălea, unde Bartlett și Paskin aveau birourile, era superbă. În cameră se aflau o canapea și câteva fotolii confortabile îmbrăcate în piele. Firma ocupa opt etaje și avea angajați cam două sute de avocați. Era mai mică decât cea de pe Wall Street, la care Alex lucrase înainte, imediat după ce absolvise facultatea de drept. Acolo făcuse parte dintr-o echipă anti-trust, muncă ce nu-i oferise prea multe satisfacții. Era prea seacă. Totuși, învățase ceva: să fie atentă la detalii și să facă cercetări aprofundate.

Se așeză la birou, parcurse vreo șase mesaje găsite de la clienți și de la alți avocați. Pregătise trei dosare pentru a intra în dezbateri și îi mai rămăseseră șase, asupra cărora mai avea de reflectat. Două cauze importante se rezolvaseră, cu un volum uriaș de muncă, ceea ce nu era neobișnuit pentru ea. Îi plăcea să lucreze într-un ritm susținut și chiar sub presiune. Activitatea căreia i se dedicase cu atâta pasiune nu-i lăsase timp să se gândească la copii. Pur și simplu, nu-și putea imagina unde ar avea loc și copiii sau dacă i-ar putea iubi tot atât de mult pe cât își iubea profesia. O bătălie câștigată în fața instanței de judecată îi dădea o imensă satisfacție. Îi plăcea să se angajeze în cauze grele, în special ca apărător, și faptul că putea să-și protejeze clientul de acuzații neîntemeiate reprezenta pentru ea o mare bucurie. Făcea totul cu plăcere, cu pasiune chiar. Dar, profesiunea îi consuma aproape tot timpul. Abia reușea să-și rupă câteva ore pentru Sam, încântătorul ei soț. Noroc că și el era cununat cu munca; nu în domeniul legilor, ci în cel al investițiilor. Se ocupa cu speculații pe piața de capital în cadrul uneia dintre cele mai active firme „tinere” din New York. Se angajase chiar de la crearea firmei și ocaziile fuseseră cu adevărat remarcabile. Făcuse de mai multe ori avere, o pierduse și iar o refăcuse. Amândoi însă aveau salarii frumoase, iar Sam Parker se bucura de o reputație bună. Cunoscător al pieței, nu se temea să riște și, de douăzeci de ani încoace, aproape pe orice punea mâna se transforma în bani. Bani mulți, nu se încurca cu mărunțișuri. Într-un timp se spunea că era singurul broker din oraș care putea aduna averi pentru clienții lui vânzând și cumpărând bunuri. Cu timpul devenise și mai abil, nu-i era teamă să riște și acum rareori i se întâmpla să înregistreze pierderi din fondurile clienților săi. În ultimii doisprezece ani se implicase în lumea computerelor, făcuse investiții uriașe în Japonia, se descurcase bine în Germania și reușise să obțină participări majore pentru clienții săi în Silicon Valley. Toate firmele de pe Wall Street considerau că Sam este foarte priceput.

Alex alesese bine atunci când s-a căsătorit cu Sam. De fapt, se întâlniseră la o petrecere dată de prima firmă la care se angajase Alex. Se sărbătorea Crăciunul și el venise împreună cu alți trei prieteni. Era înalt și frumos, purta un costum albastru închis, avea fulgi de zăpadă în păr și obrajii îmbujorați de frigul de afară. Exprima plăcerea de a trăi și, când s-a oprit ca s-o privească, Alex a simțit cum i se înmoaie genunchii, și nu-și putu desprinde ochii de la el. Avea douăzeci și cinci de ani, iar Sam treizeci și doi și era unul dintre puținii bărbați necăsătoriți pe care îi întâlnise, până atunci.

Sam încercase să stea mai mult de vorbă cu ea în acea seară, dar Alex fusese acaparată de un alt avocat de la firmă, iar pe el îl chemaseră niște prieteni ca să-i facă cunoștință cu cineva și astfel drumurile lor nu s-au mai încrucișat decât șase luni mai târziu. Firma lui Sam a luat legătura cu cea a lui Alex în scopul unei tranzacții pe care urmau să o finalizeze împreună în California. Alex a fost desemnată, împreună cu încă doi asociați, să-l asiste pe unul dintre directorii firmei. Rămase impresionată de promptitudinea, ingeniozitatea, siguranța de sine cu care Sam acționa. Nu ți-l puteai imagina timorat de ceva sau de cineva. Fire dinamică și optimistă, nu pregeta să riște când urma să ia decizii, deși își dădea seama de pericolele existente. Și nu era vorba doar de banii clienților, ci de întreaga afacere. La început, Alex l-a crezut nebun dar, pe măsură ce treceau săptămânile, a început să-i înțeleagă strategia și să-i placă. Sam era integru, avea stil, judecată și o calitate mai rar întâlnită – curaj. Prima impresie se confirmase, nu-i era frică de nimic.

