Martora

Martora de Sandra Brown

PROLOG

Copilul sugea la sânul mamei.

— Pare un copilaș fericit, remarcă sora. Îți dai seama imediat dacă un copil e mulțumit sau nu. După mine, acesta e.

Kendall izbuti să schițeze un zâmbet stins. Abia putea să înfiripe un gând coerent, darămite să se mai angajeze într-o conversație. Mintea ei încă mai încerca să realizeze faptul că ea și copilul ei supraviețuiseră accidentului.

În camera de consultații a spitalului, o simplă perdea galbenă îi separa pe pacienți de coridor, oferindu-le un minimum de intimitate. Lângă dulapurile albe de metal în care se aflau bandaje, seringi și ațele, era o chiuvetă din oțel inoxidabil. Kendall stătea pe o masă căptușită în mijlocul încăperii strâmte, ținându-și băiețelul în brațe.

— Cât are? o întrebă sora.

— Trei luni.

— Numai atât? Pare mai mare!

— E foarte sănătos.

— Cum ai zis că-l cheamă?

— Kevin.

Sora le zâmbi și apoi clătină din cap a mirare.

— E un adevărat miracol că ați scăpat cu viață din catastrofa asta. Trebuie să fi fost îngrozitor pentru tine, scumpo. Nu ți-a fost frică?

Accidentul avusese loc prea repede pentru ca ea să mai fi simțit frica. Mașina se ciocnise de copac înainte ca acesta să poată fi văzut prin perdeaua de ploaie. Pasagera din față strigase ceva, iar șoferul răsucise de volan și apăsase pe frână, dar fusese prea târziu.

Când roțile alunecaseră pe pavajul ud, mașina se rotise cu o sută optzeci de grade, ieșind de pe șosea și rupând parapetul. După aceea nu mai fusese decât o chestiune de fizică și de gravitație.

Kendall își aminti zgomotele care însoțiseră goana mașinii pe panta acoperită de vegetație. Ramurile copacilor zgâriaseră vopseaua și geamurile se spărseseră. Caroseria se izbise de bolovani și cioturi de copaci. Ciudat, dar niciunul din cei aflați înăuntru nu scosese niciun sunet. Bănui că resemnarea îi amuțise pe toți.

Deși îl anticipase, momentul în care se izbiseră de copacul apărut în cale fusese cumplit.

Inerția forțase roțile din spate să se ridice de la pământ și atunci când mașina luase din nou contact cu solul, o făcuse asemeni unui bizon rănit de moarte.

Pe bancheta din spate, ținută de centură, Kendall supraviețuise. Și, deși mașina se aflase într-o poziție precară pe panta abruptă, izbutise să iasă, ținându-l pe Kevin în brațe.

— E un ținut aspru, spuse sora. Cum naiba ai reușit să urci panta aia?

Nu fusese deloc ușor.

Știuse că urcușul până la șosea avea să fie dificil, dar subestimase efortul fizic de care era nevoie. Faptul că trebuia să-l protejeze și pe Kevin îngreunase și mai mult lucrurile.

Terenul nu era deloc cooperant; vremea era îngrozitor de ostilă. Solul era numai noroi și rădăcini de copaci printre care erau răspândiți bolovani ascuțiți. Ploaia, purtată de vânt, cădea aproape orizontal și, în câteva minute, o udase până la piele.

Mușchii brațelor, picioarelor și spatelui începuseră să o doară înainte să parcurgă o treime din distanță. În locurile unde nu era acoperită de îmbrăcăminte pielea îi fusese tăiată, zgâriată și învinețită. De câteva ori își spusese că era inutil și ar fi vrut tare mult să renunțe, să se oprească și să doarmă până când elementele naturii le luau viețile.

Dar instinctul ei de conservare era mai puternic decât acea tentație, așa că își continuase urcușul. Ținându-se de ramuri și de bolovani și proptindu-și picioarele în ce găsea, ajunsese în cele din urmă la șosea unde începuse să caute ajutor.

Era în pragul delirului când văzuse niște faruri apărând prin ploaie. Un sentiment de ușurare și epuizarea o copleșise. În loc să fugă spre mașină, se prăbușise în genunchi pe banda de pe mijlocul șoselei, așteptând ca mașina să ajungă la ea.

Salvatoarea ei era o femeie vorbăreață care se ducea la o întrunire religioasă. O dusese pe Kendall până la cea mai apropiată casă și anunțase autoritățile în legătură cu accidentul. Mai târziu, Kendall rămăsese uimită când aflase că nu parcursese decât o milă de la locul accidentului, căci se păruseră zece.

