Mastile mortii

CAPITOLUL I

Barca înainta prin ceața dimineții în josul fluviu­lui. După cum se mișcau cele două perechi de rame, îți puteai da seama că vâslașii erau oameni cu experiență. Se strecurau pe lângă malul dinspre Surrey, încercând să rămână ascunși în umbra șalupelor ancorate.

Spre est, soarele începea să răsară. De-a lungul flu­viului și pe maluri se vedeau lumini arzând. Piața de peste faleză era înecată în lumină și deasupra cheiurilor, unde se legănau cargouri în ancoră, strălucea lumina reflectoarelor.

Fluviul se trezea. Cei din barcă auzeau limpede res­pirația motoarelor, zăngănitul macaralelor, duruitul stins al lanțurilor.

Se aflau în dreptul unei șalupe lungi, cu prova orien­tată spre malul dinspre nord, când, pe fundalul întunecat se ivi conturul vag al unui obiect greu de definit. Primul dintre luntrași își întoarse capul și văzu o șalupă așezată transversal pe direcția apei. Omul lăsă vâslele și mormăi:

— Oh! E Wade!

Din beznă se auzi o voce veselă:

— Bună, iubițelule! Vrei s-o iei din loc?

Mânuită cu abilitate, șalupa poliției se lipi de barcă. Cineva făcu abordajul cu un harpon.

— Sunt eu, d-le Wade. Duceam barca la Dorlin, ca să acostăm acolo, spuse unul din vâslași. Avea o voce profundă și vorbele îi erau punctate în răstimpuri cu pufnituri involuntare.

— Ce-mi văd ochii? Vocea din barca poliției părea să fie foarte surprinsă. Să fie chiar dl. Sughiț în persoană? Cu ce ocazie pe aici, iubițeilor? Faceți sport de dimineață?

O lumină puternică inundă barca. Cei doi vâslași își acoperiră ochii îndurerați.

— Se pare că avem o cutie, se auzi vocea nu tocmai prietenoasă a inspectorului John Wade. Cred c-o fi o cutie cu sticle de whisky și să fiu al naibii dacă nu mai e încă una.

— Noi le-am găsit, numai. Pluteau pe fluviu, spuse omul pe care inspectorul îl numise Sughiț. Eu și cu Harry le-am pescuit.

— Le-ați pescuit? Pot să pariez că da! Ia poftiți puțin la noi, și mai vioi, iubițeilor!

Cei doi hoți au rămas tăcuți tot timpul drumului până la sediul poliției.

— Nu ți-a trebuit prea multă inteligență să ne prinzi, nu-i așa, Wade? Londra e plină de crime și jafuri ai căror autori rămân nepedepsiți și tot ce ai reușit tu să faci a fost să pui laba pe doi găinari. Mai bine te-ai gândi la femeia găsită cu gâtul tăiat în grădinile Cranston, sau la Oamenii de cauciuc.

— Gura! mârâi celălalt hoț.

— Dă-i drumu', Sughițel, spuse Wade curtenitor. Nu am deloc sensibilități la chestii din astea. Vorbeai de Oamenii de cauciuc. Îmi reproșezi, de fapt dorești să mă simt ca un om fără nici o importanță. Și pe lângă mine și Poliția metropolitană. Deci, dă-i drumu', iubițel. Nu mă menaja, biciuiește-mă cu scorpioni.

— Ține-ți mă' pliscu', îi șopti din nou celălalt prizonier tovarășului său, așa că acesta rămase mut în pofida bat­jocurii și a ironiei care nu întârziară să se reverse asupra lui.

— Care era deci destinația acelui whisky? Asta să-mi spuneți. Unde ar fi trebuit să ajungă sticlele? Asta mă interesează. Vreau să mă fac traficant. Hai, Sughiț, toar­nă-mi adevărul și-l voi păstra închis în sufletul meu.

Unicul răspuns fu un șir de pufnituri.

— Hai, iubițelu', spune-i lui papa. Cei doi prizonieri nu putură vedea grimasa de pe fața smeadă și netedă a lui Wade, dar simțiră satisfacția din glasul lui. Ar fi trebuit să înveselească el inimile bieților marinari de la Mecca? continuă Wade. Asta ar fi fost cu adevărat o faptă demnă de laudă; sărmanii băieți care cutreieră mările au și ei dreptul la bucățica lor de confort, nu? Sau era, cumva, pentru dragul de Golly.