La rândul lui, pe Sam îl intriga Alex. Era fascinat de inteligența ei, de analizele pertinente, de modul în care percepea situațiile. Cunoștea problema sub toate aspectele și reușea să sesizeze atât riscurile, cât și avantajele. Lucraseră împreună și găsiseră o soluție excelentă pentru clienții lui. Tranzacția fusese încheiată; compania urma să fie vândută la un preț astronomic cinci ani mai târziu. În momentul când Sam și cu Alex se cunoscuseră, el trecea drept un tânăr de mare perspectivă. Alex își consolida și ea reputația, dar într-un ritm ceva mai puțin rapid decât Sam.

Afacerile lui Sam trezeau mai multe ecouri și, uneori, aveau darul de ați lua ochii prin spectaculozitatea lor, ceea ce îi plăcea lui Sam în mod deosebit. Dorea să între în societatea în care trăiau puternicii săi clienți. Când s-au întâlnit prima oară, a împrumutat un avion particular de la unul din ei și a dus-o pe Alex la Los Angeles, la finala campionatului de basseball. La Bel-Air, au stat în camere separate, iar dineul l-au luat la Chasen și la Orangerie.

„Așa procedezi ori de câte ori ieși cu o femeie?” îl întrebase ea, uimită de atențiile cu care o copleșise. Sam o speria un pic. În decursul anilor avusese doar o singură relație mai serioasă cu un băiat de vârsta ei, la Universitatea Yale. Se întâlniseră de câteva ori, dar atât. În timpul anilor de facultate își impusese un regim de muncă sălbatic. Relația din perioada Yale pierduse treptat din intensitate și băiatul se căsătorise cu mulți ani în urmă. Alex nu avea nici acum timp pentru astfel de relații. Muncea zi și noapte ca să ajungă cineva. Voia să fie cel mai bun avocat din firma la care lucra. Acțiunile strălucitoare și de mare îndrăzneală, calitățile pe care le afișa nu se prea potriveau cu concepțiile ei. Se vedea trăind alături de un avocat asemeni celor din firma ei, absolvenți ai facultății de drept, Yale sau Harvard, tipi liniștiți, sobri, care-și consolidaseră cariera în firmele de avocatură de pe Wall Street. Sam Parker era un tip violent, sălbatic, un adevărat cowboy. Trebuia însă să recunoască că o impresionase felul în care se purtase cu ea. În plus, era amuzant și, mai ales, un bărbat frumos. Cărei femei nu i-ar plăcea Sam? Care femeie nu l-ar dori? Inteligent, prezentabil, cu un extraordinar simț al umorului. Proastă ar fi fost să nu-l dorească.

Înainte de a părăsi Los Angeles, Sam o dusese la Malibu. S-au plimbat de-a lungul țărmului oceanului, pe plajă, și au discutat despre familiile lor, despre viața pe care o trăiseră până atunci și despre viitor. Experiențele lui Sam fuseseră interesante și foarte diferite de cele ale lui Alex. Îi povestise, cu un aer voit indiferent, că mama lui murise când el avea paisprezece ani și că fusese trimis la un internat deoarece tatăl lui nu știa ce să facă cu el. Detestase internatul, îi urâse pe copiii de acolo și îi fusese tot timpul dor de casă.

În timp ce el își făcea studiile, tatăl său se apucase de băutură și nu se lăsase până ce nu-și băuse și mințile și ultimii bani. Murise când Sam era în ultimul an. Sam nu-i precizase care fusese cauza morții. Cu ajutorul unei mici sume de bani pe care i-o lăsaseră bunicii, Sam a urmat colegiul, la Harvard, unde s-a descurcat binișor. Nu i-a mărturisit lui Alex cât de singur s-a simțit în tot acel timp. A lăsat-o să creadă că petrecuse grozav. Dacă s-ar fi gândit puțin, Alex și-ar fi dat seama cât de greu trebuia să-i fi fost să nu aibă o familie la vârsta de șaptesprezece ani. Aparent, însă, acest fapt nu părea să-l fi marcat.

După absolvirea studiilor la Harvard, a urmat Harvard Business School, unde și-a descoperit pasiunea pentru piața de capital, investiții, constituirea de noi corporații. A găsit o slujbă imediat după ce a obținut diploma și, în ultimii opt ani, a reușit să-i îmbogățească pe mulți clienți de-ai lui.

— Dar despre tine, ce-mi poți spune? îl întrebase ea pe un ton calm în timp ce se plimbau pe plajă la asfințit. Cred că viața mai înseamnă și altceva decât piața de capital și Wall Street.