Ea și Kevin fuseseră transportați cu ambulanța la cel mai apropiat spital, unde li se acordase toată atenția. Kevin era nevătămat. Sugea în clipa în care mașina își începuse coborârea vertiginoasă. Din instinct, Kendall îl strânsese la piept, protejându-l cu trupul ei.

Numeroasele ei tăieturi și zgârieturi erau dureroase, dar superficiale. Cioburile îi fuseseră scoase din brațe, un proces extrem de neplăcut și îndelungat, dar nesemnificativ în comparație cu ce ar fi putut să se întâmple. Rănile îi fuseseră dezinfectate, dar ea refuzase să se dea un calmant, deoarece alăpta.

Și, în plus, acum că fuseseră salvați și tratați medical, trebuia să se gândească la o modalitate de a pleca de acolo. Dacă ar fi luat sedative, nu ar mai fi fost lucidă și trebuia să aibă capul limpede, dacă voia să pună la cale o altă dispariție.

— Acum poate să intre ajutorul de șerif?

— Șerif? repetă Kendall, căci întrebarea asistentei o smulsese din reverie.

— Așteaptă să stea de vorbă cu tine încă de când ai fost adusă aici.

— Ah, bineînțeles. Să intre.

După ce se hrănise, Kevin dormea acum liniștit. Kendall își încheie cămașa pe care i-o dăduseră cei de la spital după ce își scosese hainele ude și însângerate și făcuse un duș fierbinte.

Sora făcu un semn și omul legii își făcu apariția dând la o parte perdeaua, salutând din cap.

— Cum vă simțiți? Sunteți bine? o întrebă el scoțându-și politicos pălăria și privind-o cu îngrijorare.

— Cred că suntem bine, spuse ea după ce își drese glasul, încercând să adopte un ton convingător. Suntem foarte bine.

— După părerea mea, ați avut mare noroc că ați scăpat.

— Așa e.

— A fost ușor de văzut cum s-a-ntâmplat, din cauza acelui trunchi de copac căzut. A fost doborât de trăsnet. Pe-aici plouă de câteva zile. Avem impresia că n-o să se mai oprească niciodată. Inundă toată regiunea. Nu mă miră că Bingham Creek v-a acoperit mașina.

Râul se aflase la vreo zece iarzi în fața mașinii distruse. După ce ieșise din ea, Kendall se ghemuise în noroi și se uitase la râu cu fascinație și spaimă. Apa cu mâl depășise cu mult cota minimă, purtând tot felul de lucruri și înconjurând copacii care, în mod normal, se aflau pe maluri.

Se cutremură gândindu-se care ar fi putut să le fie soarta dacă mașina ar mai fi alunecat vreo câțiva iarzi după ciocnire. Văzuse cu groază cum mașina căzuse pradă apelor învolburate.

Timp de câteva secunde, rămăsese vizibilă, legănându-se spre mijlocul râului, după care se scufundase. În afară de urmele lăsate pe trunchiul copacului și de dârele adânci și paralele lăsate de roți, accidentul nu modificase cu nimic peisajul.

— A fost un miracol că ați ieșit la timp și că nu v-ați înecat când s-a scufundat mașina, spuse ajutorul de șerif.

— N-am ieșit cu toții, îl corectă Kendall cu o voce încărcată de emoție. Mai era o pasageră pe scaunul din față. S-a dus la fund odată cu mașina.

Când auzi acel lucru, șeriful se încruntă.

— Cum? O pasageră?

Ca și cum ar fi privit de undeva din afară, Kendall își văzu fața boțindu-se când începu să plângă, o reacție întârziată la acel traumatism.

— Îmi pare rău.

Sora îi dădu o cutie cu șervete de hârtie și o bătu pe umăr.

— E în regulă, scumpo. După actul de curaj de care ai dat dovadă, dă-i drumul și plângi cât vrei.

— N-am știut că a mai fost cineva în mașină în afară de dumneavoastră, de copil și de șofer, spuse șeriful încet, însemn de respect față de emoția ei.

Kendall își suflă nasul.

— Se afla pe scaunul de lângă șofer și era deja moartă când mașina s-a scufundat. Probabil că a murit instantaneu, în momentul impactului.