Cel interpelat se răsuci brusc.

— Știi că nu ai dreptul să-mi pui încă aceste întrebări, Wade, știi bine lucrul ăsta! Te-aș putea dezbrăca de uni­formă pentru interogatoriul pe care vrei să mi-l iei. Și dacă mai adaug vreo două-trei min … ezită să-și termine fraza.

— Minciunele, interveni Wade în ajutorul lui.

— Mă calomniezi, asta faci.

Șalupa se opri lângă un pod plutitor.

— Doar doi pescari, sergent, raportă Wade.

— Pune-i la index!

În aceeași zi, Wade făcu o vizită la clubul Mecca, unde o căută pe proprietăreasă, doamna Annabel Oaks. D-na Oaks fusese silită, ca urmare a intervenției au­torităților, să-și înregistreze „clubul”, ceea ce prezenta dezavantajul de a fi permanent sub observația poli­ției. Acum se plângea, din toată ființa ei, oaspeților.

— Frumos! Clubul este destinat ofițerilor, dar iată că orice sticlete cu cap pătrat poate să-și vâre nasul peste tot!

Mecca avea o poziție excelentă pentru subofițerii din Ma­rina Comercială. Aici oamenii se aflau în imediata apro­piere a birourilor diferitelor linii maritime, iar viața, chiar dacă nu strălucea, era ieftină. Alți oaspeți devotați ai clubului îl găseau avantajos și din alte motive. D-na Oaks — alintată Mami — era foarte îndatoritoare, mai cu seamă dacă oamenii erau simpatici. În caz de nevoie, „cetățenii” Meccăi primeau un ajutor fie de la dânsa, fie de la soțul ei, cu toate că acesta părea cu totul incapabil să o facă. Golly era un omuleț blând, cu osatura fragilă. O mustață roșcată îi cădea peste bărbia necizelată. Fusese cândva steward pe un vas. În clipele lui de visare bahică se ridica până la rangul de șef de echipaj. Odată, când se afla într-o stare euforică deosebită, a pretins că fusese căpitan pe un transatlantic, dar după asta i-a fost foarte rău. Cânta balade cu o voce în falset și aspira să ajungă la operă. Clienții clubului obișnuiau să deschidă ferestrele făcând comentarii asupra vocii lui Golly pentru că, li se părea lor — cel mai bine cânta atunci când tăia lemne și se pare că, de regulă, Golly tăia lemne!

Mami nu era nici pe departe atât de mămoasă pe cât o arăta porecla.

Era slabă, asta ca să nu spunem uscățivă. Părul care încărunțea încadra o față dură, aproape respingătoa­re. O parte din oaspeți o numeau, în secret, Bătrâna Față de Fier, dar pentru cei mulți ea era Mami.

Clădirea clubului, jumătate din lemn, jumătate din că­rămidă, se învecina cu un șir de debarcadere năpădite de iarbă, pe care fuseseră instalate două bănci. Marginea rudimentarei construcții putrezise, iar grămada străveche de lemne care sprijinea ceea ce Mami numea „fațada”, era crăpată și chiar fărâmițată. Priveliștea a fost întotdeauna frumoasă pentru că în acest loc rada portului era foarte întinsă, iar fluviul aglomerat de vase. În apro­piere se aflau și danele de acostare ale vaselor germane.

Lila Smith obișnuia să stea la fereastra sufrageriei privind fascinată vapoarele care pluteau încet. Ajunsese să cunoască foarte bine lumea încântătoare a fluviului. Chiriașii clubului, reîntorși din voiaj, începuseră să ob­serve că Lila nu mai era un copil. Niciodată nu fusese lipsită de drăgălășenie, dar acum căpătase și un farmec pe care nimeni nu-l remarcase până atunci. Natura adău­ga feței ei de copil cu obraji rotunzi și ochi mari o căldură abia ghicită. Din păcate îmbrăcămintea îi era neîngriji­tă, iar pantofii jerpeliți.