Dorea să-l cunoască mai bine. Petrecuse cel mai încântător sfârșit de săptămână din viața ei și nici măcar nu făcuseră dragoste. Voia să afle mai multe despre Sam Parker înainte de a dispărea fiecare, în vâltoarea propriei vieți, după ce vor fi părăsit California.

— Crezi că există ceva mai important în viață decât Wall Street? râse el, luând-o de umeri. Nimeni nu mi-a spus așa ceva. Ce este, Alex?

Se opri din mers și o privi. Se simțea foarte atras de ea, dar se temea să i-o arate. Părul ei roșcat flutura în briza mării, ochii verzi îi pătrundeau adânc în ai lui și se simți tulburat, excitat, o senzație pe care n-o mai trăise până atunci. Într-un anume fel, asta chiar îl speria.

— Dar despre tine nu poți să-mi spui nimic? Despre relațiile pe care le-ai avut?

Alex știa că Sam nu fusese căsătorit, dar nimic mai mult. În schimb, observându-i stilul în care își conducea relațiile de afaceri, își imagina că trebuie să fi avut sute de legături sentimentale.

— Nu am avut timp, o tachină Sam, strângând-o mai aproape și reluându-și plimbarea, sunt mult prea ocupat.

— Poate și prea important? îl întrebă ea încercând să-l provoace. Ar putea fi încrezut. Avea și de ce. Cu toate acestea, nu-i dăduse niciun motiv să-l bănuiască.

— Cine ți-a spus asta? Nu sunt important, îmi place să mă amuz.

— Toată lumea știe cine ești. Aici, la Los Angeles, la New York… Silicon Valley, Tokyo… și mai unde? Paris? Londra? Roma? O lume întreagă.

— Nu înseamnă că imaginea e corectă. De fapt, muncesc pe rupte, asta-i tot. Ca și tine, de altfel. Ridică din umeri, îi zâmbi, dar amândoi știau că explicația nu era suficientă și că reușita lui se datora mai multor cauze decât era dispus să recunoască.

— Vezi tu, Sam, eu nu zbor spre California în avioanele personale ale clienților mei. Clienții mei vin la mine cu taxiul.
Dacă sunt norocoși. Dacă nu, vin cu metroul.

— De acord, ai mei sunt mai norocoși. Poate că și eu sunt mai norocos. Dar nimeni nu poate ști cât durează asta. Gândește-te la tatăl meu.

— Ți-e teamă să nu pățești și tu la fel? Să pierzi totul?

Pe Alex o intriga această teamă ascunsă și era convinsă că reprezenta motivația întregii sale atitudini față de viață.

— Poate că da. Dar el a fost un prost… un prost adorabil…
dar atât. Cred că moartea mamei l-a dezechilibrat. Atunci a cedat, a renunțat. Și-a pierdut suportul. O iubea atât de mult încât nu a mai putut suporta când ea a dispărut. L-a ucis și pe el.

Sam își jurase de mult că nu va permite să i se întâmple și lui acest lucru. Nu va iubi pe nimeni atât de mult, încât să clacheze dacă persoana iubită va dispărea.

— Cred că a fost cumplit de greu pentru tine, îi spuse Alex cu compătimire.

— Te maturizezi repede când nu te ai decât pe tine, spuse el simplu; apoi, adăugă zâmbind trist: Sau nu o faci niciodată. Prietenii mei spun că sunt încă un copil. Îmi place asta, mă face să nu iau lucrurile prea în serios. Când iei viața prea serios, nu mai poți face haz de necaz.

Alex nu-i împărtășea părerea. Și ea își pierduse părinții, deși nu în împrejurări atât de dramatice ca Sam. Dar, spre deosebire de el, pierderea lor o făcuse să fie mai cumpătată, mai rațională, să se simtă mai responsabilă în fața vieții. Privea cu mai multă maturitate și era mai grijulie, mai sârguincioasă, mai conștiincioasă în cariera ei. Parcă se simțea obligată să le confirme așteptările, chiar dacă ei nu mai existau. Tatăl ei fusese tot avocat și se bucurase când fiica și-a ales aceeași profesiune. Alex își propusese să devină un bun avocat pentru a-l mulțumi pe el, chiar dacă nu mai era acolo să o vadă.

Amândoi fuseseră singuri la părinți, aveau succes în carieră și o mulțime de prieteni care, într-un anumit fel, țineau loc de familie. Alex însă își petrecea o bună parte din timpul liber cu prieteni de-ai părinților ei sau cu familiile colegilor de facultate, în timp ce Sam avea un cerc de holtei, colegi cu care lucra, clienți sau femei cu care ieșea în lume.

