Luminile Sudului

Luminile Sudului de Danielle Steel

Capitolul 1

Bărbatul stătea pe scaunul jerpelit și părea că moțăie, cu bărbia alunecându-i ușor în piept. Era înalt și vânjos și, cum își ținea capul înclinat în față, de sub cămașă i se ițea un șarpe tatuat pe ceafă. În camera mică și întunecoasă, brațele lui lungi păreau lipsite de viață pe mânerele scaunului. Din hol venea un miros oribil de mâncare gătită, iar televizorul era deschis. În colțul camerei era instalat un pat îngust, cu lenjeria nestrânsă, care acoperea o mare parte din covorul mițos, murdar și plin de pete. Sertarele servantei erau deschise, iar cele câteva haine pe care le adusese cu el zăceau pe podea. Purta un tricou, jeanși și bocanci grei, de pe tălpile cărora noroiul uscat cădea pe covor. Scoase un mormăit și scutură din cap, clipi și apoi deschise ochii albaștri, ca de gheață, iar părul i se zbârli pe brațe. Avea un auz perfect. Închise din nou ochii și ascultă, apoi își luă haina și, dintr-un pas, străbătu camera îngustă. Când își ridicase bărbia, șarpele dispăruse din nou sub cămașă. Luke Quentin alunecă domol peste pervaz și, după ce închise fereastra, o luă în jos pe scara de incendiu. Era ger. Ianuarie, la New York. Stătuse în oraș două săptămâni, înainte, fusese în Alabama, Mississippi, Pennsylvania, Ohio, Iowa, Illinois, Kentucky. Își vizitase un prieten din Texas. Călătorise luni de zile. Muncise pe unde găsea. Nu avea nevoie de prea mult ca să trăiască. Mergând cu pas ușor ca de panteră, o luă în jos pe stradă, pe Lower East Side, înainte ca bărbații pe care îi auzise venind să ajungă în camera lui. Nu știa cine erau, dar era prea deștept ca să riște. Mai mult ca sigur erau polițiști. Fusese închis de două ori, pentru furt de carduri bancare și jaf, și era cât se poate de conștient că nimeni nu-i va acorda niciodatăo a doua șansă unui fost condamnat. Prietenii din închisoare îi spuneau Q.

Clănțănind de frig, se opri să-și cumpere un ziar și un sendviș, după care porni să se plimbe. Într-o altă lume, ar fi fost considerat un bărbat frumos. Umerii îi erau uriași, puternici, și trăsăturile cizelate. Avea treizeci și patru de ani, și cele două condamnări însumau zece ani. Își executase pedeapsa până la capăt, nu fusese eliberat condiționat. Acum era liber ca pasărea cerului. De doi ani se întorsese pe străzi și, până acum, nu avusese probleme. În ciuda staturii sale, se putea face nevăzut în mulțime. Avea părul blond nisipiu, șters, ochi de un albastru-deschis și, din când în când, își lăsa barbă.