— Ăla de la 7 vrea ceai, Lila, nu mai sta cu ochii căscați ca un porc înjunghiat. Intră-n priză mai repe­de!

Cam așa o încuraja Mami când intra în cameră și o prindea cufundată în ocupația ei favorită, privitul pe geam.

— Da, mătușico, răspunse Lila apoi zbură la bu­cătărie.

Vocea aspră a patroanei o îngrozise dintotdeauna.

Uneori și-ar fi dorit o altfel de viață; avea o vagă impresie că și știa cum ar arăta acea viață: cu pomi, spații largi și oameni foarte respectuoși. Visa mai tot timpul în vreme ce se uita pe geam. Afară dimineața era rece, soare­le, cu obrazul ca petala unei flori, dantela apele râului cu șuvițe tremurătoare de aur palid. Brusc, fata își ridică ochii în sus. O privise un bărbat aflat pe debarcader. Fața îi era bronzată și frumoasă. Avea capul descope­rit, iar părul castaniu se inela în bucle unduitoare.

— Bună dimineața, prințeso!

Lila surâse puțin speriată; zâmbetul pieri apoi încet, lăsând pe fața ei un aer de seriozitate.

— Bună dimineața, domnule Wade!

Aproape că i se oprise respirația. Polițistul era una dintre persoanele care o fascinau. Și asta nu pentru că i-ar fi fost teamă. Fata intuia că el are o importanță cu totul deosebită în viața ei, însă motivația acestui sentiment îi scăpa. Multă vreme îl considerase un om în etate, cam la fel de bătrân ca Golly. Apoi, într-o bună zi i s-a părut că sunt de-o vârstă. Niciodată nu-i pusese întrebări incomode, nici nu încercase să afle de la ea amănunte din viața intimă a familiei. Cât despre interoga­toriile infernale la care era supusă Mami, ele nu puteau reprezenta un motiv de neliniște pentru familia Oaks.

— De ce ți se spune „ocupatul”, d-le Wade?

Pusese întrebarea fără să-și fi dat seama cum, și se înspăimântă încă înainte ca vorbele să-i fi scăpat.

— Pentru că sunt ocupat, prințeso, răspunse el grav. Niciodată nu știa, atunci când i se adresa pe tonul acela potolit, dacă e serios sau glumește. Sunt atât de ocupat, încât probabil că existența mea este o adevărată ofensă pentru un pierde-vară. Hărnicia e punctul meu slab.

Wade făcu o pauză și o privi cu interes.

— Hai să ne întoarcem la acea experiență de care mi-ai mai vorbit, propuse el.

Fata deveni dintr-odată foarte agitată.

— Aș fi fericită să uitați că am spus vreodată așa ceva, răspunse ea privind înspăimântată spre ușă. A fost o prostie din partea mea … De fapt, eu … eu min­țeam, d-le Wade. Încercam doar să fac senzație.

— Tu nu poți spune minciuni, o întrerupse el calm. De fapt încerci să-mi plasezi una acum, dar nu-ți reu­șește. Când ai afirmat: „Să nu crezi că îmi este așa de rău — câteodată am chiar o experiență minunată”, acela a fost adevărul. Își ridică mâna cu un gest dom­nesc. Dar despre așa ceva vom mai discuta poate. Cum îți merge?

Înainte de a-i răspunde, Lila auzi pașii greoi ai lui Mami și se retrase cu un pas în spate.

Privea peste el și era conștientă de ipocrizia ei; Mami intră încruntată în cameră.

— Bună, d-le Wade, chiar n-ai altceva mai bun de făcut decât să-mi ții moștenitoarea de vorbă?

Vocea ei era ascuțită și vibrantă. Dintre toate fețele demne de ura ei, cea mai nesuferită îi era cea a lui John Wade. O expedie pe Lila din cameră cu un gest și trânti ușa după ea.

— Să nu vii aici să-mi chestionezi copiii. Fii bărbat și bate la ușa din față.

— Dar tu n-ai așa ceva, răspunse Wade cu o undă de reproș. Și de ce ești atât de nervoasă, fetițo? Am venit animat de cele mai amicale sentimente pentru a sta de vorbă cu Golly.

— E pe debarcader. Și nu îmi mai spune fetițo! izbucni femeia, iritată.