O sărutase pe Alex pentru prima oară când se întorceau de pe plaja din Malibu și dormise mai tot timpul zborului până la New York cu capul pe umărul ei. Ea îl privise gânditoare, spunându-și că arăta ca un băiețel care crescuse prea mult, și acum dormea lângă ea. Îi plăcea Sam. Chiar prea mult. Se întreba dacă o va mai căuta, dacă acest weekend nu va însemna pentru el decât o aventură. Era greu să-ți dai seama ce se petrecea în mintea lui Sam. Îi spusese că se întâlnește cu o tânără actriță de pe Broadway.

— Și cum de n-ai adus-o cu tine la L.A.? îl întrebase Alex cu oarecare timiditate, dar hotărâtă să pună întrebările cheie. Nu se temea, fiindcă făceau parte din arsenalul ei de avocat.

— Era ocupată, și apoi am considerat că era mai interesant să încerc să te cunosc mai bine. Ezită un moment, apoi se întoarse către Alex cu un zâmbet irezistibil. Ca să fiu sincer, nici n-am invitat-o. Știam că are repetiții și că detestă baseball-ul. Și, cum ți-am spus, doream să fiu cu tine.

— De ce?

Alex nu-și închipuia cât de fermecătoare era când i-a pus întrebarea.

— Pentru că ești cea mai deșteaptă fată pe care am întâlnit-o… și îmi place să discut cu tine. Ai o minte ageră, ești seducătoare și îmi face plăcere să te privesc.

O sărutase din nou în fața ușii locuinței ei, fără ca sărutul să exprime un angajament, o promisiune. Fusese rapid și convențional. După ce demarase taxiul, Alex se simți ciudat de abandonată. Petrecuse două zile minunate, dar rămăsese cu impresia că Sam să grăbise să se întoarcă la prietena lui de pe Broadway. Fusese frumos, dar, din câte își dădea seama, nu însemna decât un alt weekend plăcut pentru Sam Parker. Nu credea că în viața lui există loc pentru Alex Andrews.

Duzina de trandafiri roșii, primită a doua zi la birou, și telefonul prin care o invita la cină o făcură să-și revizuiască părerea. Idila lor deveni tot mai serioasă și Alex începu să se concentreze tot mai greu asupra lucrului. Asta a durat patru luni, cât i-a făcut curte Sam. Apoi a cerut-o în căsătorie. Ea împlinise douăzeci și șase de ani, iar Sam treizeci și trei. S-au căsătorit în iunie, într-o bisericuță din Southampton, în prezența a două duzini de prieteni apropiați. Petrecuseră luna de miere în Europa și locuiseră în hoteluri de lux. Au vizitat Parisul, Monaco, au petrecut un sfârșit de săptămână romantic la Saint-Tropez, unde Sam avea un client care era încurcat cu o starletă. S-au simțit excelent. Au luat parte la o petrecere pe un iaht și au navigat până în Italia și înapoi.

Au urmat apoi San Remo, Toscana, Veneția, Florența, Roma, Atena unde au fost invitați de un alt client al lui Sam. Ultimele zile le-au petrecut la Londra. Sam a dus-o la Annabel’s și la toate restaurantele și localurile de noapte care-i plăceau lui. Au admirat magazinele de antichități, bijuteriile de la Garrard’s. Sam i-a cumpărat tot felul de rochii nostime din Chelsea, deși Alex a încercat să-l convingă că nu are unde să le poarte. Au fost fericiți, dar nu atât de mult ca atunci când Alex s-a mutat în apartamentul lui Sam.

Alex învățase să gătească pentru el. Sam îi cumpăra toalete elegante, iar pentru aniversarea de treizeci de ani, îi făcuse cadou un frumos colier de diamante. I-ar fi cumpărat orice, dar Alex își dorea foarte puține lucruri. Viața alături de Sam era minunată. Dragostea și prietenia dintre ei, respectul și pasiunea cu care amândoi munceau îi unea. Sam o întrebase o dată dacă nu se gândea să renunțe la carieră, sau, cel puțin, să o întrerupă pentru a avea un copil, dar Alex îl privise de parcă și-ar fi pierdut mințile.

— Atunci gândește-te cum poți să nu renunți la carieră, dar să ai copii, își modifică el oferta. Erau căsătoriți de șase ani. Sam împlinise treizeci și nouă de ani și, din când în când, simțea dorința de a avea copii. Era adevărat că asta s-ar fi repercutat negativ asupra stilului lor de viață. Alex îi răspundea mereu că nu este încă pregătită.

— Pur și simplu nu mă văd cu un copil agățat de fustele mele, dependent permanent de mine. M-aș simți vinovată că nu-i pot consacra suficient timp din cauza profesiei mele. Nu poți crește un copil în felul acesta.

— N-ai putea munci mai puțin? o întrebă el, mai mult retoric, deoarece nu și-o putea închipui în această ipostază.

— Vrei să fiu sinceră? Nu! Nu cred că aș putea fi un avocat cu jumătate de normă.