Quentin o luă spre nord, iar când ajunse la Strada 43, spre vest, se strecură într-un cinematograf chiar în Times Square, se așeză în întuneric și adormi. Când ieși, era miezul nopții; sări într-un autobuz și se întoarse în centru. Presupunea că, acum, oricine venise să-l viziteze mai devreme plecase de mult. Se întreba dacă cineva de la hotel îi informase pe polițiști că era pușcăriaș. Pentru cunoscători, tatuajele de pe mâinile lui erau un semn evident. Nu-și dorea decât să nu fie prin preajmă când veneau și spera că, negăsind nimic în cameră, renunțaseră. Când se întoarse la hotelul lui prăpădit, se făcuse ora douăsprezece și jumătate. O lua întotdeauna pe scări. Lifturile erau o capcană, iar lui îi plăcea să se miște liber. Recepționerul îl salută dând din cap, și Luke se îndreptă spre scări. Când se afla chiar pe palierul de sub etajul lui, auzi un zgomot. Nu erau pași sau o ușă, era un pocnet. Doar atât. Își dădu imediat seama – era un pistol care fusese armat și, deplasându-se cu viteza sunetului, o apucă din nou în jos pe scări fără să facă zgomot și încetini brusc numai când trecu pe lângă recepție. Deodată, nu mai auzi nimic. Înțelese că erau în spatele lui, la jumătatea drumului, pe scări. Erau trei, și Luke n-avea de gând să afle cine erau. Îi trecu prin minte să încerce să rezolve în felul lui, dar instinctul îl îndemna să fugă. Așafăcu – fugi mâncând pământul. Era deja jos, în stradă, când ei ieșeau pe ușă, într-o goană nebună. Ca să se antreneze, în închisoare făcuse alergări. Oamenii spuneau despre Q că era mai iute decât vântul. Și, de data asta, chiar fusese. Sări peste un gard, în spatele unei clădiri, o apucă pe acoperișul unui garaj și trecu peste un alt gard. Se afla în mijlocul cartierului și știa că de-acolo nu s-ar mai fi putut întoarce la hotel. Ceva nu era în regulă, nu era deloc în regulă. Și habar n-avea ce. Avea un pistol scurt în jeanși și nu voia să fie prins cu arme asupra lui, așa că îl aruncă într-o ladă de gunoi, după care alergă în spatele unei clădiri de pe una dintre alei. Continuă să fugă și se gândi că îi pierduseră urma, dar se lovi de un alt gard și, brusc, o mână țâșni în spatele lui și îl apucă de ceafă, ca o menghină. Nu mai simțise niciodată o strânsoare atât de puternică și era al naibii de bucuros că aruncase pistolul. Tot ce trebuia să facă acum era să scape de polițist. Îi trase un cot în coaste celui care-l prinsese, dar asta îl făcu pe celălalt să-l apuce și mai bine de ceafă și să-l strângă și mai tare. Luke ameți aproape instantaneu și, în ciuda constituției sale fizice impresionante, căzu la pământ. Polițistul știuse exact de unde să-l apuce. Îi aplică o lovitură zdravănă în spate, și Luke scoase un geamăt înăbușit printre dinții încleștați.

— Pui de cățea, îi strigă el, apucându-l pe atacatorul său de picioare, și, brusc, polițistul se trezi pe jos, după care se rostogoliră amândoi pe pământ.

Nu fusese decât o chestiune de secunde până când polițistul îl țintui – era mai tânăr decât Luke, mai bine făcut și așteptase luni de zile plăcerea de a se afla în compania lui Q. Îl urmărise în fiecare stat, și fusese deja în camera lui: de două ori săptămâna asta și o dată cu o săptămână în urmă. Charlie McAvoy îl cunoștea pe Luke Quentin mai bine decât pe propriul său frate. Căpătase un permis special de la forțele de intervenție interstatale ca să-l urmărească și făcea asta de aproape un an, știindcă și dacă era să moară, tot punea mâna pe el; iar acum, când reușise, n-avea de gând să-l lase să-i scape. Charlie se lăsă în genunchi și-l trânti pe Luke cu fața de pământ. Când se uită în sus – chiar în clipa când ceilalți doi agenți ajungeau în spatele lui Charlie – nasul lui Luke sângera din plin. Cei trei erau îmbrăcați în civil, dar se vedea de la o poștă că erau polițiști.

— Ușurel, băieți, jucați-vă frumos, le strigă Jack Jones, detectivul-șef, și-l apucă de mânecă pe Charlie. Să nu-l omorâm până nu-l ducem la secție.

În ochii lui Charlie se citea dorința de-a ucide. Jack Jones știa că Charlie îi pusese gând rău, și știa și de ce. Charlie îi mărturisise totul într-o noapte, când era beat. Când se întâlniseră a doua zi de dimineață, Jack îi promisese că nu va spune nimic nimănui. Dar înțelegea ce se întâmpla acum cu Charlie, care tremura de furie. Lui Jack nu-i plăcea să amestece răzbunarea personală în afaceri. Dacă Luke ar fi făcut cel mai mărunt gest ca să se elibereze și să fugă, Charlie l-ar fi împușcat. N-ar fi tras în brațe sau în picior, l-ar fi ucis pe loc. Al treilea membru al echipei ceru prin radio o mașină de patrulă. Mașina lor era la distanță de câteva cvartale și nu voiau să-l ducă pe Luke așa de departe. N-aveau de gând să-i ofere o astfel de șansă.