După ce se convinsese că băiețelul era nevătămat și observând cât de repede creștea nivelul apei, Kendall se apropiase de mașină cu teamă, aproape sigură de ceea ce avea să descopere. Partea aceea suferise cel mai mult de pe urma ciocnirii. Ușa era adâncită și geamul fusese spart.

Aruncând numai o privire, Kendall își dăduse seama că femeia era moartă. Trăsăturile ei plăcute nu mai erau de recunoscut datorită faptului că oasele și țesuturile feței fuseseră distruse. Bordul și câteva părți ale motorului îi străpunseseră pieptul, iar capul îi atârna pe tetieră într-o poziție cât se poate de nefirească.

Ignorând sângele și priveliștea oribilă, Kendall atinsese gâtul femeii în preajma carotidei, dar nu-i simți pulsul.

— Mă gândeam că ar trebui să-i salvez și pe ceilalți, îi explică ea șerifului după ce descrise scena. Aș vrea s-o fi scos și pe ea dar știind că era deja moartă…

— Ați făcut ce trebuia, i-ați salvat pe cei în viață. Nimeni nu v-ar putea găsi vreo vină pentru alegerea pe care ați făcut-o, spuse el și apoi arătă spre copilașul care dormea. Ați făcut mult mai mult decât v-ar putea cere cineva. Cum a fost cu șoferul?

După ce se convinsese că pasagera era moartă, Kendall îl lăsase pe Kevin jos și îi acoperise fața cu un colț al pledului. Deși nu avea să se simtă prea bine, avea să fie în siguranță pe moment. După aceea ocolise mașina împleticindu-se. Șoferul era prăbușit cu capul pe volan. Învingându-și groaza, Kendall îl strigase pe nume și îi atinsese umărul.

Își aminti că îl zgâlțâise ușor și cât de tare se speriase când el se prăbușise pe spate din cauza acelei mișcări. Ea se cutremurase când văzuse cum îi șiroia sângele din gură. În tâmpla dreaptă avea o rană adâncă, altminteri fața îi era intactă. Ochii îi erau închiși, dar, în clipa aceea, ea nu fusese sigură că era mort. Vârî mâna înăuntru și îi atinse pieptul.

Inima îi bătea.

Apoi, deodată, mașina alunecase pe terenul neregulat, trăgând-o și pe ea. Brațul, care se mai afla încă în interior, aproape că îi fusese smuls din încheietură.

Autovehiculul se oprise nesigur, dar ea știa că nu avea să mai dureze mult până avea să fie înghițit de apa care îi atingea deja roțile. Solul suprasaturat ceda sub greutatea mașinii. Nu era timp de stat pe gânduri sau de cântărit posibilitățile, ori pentru a se gândi cât de mult ar fi vrut să scape de el.

Avea toate motivele să se teamă de el și să-l disprețuiască. Dar nu îi dorea moartea. N-ar fi dorit niciodată acest lucru. O viață, indiferent a cui, merita salvată.

Astfel, adunându-și forțele, începuse să dea la o parte noroiul și crengile care o împiedicau să deschidă portiera. În cele din urmă, când izbutise să o deschidă, el se prăbușise în brațe și capul lui plin de sânge îi căzuse pe umăr. Sub greutatea lui, ea alunecase în genunchi.

Cuprinzându-i pieptul cu brațele, îl trase din dreptul volanului. Fusese nevoie să depună un efort extraordinar. De câteva ori alunecase în noroi și căzuse, dar de fiecare dată, se ridicase, se proptise bine pe picioare și-și reînnoise efortul de a-l trage din mașină. Picioarele lui abia trecuseră de prag când mașina alunecase din nou, fiind luată de apă.

Kendal relată povestea, omițând propriile gânduri, iar când termină, îl văzu pe șerif stând în picioare, aproape în poziție de drepți, arătând de parcă ar fi vrut să o salute.

— Doamnă, probabil c-o să primiți o medalie.

— Mă cam îndoiesc, murmură ea.

El scoase un carnețel și un stilou din buzunarul de la piept al cămășii.

— Numele?

Vrând să tragă de timp, ea se prefăcu că nu înțelegea.

— Poftim?

— Numele dumneavoastră.

Puținii oameni care lucrau la acel spital fuseseră amabili și îi primiseră fără să-i vâre sub nas tot felul de formulare și chestionare. Așa ceva nu se întâlnea într-un spital dintr-un oraș mare. Dar într-o localitate rurală din Georgia, mila întrecea grija de a aduna cartele de asigurări.