Văzuse alte femei încercând să facă asta și niciuna nu reușise să împace lucrurile. Unele își reluau integral activitatea, dar se simțeau vinovate față de copii, altele renunțau la avocatură. Niciuna din soluții n-o mulțumea pe Alex.

— Adică nu-ți dorești deloc copii, niciodată?

Pentru prima dată se gândise serios la această problemă și nu era pregătită să răspundă. Concluzia, și de data asta, era: nu acum, poate mai târziu.

Subiectul a fost reluat când Alex a împlinit treizeci și cinci de ani. Toate cunoștințele lor aveau deja mai mulți copii. Împliniseră nouă ani de căsnicie și modul lor de viață îi satisfăcea. Ea era deja partener în firma de avocați Bartlett și Paskin, iar Sam ajunsese o legendă vie. Se duceau în Franța ori de câte ori aveau o vacanță, iar sfârșitul de săptămână și-l petreceau de obicei în California. Sam avea în continuare afaceri la Tokyo și în Țările Arabe și Alex aprecia că el ducea o viață fascinantă. Nici cariera ei nu era plicticoasă. Oricum, în viața lor nu-și putea găsi loc un copilaș.

— Nu știu de ce, dar uneori mă simt vinovată… Nu găsesc o motivație, dar maternitatea nu e pentru mine, cel puțin nu acum. Mereu ajungea la aceeași concluzie și subiectul era amânat din nou, pentru alți câțiva ani. Alex împlinise treizeci și opt de ani, iar Sam patruzeci și cinci. Avusese, pentru scurt timp, o alarmă în calendarul ei biologic și, de data aceasta, ea ridicase problema, mai ales că o colegă de birou născuse de curând și fusese nevoită să accepte că pruncul era adorabil și că prietena ei se descurca perfect și cu copilul și pe plan profesional. Pentru prima oară se gândi că ar putea avea și ea un copil.

Sam însă nu-și mai putea imagina o astfel de situație. Viața lor era prea bine organizată și prea comodă. După doisprezece ani de căsnicie, își spunea că era prea târziu, că un copil nu le va putea aduce mai multă fericire decât aveau. Și, mai ales, o voia pe Alex numai pentru el. Dorind ca lucrurile să rămână așa cum erau, renunță din nou, surprinzător de ușor. De bună seamă, nu-i era dat să aibă copii. După acest incident, se implică într-un proces foarte complicat și ideea unui copil în viața lor îi ieși complet din cap, până patru luni mai târziu.

Se întorceau dintr-un voiaj în India. Alex se simțea foarte rău. Temându-se să nu fi luat vreo boală, se duse la doctorul ei pentru o consultație. De ani de zile nu-și mai amintea să se fi simțit atât de rău și era speriată. Dar ceea ce i-a spus doctorul după consultație a speriat-o și mai tare. În aceeași seară îi dădu vestea lui Sam într-o stare de cumplită disperare. Era însărcinată. De la ultima discuție, nu se mai gândiseră la asta. Acum se priveau unul pe celălalt, arătând ca două victime ale crahului financiar din ’29.

— Ești sigură?

— Absolut sigură, îi răspunse ea, disperată. Era prima ei sarcină. Acum își dădea seama de ceva, ce nu știuse până atunci: nu voia să aibă copii.

— Ești sigură că nu e vorba de holeră, malarie, sau ceva asemănător?

O boală cât de gravă ar fi fost, era preferabilă unei sarcini.

— Mi-a spus că sunt în șase săptămâni. Avusese o întârziere în timpul voiajului, dar o pusese pe seama căldurii, a pastilelor contra malariei și a oboselii călătoriei. Niciodată nu avusese o mină atât de proastă ca acum. Își privea soțul cu un aer nefericit. Sunt prea bătrână pentru așa ceva, Sam. Nu vreau să trec prin asta. Nu pot.

Cuvintele îl surprinseseră, cu toate că se simțea ușurat să le audă. Nici el nu dorea copilul.

— Ai de gând să faci ceva? o întrebă el speriat de duritatea cu care respingea situația. La începutul căsătoriei lor crezuse că era de la sine înțeles ca într-o bună zi să aibă copii, dar cu timpul se obișnuise cu gândul că asta nu se va întâmpla niciodată.

— Nu cred. Mi se pare un lucru oribil. Nu că nu ne-am putea permite să avem copii… însă nu-mi pot permite, n-am… energia, își căuta cuvintele cu grijă, și nici nu doresc. Ultima oară când am vorbit de asta, mi-am zis că ăsta e motivul. Am căzut de acord. Suntem fericiți așa cum suntem… și, deodată, zbang… sunt însărcinată.

Sam îi zâmbi cu duioșie.