Lui Luke, sângele îi șiroia din nas pe cămașă, dar niciunul dintre ei nu-i dădu nimic să se șteargă. Nu se aștepta la milă din partea lor. Jack îi citi drepturile și, deși sângera îngrozitor, Luke îl privi cu aroganță. Avea ochi ca de gheață și se uita fix la ei, fără să-i scape nimic. Jack își dădu seama că era cel mai dur ticălos pe care-l întâlnise vreodată.

— Pentru asta aș putea să vă dau în judecată, nemernicilor. Cred că mi-ați spart nasul, îi amenință el și, în timp ce ceilalți doi îl împingeau spre mașină, Charlie îi aruncă o privire sarcastică.

Îl suiră în mașină și-i spuseră polițistului de la volan că aveau se întâlnească la secție.

În timp ce se întoarseră la mașină, cei trei bărbați rămaseră tăcuți; când răsuci cheia în contact, Charlie se uită la Jack și apoi, palid, se trânti pe scaun.

— Cum te simți? îl întrebă Jack în timp ce se îndreptau spre centru. L-ai prins!

— Da, îi răspunse Charlie, calm. Mai avem nevoie de probe, și încă de unele solide.

Tot drumul până-n oraș, inclusiv când intrară în secție, Luke se arătă arogant. Era plin de sânge pe față și pe cămașă, dar, chiar și încătușat, tot trufaș era.

— Deci ce faceți, băieți? Căutați pe cineva care a comis un jaf sau pe cineva care a furat poșeta unei bătrâne, îi râse Luke în nas lui Charlie.

— În arest cu el, îi zise Charlie lui Jack și se îndepărtă.

Știa că avea să fie lăudat pentru arestare. Îl urmărise prea mult timp. Fusese pur și simplu un noroc faptul că Quentin se întorsese în New York. Providența. Soarta. Charlie era bucuros că-l prinsese în orașul unde muncea. Aici avea legături mai bune și îl plăcea pe procurorul districtual cu care lucrau. Era un tip bătrân, dur, din Chicago, mai dispus să înceapă urmărirea penală decât mulți alții. Lui Joe McCarthy, procurorul districtual, nu-i păsa cât de plin era arestul și nu avea de gând să-i lase pe suspecți să scape. Și dacă reușeau să dovedească totul despre Luke Quentin, așa cum spera Charlie, urma să fie procesul anului. Se întreba cui avea să-i încredințeze McCarthy procesul. Spera din tot sufletul să fie cineva bun.

— Deci ce aveți de gând să-mi puneți în cârcă? îl întrebă Luke, râzându-i lui Jack în nas, în timp ce un polițist tânăr îi punea cătușele și se pregătea să-l scoată din încăpere. Că am furat din magazine? Că am traversat pe roșu?

— Nu chiar, Quentin, îi răspunse Jack cu răceală. Ești acuzat de viol și de crimă. Până în prezent, patru capete de acuzare. Poate vrei să ne povestești ceva despre asta?continuă Jack, ridicând din sprânceană, în timp ce Luke râse din nou, scuturând din cap.

— Niște tâmpiți! Știi că nu ține. Care-i problema? Ai o groază de crime pe care nu poți să le rezolvi și ți-ai imaginat că le iei la grămadă și mi le pui mie pe toate în cârcă?

Luke părea total indiferent, ba chiar amuzat, dar în ochii săi ca oțelul era un licăr albastru, diabolic.

Bravada lui nu-l păcălea pe Jack. Luke era abil. Aveau dovada că el comisese două crime și erau aproape siguri de alte două. Și dacă presupunerea lui Jack era corectă, Luke Quentin omorâse douăsprezece femei în doi ani, poate chiar mai multe. Așteptau raportul concludent în legătură cu ADN-ul găsit în noroiul de pe pantofii lui, noroi pe care Charlie îl strânsese de pe covorul mițos din camera de hotel ocupată de Quentin. Dacă ADN-ul se potrivea, așa cum spera Charlie, Quentin tocmai făcuse ultima plimbare pe stradă din viața lui.