Cu toate acestea, acum, Kendall era confruntată cu realitatea sumbră și nu era pregătită. Încă nu se hotărâse ce să facă, cât de mult să spună, unde să plece de acolo.

Nu îi era greu să modifice adevărul. O mai făcuse și altă dată. Toată viața. De multe ori. Dar era foarte grav să mintă poliția. Nu mersese niciodată atât de departe.

Lăsându-și capul în jos, își masă tâmplele și se gândi să ceară, totuși, un calmant pentru a-și potoli acea durere de cap infernală.

— Numele meu? repetă ea, rugându-se să-i vină vreo idee strălucită. Sau al femeii care a murit?

— Să-ncepem cu al dumneavoastră.

Ea își ținu răsuflarea o clipă, după care spuse încet:

— Kendall.

— Se scrie K-E-N-D-A-L-L? întrebă el notând în carnețel și ea încuviință. Bine, doamnă Kendall. Tot așa se numea și decedata?

— Nu, Kendall e…

Înainte să poată corecta greșeala polițistului, ea văzu perdeaua dându-se la o parte cu un zgomot de inele de metal frecate pe o bară neunsă și medicul de gardă își făcu apariția.

Îi stătu inima în loc.

— Cum se simte? întrebă ea cu răsuflarea tăiată.

— Trăiește, grație dumitale, spuse doctorul zâmbind.

— Și-a recăpătat cunoștința? A zis ceva? Ce v-a spus?

— Vrei să vezi cu ochii dumitale?

— Pre… presupun că da.

— Hei, doctore, stai puțin. Am niște întrebări să-i pun, se plânse polițistul. Știi foarte bine că sunt o mulțime de treburi de făcut.

— Nu pot să aștepte? E tulburată și nu pot să-i dau niciun calmant pentru că alăptează.

Polițistul îi aruncă o privire copilului și privi apoi spre sânul lui Kendall, roșind puternic.

— Bănuiesc că mai putem să-ntârziem puțin, dar până la urmă tot trebuie s-o facem.

— Sigur, sigur, zise doctorul.

Sora îl luă pe Kevin din brațele lui Kendall, dar băiețelul nu se trezi.

— O să-i găsesc micuțului un pătuț. Nu-ți face griji pentru el. Du-te cu domnul doctor.

Polițistul se jucă cu borul pălăriei, mutându-se de pe un picior pe altul.

— O să aștept aici. Pe urmă, când o să fiți gata, doamnă, știți, trebuie să lămurim…

— Bea o cafea în timpul ăsta, îi sugeră doctorul.

Acesta era tânăr și cu tupeu și, după părerea lui Kendall, foarte plin de sine. Se îndoia că se uscase cerneala de pe diploma lui, dar era evident că îi plăcea să-și impună firava autoritate. Fără să-i mai arunce vreo privire polițistului, o conduse pe coridor.

— Are o fractură de tibie, spuse el. Nu are nimic deplasat, așa că n-o să fie nevoie de vreo operație. În această privință a fost extrem de norocos. După felul în care ai descris starea mașinii…

— Acoperișul era ca un evantai de hârtie. Nu știu cum de nu i-a zdrobit volanul pieptul.

— Exact. Mi-era teamă să nu aibă coaste rupte, hemoragie internă, vreun organ afectat, dar n-am văzut nimic de acest gen. Funcțiile lui vitale s-au stabilizat. Asta-i vestea cea bună. Cea proastă este că a primit o lovitură foarte puternică la cap. Radiografiile arată doar o ușoară fractură a craniului, dar a fost nevoie de câteva duzini de cusături ca să-nchid rana. În momentul ăsta nu-i o priveliște prea plăcută, dar, până la urmă, părul o s-o acopere din nou. N-o să-i ia prea mult din frumusețe, spuse el și îi zâmbi.

— A pierdut mult sânge.

— I-am făcut o transfuzie ca să fim mai siguri. A suferit o contuzie, dar dacă o să stea liniștit câteva zile, o să fie bine. Datorită piciorului rupt, o să stea în ghips cel puțin o lună. N-o să aibă încotro decât să stea întins, să lenevească și să aștepte vindecarea. Am ajuns, zise el dirijând-o spre o ușă. Abia și-a recăpătat cunoștința de câteva minute, așa că e încă puțin amețit.