— Ironia sorții, nu-i așa? După ce luăm hotărârea să nu avem copii, tu rămâi însărcinată. Viața ne joacă micile ei renghiuri. Era una din expresiile lui favorite și, în cazul acesta, se potriveau perfect. Ce facem?

— Nu știu.

Alex începu să plângă. Nu voia nici să avorteze, dar nici să păstreze copilul. După două săptămâni de discuții, s-au hotărât să lase lucrurile așa cum erau. Alex simțea că nu mai avea de ales și, cum Sam acceptase punctul ei de vedere, încercară să se resemneze și să accepte situația. Alex se simțea deprimată ori de câte ori se gândea la ce va urma. În ce-l privea, Sam părea să fi uitat întreaga poveste. Când totuși o discuta, ceea ce se întâmpla foarte rar, parcă ar fi vorbit despre o boală fatală. Evenimentul nu-i entuziasma. Îl considerau drept o situație căreia trebuiau să-i facă față, și atât.

Patru săptămâni mai târziu, Alex sosi acasă mai devreme, se simțea rău, vomita continuu și acuza dureri insuportabile în abdomen. Portarul o ajută să se dea jos din taxi, îi duse servieta și o întrebă dacă nu cumva era bolnavă. Îi răspunse că se simte bine. Urcă cu liftul, intră în apartament și abia avut timp să se ducă până la baie. Avu o hemoragie puternică. Din fericire, femeia de serviciu era acolo și chemă salvarea. Apoi îl anunță pe Sam, la birou. Când acesta ajunse la Lenox Hill, Alex se afla deja în sala de operații. Pierduse copilul.

Ar fi trebuit să se simtă ușurați. Cauza chinurilor lor dispăruse. Dar când Alex și-a revenit, a început să plângă cu disperare și și-a dat seama că nu-i va fi ușor. Se simțeau amândoi nefericiți și vinovați. Toate sentimentele nemărturisite pentru acel copil, acum pierdut, o copleșeau – dragoste, temeri, rușine, regret. Trăia cele mai grele momente ale vieții ei, dar descoperise ceva nou despre ea însăși, ceva ce nu bănuise că există – dorința să umple golul dureros pe care-l lăsase copilul nenăscut cu un altul. Și, curios, Sam simțea și el aceeași nevoie. Amândoi plângeau copilul pierdut. Când Alex se întoarse la birou, era încă tulburată.

Își luară un mic concediu ca să fie singuri și să poată discuta în liniște. Ajunseseră amândoi la aceeași concluzie. Nu-și dădeau seama dacă se petrecuse cu adevărat ceva important, dacă era o reacție față de trecut, dar în modul lor de a gândi intervenise o schimbare. Se petrecuse o minune – dintr-odată, mai mult decât orice altceva, își doreau un copil.

Au decis să fie înțelepți și să mai aștepte câteva luni pentru a se convinge că nu greșeau. N-au reușit să respecte termenul; după două luni de la avortul care o traumatizase atât de mult, Alex îi mărturisea lui Sam, cu timiditate, abia stăpânindu-și bucuria că era din nou însărcinată.

De data aceasta au sărbătorit evenimentul așa cum se cuvenea, deși erau îngrijorați la gândul că exista riscul de a pierde și această sarcină sau de a nu o putea duce până la termen. Trebuia să ia în considerare faptul că avea deja treizeci și opt de ani și nu născuse niciodată. Dar era sănătoasă și doctorul o asigurase că nu existau motive să se teamă că s-ar putea repeta situația.

— Știi ceva? Suntem nebuni, îi spusese ea într-o seară, pe când stăteau în pat și ronțăiau biscuiți Oreo, singurii, spunea ea, pe care îi suporta. Suntem complet trăsniți. Acum patru luni eram disperați de perspectiva de a avea un copil, iar acum îi căutăm un nume și eu am început să citesc toate articolele din revistele pe care le găsesc în sala de așteptare a doctorului, ca să mă informez asupra celui mai bun model de pătuț. Crezi că am luat-o razna?

— Nu te contrazic, îi zâmbi el cu duioșie, dar constat că e din ce în ce mai greu să mă apropii de tine. Nu mi-am închipuit ca fărâmiturile fac parte din afacere. Crezi că ai să rămâi cu fixul ăsta toată perioada sau numai primele trei luni?

Alex chicoti și îl îmbrățișă. Începuseră să facă dragoste mai des decât înainte, iar despre copil vorbeau de parcă ar fi fost lângă ei și ar fi tăcut deja parte din viața lor. Ecografia le-a dezvăluit faptul că vor avea o fetiță. S-au hotărât să-i dea numele de Annabelle, clubul lor preferat din Londra, dar și pentru că lui Alex îi plăcuse întotdeauna acest nume. Sarcina era mult mai ușor suportabilă decât prima oară. Se părea că viața le dădea o lecție, care-i făcea să se simtă vinovați pentru indiferența și chiar ostilitatea manifestată față de acel prim copilaș.