— Ce minciuni! mormăi Luke în timp ce se târa spre ieșire. Știți că nu puteți dovedi. Doar bănuiți. Am un alibi pentru fiecare noapte. Abia dacă am ieșit din hotel în ultimele două săptămâni. Am fost bolnav.

„Da, foarte bolnav”, își spuse Jack în gând. Indivizii ca el erau cu toții niște sociopați care își ucideau victima fără să clipească, o aruncau undeva și apoi se duceau să ia masa. Luke Quentin era un bărbat frumos, fermecător. Tipul perfect care să pună ochii pe o femeie tânără, naivă, pe care s-o ademenească într-un loc retras, unde s-o violeze și, pe urmă, s-o omoare. Jack mai văzuse și înainte indivizi ca el, deși, dacă poveștile se dovedeau adevărate, era unul dintre cei mai periculoși. Sau chiar cel mai periculos dintre cei cu care avuseseră de-a face într-o lungă perioadă de timp. Jack știa că presa ar fi dat buzna și că fiecare detaliu trebuia folosit corect, altfel, din pricina unei informații greșit interpretate, Quentin ar fi scăpat de proces sub pretextul erorii judiciare. Și Charlie știa asta, motiv pentru care îi ceruse lui Jack să-l bage în arest și, după ce Luke fusese dus la interogatoriu și fotografiat, Jack îl sună el însuși pe procurorul districtual.

— L-am prins, îi spuse el, mândru. Toate bănuielile noastre s-au adeverit, și norocul a fost de partea noastră. Asta, plus faptul că Charlie McAvoy a făcut tot ce s-a putut ca să-l urmărească și să-l prindă. Dacă eu aș fi fost cel care ar fi trebuit să alerge pe toate aleile alea și să sară peste atâtea garduri, Quentin ar fi ajuns până în Brooklyn înainte ca eu s-apuc să trec de primul gard. Jack era în formă bună, dar avea patruzeci și nouă de ani, iar el și avocatul districtual se tachinau reciproc în legătură cu greutatea. Erau de-aceeași vârstă. Avocatul îl felicită pentru cât de bine lucrase și-i dădu întâlnire de dimineață. Voia să-i întâlnească pe toți ofițerii care-l arestaseră, ca să decidă modul în care urmau să se ocupe de presă.

O jumătate de oră mai târziu, când Jack părăsea secția, Luke era deja în celulă. Hotărâseră să-l închidă singur. Era programat să i se prezinte acuzațiile în după-amiaza următoare, și Jack știa că pe urmă presa va fi călare pe ei. Arestarea bărbatului care ucisese douăsprezece femei în șapte state avea să fie o știre-bombă. Dacă nu pentru altceva, măcar pentru imaginea NYPD, care, datorită acestei realizări, va fi una foarte bună. Acum, odată cazul ajuns pe masa procurorului districtual, urma ca procurorul și anchetatorii să facă restul. După arestare, în seara aceea, îl conduse acasă pe Charlie. Toată după-amiaza pândiseră hotelul, așa că avuseseră o zi lungă. Îl văzuseră pe Luke când ieșise, și Charlie ar fi vrut să-l înhațe pe loc, dar Jack îi ceruse să aștepte. Câtă vreme nu bănuia că erau pe urmele lui, știau că avea să se întoarcă. Și cum era prea multă lume în jur, Jack nu voia să fie rănit nimeni din hotel. Până la urmă, lucrurile se terminaseră bine pentru ei. Dar nu la fel de bine pentru Luke.

Luke Quentin stătea în celula lui, holbându-se la pereți. Auzea toate zgomotele familiare din arest. Într-un felciudat, i se părea că a ajuns acasă. Știa că, dacă pierdea, de data asta era acasă pentru totdeauna. Își privi fix pantofii, cu o față inexpresivă, apoi se întinse pe pat și închise ochii. Părea total împăcat.