Doctorul intră în încăperea slab luminată înaintea ei. Kendall ezită în prag, rotindu-și privirea prin cameră. Pe un perete se afla o imagine de prost gust care îl înfățișa pe Isus înălțându-se la cer, iar pe peretele opus, era un poster anti-SIDA. Era o încăpere semiintimă, cu două paturi, dar el era singurul pacient.

Piciorul rănit, care acum era în ghips, era proptit pe o pernă. Fusese îmbrăcat într-o cămașă de spital care îi ajungea doar până la jumătatea pulpelor. Acestea păreau puternice și bronzate pe așternutul alb.

O soră îi lua tensiunea. Sprâncenele lui negre erau aproape unite sub bandajul lat care îi înconjura capul. În păr avea sânge închegat și o soluție dezinfectantă. Brațele îi erau pline de vânătăi, iar fața îi era schimonosită din cauza umflăturilor, contuziilor și vânătăilor, dar ea îl recunoștea după gropița din bărbie și după forma gurii din care acum ieșea un termometru.

Doctorul se duse repede lângă pat și aruncă o privire pe fișa pe care o completase asistenta.

— Din ce în ce mai bine, spuse el și își murmură aprobarea și când sora îi arătă temperatura pacientului din acel moment.

Deși Kendall continua să ezite în prag, privirea pacientului se opri asupra ei. Străpunse adâncimile umbrite ale ochilor duși în fundul capului și întunecați din cauza pierderii sângelui și datorită durerii suferite, dar acea privire pătrunzătoare era la fel de incisivă ca întotdeauna.

Prima oară când se uitase direct în ochii aceia, ea le simțise și le respectase puterea de percepție. Ba se și temuse puțin de ei. Încă se mai temea. Părea să posede o capacitate teribilă de a vedea prin ea, într-un fel cât se poate de tulburător.

O descoperise încă de la prima întâlnire. Recunoștea o persoană mincinoasă atunci când o vedea.

Ea spera că acel talent al lui de a-i citi gândurile avea să-l ajute acum să-și dea seama cât de rău îi părea că fusese rănit. Dacă n-ar fi fost ea, accidentul nu ar fi avut loc niciodată. El condusese, dar ea era de vină pentru suferința lui. Dându-și seama de acest lucru, ea fu cuprinsă de remușcări. Era ultima persoană pe care el ar fi vrut să o vadă lângă patul lui de spital.

Înțelegându-i greșit ezitarea, sora zâmbi și îi făcu semn să înainteze.

— Poți să intri.

Învingându-și teama, Kendall păși în încăpere și îi aruncă pacientului un zâmbet fugar.

— Bună. Cum te simți?

El o fixă cu răceală timp de câteva clipe și, după aceea, se uită la doctor, la soră, și din nou la Kendall.

— Cine ești? întrebă el atunci cu o voce slabă și răgușită.

Doctorul se aplecă deasupra lui.

— Vrei să spui că n-o recunoști?

— Nu. Ar trebui? Unde mă aflu? Cine sunt?

Doctorul îl privi cu gura căscată. Sora era stupefiată; furtunul aparatului de luat tensiunea îi atârna în mână, iar Kendall păru șocată, deși în ea se dădea o luptă teribilă. Mintea încerca să asimileze acea schimbare șocantă și se întreba cum să folosească acel lucru în avantajul ei.

Doctorul fu primul care își reveni. Cu un entuziasm contrazis de zâmbetul său slab, zise:

— Ei bine, se pare că pacientul nostru a rămas cu o amnezie de pe urma contuziei, ceea ce se întâmplă în mod frecvent. Sunt convins că e vorba de ceva temporar. Nimic care să ne facă să ne îngrijorăm. O să râdeți de acest lucru peste o zi, două.

Apoi se întoarse spre Kendall.

— Deocamdată, ești singura noastră sursă de informații. Bănuiesc că ar trebui să ne spui – și să-i spui și lui – cine este.

Ea ezită un moment îndelungat, iar doctorul și sora o priveau, așteptându-i răspunsul. Pacientul părea și curios și speriat de acesta. Făcu ochii mici, bănuitori, dar Kendall își dădu seama că el chiar nu își amintea nimic. Nimic!

Acel lucru era o fericire neașteptată, un dar incredibil de generos al sorții. Era aproape prea bun, prea copleșitor și prea complicat pentru a se descurca fără să fi avut timp să se pregătească. Un singur lucru știa cu certitudine: ar fi fost o proastă dacă nu l-ar fi primit cu amândouă mâinile.

— E soțul meu, spuse ea cu un calm remarcabil.