Partenerii din firmă i-au oferit lui Alex petrecerea tradițională dinainte de naștere[1] imediat după Anul Nou, cu două zile înainte de termenul la care ar fi trebuit să nască. Ea dorise să lucreze până în ultima clipă. Cedase colegilor cazurile pe care nu le mai putea termina, așa încât se duse liniștită acasă în așteptarea micii minuni, așa cum își numeau ei fetița. Alex se temuse că se va plictisi, dar descoperi că îi face o deosebită plăcere să pregătească camera copilului și rămase surprinsă constatând cât timp își pierdea împăturind și aranjând lucrușoarele pe masa unde urma să-i schimbe scutecele. Pentru o femeie care își băga în sperieți adversarii din instanțele de judecată, schimbarea părea radicală. Uneori, se întreba dacă noile ei preocupări nu-i vor afecta puterea de judecată atunci când va reveni la slujbă și n-o vor „muia”. Dar gândurile reveneau imediat la bebeluș. Se vedea ținând fetița în brațe, hrănind-o, se întreba dacă va avea părul roșu ca al ei, sau negru ca al lui Sam, ochii albaștri sau verzi. Abia aștepta să o vadă.

Alex hotărâse să nască la New York Hospital. Spera într-o naștere normală, deoarece își dorea să savureze fiecare moment al acestei noi experiențe. La cei treizeci și nouă de ani nu-și imagina că o va mai repeta. Sam, cu toată aversiunea pe care o avea pentru spitale, o însoțise la cursurile prenatale Lamaze și-i promisese că va asista la naștere.

Într-o seară, în timp ce luau masa la Elaine’s, Alex simți că i se rupe apa. Plecară repede la spital, dar fură trimiși acasă, pentru a aștepta momentul în care vor începe cu adevărat contracțiile. Au respectat întocmai tot ce li se spusese la cursuri. Alex a încercat să doarmă puțin, apoi a început să se plimbe prin casă. Sam o freca pe spate și totul părea plăcut și foarte ușor. Situația se afla sub control. S-au întins apoi pe pat, și au continuat să discute despre ceea ce se întâmplase. Sam își privea din când în când ceasul, întrebându-se peste câte ore va sosi copilul. În cele din urmă, au adormit și, când contracțiile au trezit-o, Alex a făcut un duș cald, așa cum fusese învățată, pentru a constata dacă acestea se vor opri sau vor deveni mai puternice și mai dese. Rămase sub duș o jumătate de oră, urmărind ritmul contracțiilor. Brusc, începu adevăratul travaliu. Abia se mai putea ține pe picioare când ieși de sub duș. Se duse să-l trezească pe Sam, dar acesta dormea atât de profund încât trebui să-l scuture. Simțea cum o cuprinde panica. Văzându-i expresia, Sam se sperie. Sări din pat. Inima îi bătea să-i spargă pieptul.

— Crezi că e timpul?

Nu-și găsea pantalonii, iar Alex îl apucase de braț, plângând și încovoindu-se de durere.

— E prea târziu… Nasc acum… strigă ea, cuprinsă de panică. Uită tot ce învățase la cursurile prenatale. Era prea bătrână, durerile erau prea mari, nu mai voia o naștere naturală.

— Aici? Vrei să naști aici? Nu-i venea să creadă, o privea disperat.

— Nu știu… eu… este… Oh, Doamne, Sam… este îngrozitor… N-am să pot… n-am să reușesc…

— Ba da, ai să poți… mergem la spital, o să-ți dea ceva… nu-ți face griji… vino să te îmbraci.

Până la urmă o îmbrăcă el. În timp ce-i punea pantofii, se gândi că n-o văzuse niciodată atât de vulnerabilă, de pierdută. Portarul le găsi imediat un taxi. Se făcuse patru după-amiază când ajunseră la spital, și Alex abia se mai ținea pe picioare. Din fericire, doctorul îi aștepta, iar surorile de la sala de nașteri se declarară mulțumite de felul în care se desfășura travaliul. Alex, însă, nu era deloc încântată de procesul pe care ele îl numeau „de tranziție”. Dar, pe măsură ce travaliul progresa și contracțiile deveneau tot mai dese, Alex începu să se calmeze și, la două ore de la sosirea la spital, ea trudea pentru a expulza copilul. În cele din urmă i-au făcut un Epidural care a mai liniștit-o. Sam o ținea de umeri, iar ceilalți o încurajau. I se părea că durase o veșnicie, până apăru căpșorul lui Annabelle. Copilul avea părul roșu și de îndată ce veni pe lume, scoase un țipăt puternic. Fetița i-a fost arătată apoi mamei. Alex a luat-o în brațe, și s-a simțit copleșită de o emoție pe care nu crezuse că o va trăi niciodată. Le auzise pe alte femei povestind și nu le dăduse crezare, însă acum descoperea cu încântare că trăia și ea aceleași senzații. Nu-și mai putea imagina ce-ar fi fost viața ei dacă n-ar fi ținut niciodată în brațe acel copil. O oră mai târziu, ca o mamă experimentată își alăpta fetița. Sam făcu sute de fotografii. Râdeau și plângeau, incapabili să creadă că soarta le hărăzise acel miracol. Trăiau sentimentul că Divinitatea îi salvase din propria lor stupiditate și revărsase asupra lor acea imensă fericire.

Sam rămase în noaptea aceea alături de ele. O admirau pe Annabelle, ținând-o în brațe cu schimbul, desfășând-o, schimbându-i scutecele mai des decât era necesar. Sam urmărea extaziat cum Alex o alăpta. Își spunea că era cel mai frumos lucru pe care-l văzuse vreodată. Fermecați de Annabelle, au ajuns la concluzia că ceea ce-și doreau cel mai mult acum era încă un copil. Sam nu-și imaginase că după chinurile îndurate cu puțin timp în urmă mai putea gândi așa ceva. În timp ce el o săruta cu tandrețe, Alex îi spuse: „Sam, vreau s-o facem din nou”.

I-ar fi plăcut să aibă un fiu.

Încântarea pe care le-o provocase nașterea lui Annabelle persista și după ce o aduseră acasă. Micuța părea să înflorească sub privirile tandre ale părinților ei. Ori de câte ori putea, Sam se întorcea mai devreme acasă, iar Alex, care își reluase lucrul când Annabelle împlinise trei luni, regreta fiecare minut petrecut departe de ea. Încercase să continue alăptarea, dar programul încărcat nu-i permise acest lucru. Venea, însă, acasă la prânz și întârzia la birou peste ora cinci doar atunci când trebuia să apară în instanță. Vinerea, indiferent ce probleme s-ar fi ivit, pleca de la birou la ora unu. Respectau amândoi acest program și Annabelle îi răsplătea cu drăgălășenia ei. În timpul zilei Carmen avea grijă de fetiță. După ce soseau acasă, Sam și Alex nu mai acceptau să se ocupe altcineva de fetiță.

Carmen lucra cu plăcere pentru ei, căci o iubea din toată inima pe Annabelle. Se lăuda peste tot cu Alex și Sam, informându-și cunoscuții și prietenii ce persoane importante erau, cât de mult munceau și ce succese repurtau în profesiile lor. Numele lui Sam apărea des în ziarele financiare. Cu câtva timp în urmă reușise o tranzacție excelentă și, în general, avea clienți foarte importanți. Alex, la rândul ei, apărea adesea la televiziune, în legătură cu procese ce țineau prima pagină a ziarelor. Pe Carmen, toate astea o impresionau și o încântau.

Pentru părinții ei, Annabelle nu era numai frumoasă, ci și strălucitor de deșteaptă. La zece luni și jumătate începuse să umble, puțin mai târziu să vorbească.

— O să fie și ea avocat, îl tachina Alex pe Sam, care nu putea nega incredibila asemănare a copilei cu mama ei. Părea o replică miniaturizată a lui Alex.

Singura dezamăgire a lui Sam era că Alex nu mai rămânea însărcinată. Disperată, Alex consultă un specialist. Doctorul îi spuse că la vârsta ei asemenea lucruri se întâmplă mai rar.
Împlinise patruzeci și unu de ani când a încercat un tratament cu Serophene, menit să stimuleze ovulația. Un an și jumătate a urmat conștiincioasă tratamentul, dar fără efect. Erau în stare că facă orice, numai să mai poată avea un copil. Intenționau chiar să recurgă la injecții cu Pergonal, o substanță mai eficientă decât pilulele Serophene, care însă aveau efecte secundare nedorite. Alex era convinsă că la cei patruzeci și doi de ani ai ei, mai avea șanse să conceapă un copil, fie și cu ajutorul hormonilor pe care îi lua în mod curent, fără a recurge la mijloace artificiale. Hormonii nu erau ușor de suportat, mai ales că avea o natură care reacționa puternic la medicamente, dar amândoi își doreau cu disperare încă un copil. Datorită lui Annabelle aflaseră cât de plăcută putea fi viața când există acea dulce legătură care e copilul și cât de mult pierduseră în toți acei ani petrecuți fără ea.


[1]Obicei întâlnit în SUA, cunoscut sub denumirea de „shower“ (n.tr.).

Fișiere de descărcat

DOCX
Lovitura de traznet de Danielle Steel.docx
372 KB · 52 de descărcări
Descarcă

Alte cărți de Danielle Steel

Toate ›