O trezire neobisnuită

ACȚIUNEA SE PETRECE IN ANUL 1980 ÎNTR-O ȚARA NECUNOSCUTĂ.

I.

Ca și cele anterioare, și ziua aceea se vestea a fi o zi frumoasă. Scările Palatului Justiției cunoscură încă de dimineață o mare animație. Procesul lui Dino Karol atrăsese de la început o mulțime de curioși, și interesul acestora nu scăzuse câtuși de. Puțin, după cele aproape două săptămâni de dezbateri, timp în care interogatoriile și depozițiile din ședințe căpătaseră tot mai mult un caracter de rutină și devenise evident că nu se va mai afla nici un element nou față de ceea ce știa de luni și luni de zile. Dino, un tip brunet, cu privirea întunecată a unui violonist spaniol sau sudamerican, înalt, cu niște brațe lungi și sprâncene stufoase și îmbinate, își pusese lacăt gurii. Și, dacă într-un an întreg de anchete dure și hărțuieli, cei mai experimentați crimina-liști ai țării nu izbutiseră să-i smulgă nici un singur nume măcar, era puțin probabil că va reuși s-o facă bătrânul Men-doz, blajinul președinte al tribunalului, care, e drept, prin rezolvarea cu succes a cazului Dino Karol avea să-și asigure o retragere la pensie glorioasă.

Karolâși susținea singur apărarea – caz foarte rar în justiție – ceea ce suscitase comentarii aprinse: era sau nu în conformitate cu uzanțele această situație neobișnuită și ce consecințe procesuale ar putea decurge din ea?

De când aflase că, în calitate de apărător, are dreptul să pună întrebări martorilor, Dino Karol abia aștepta, sau nici nu mai aștepta de fel să-i vină rândul, străduindu-se din răsputeri, de fiecare dată, să transforme depoziția în răspunsuri la întrebările sale, să-1 jignească și să-1 umilească pe martor. Totuși, din desfășurarea procesului, se simțea că Dino Karol nu va mai fi în stare să reziste multă vreme. I) evenise palid, slăbise, avea cearcăne adânci sub ochi, fața s. i lânără – avea abia douăzeci și opt de ani – îi era brăzdată, iar părul des, negru și creț, îi încărunțise subit în cele două săptămâni ale procesului. Era vădit că tânjește până-n ultima fibră a făpturii sale ca tortura aceea cumplita să ia capăt cât mai degrabă.

În plus, ședința din ziua aceea se remarca încă dinainte de deschidere prin ceva nou: în banca rezervată presei stătuseră până atunci diverși reporteri, care-și scriau dările de seamă în timpul dezbaterilor; de astă dată la marginea ei și în imediata apropiere a martorilor, luase loc însuși diriguitorul suprem al opiniei publice, președintele celei mai mari edituri și întreprinderi poligrafice, Leo Gerdan. Nu mai departe decât în ajun, nu putuse participa la lansarea vasului care avea să-i poarte numele – se spusese că are puternice dureri reumatice – iar astăzi venise singur, sprijinit în baston, e adevărat, în sala de judecată, se așezase și, fi-rcyie, la apariția lui, întreaga sală amuțise, iar gâtlejurile se întinseseră toate în direcția sa.

Așadar, se adevereau zvonurile după care Leo se interesează îndeaproape de proces; așadar se adeverea că dorește să-1 ajute, să-i fie de folos președintelui tribunalului, vechi coleg al său de școală. Alături de Gerdan luase loc colaboratorul său preferat, un fel de consilier particular, care deținea în același timp și funcția de secretar de presă, ziaristul Augo Bernol. Ca de obicei, purta și în ziua aceea Ochelari fumurii, iar de gât îi atârna aparatul fotografic galben-deschis deasupra căruia ieșea în evidență flash-ul înalt.

Președintele Mendoz își făcu apariția în fruntea marelui complet de judecată și toată lumea îl văzu, sau vroi să-1 vadă, făcându-i un semn discret cu capul lui Leo, după care deschise ședința, anunțând că se vaproceda la ascultarea depoziției lui Karlo Guidoni, funcționar al direcției de criminalistică a orașului. O clipă mai târziu, răsuna strigătul aprodului în încăperea martorilor, pentru ca apoi, calm, Karlo Guidoni să intre încet în sală, să se încline în fața instanței și, la un gest al președintelui, să se așeze pe banca martorilor. În mână ținea o servietă mare din piele galbenă.!

— Vă numiți Karlo Guidoni și sunteți șef-adjunct al direcției de criminalistică a orașului?

— Da.

— Când v-ați născut?

— M-am născut la 1 iulie 1932.

— Unde?

— La Palermo. Părinții Măria și Leo, le dictă Guidoni în continuare grefierilor, fără a mai aștepta întrebările. Sunt căsătorit, am doi copii.

— Bine. Din procesele-verbale și din depoziții reiese că dumneavoastră, împreună cu un grup de funcționari ai direcției, v-ați aflat, la 2 martie anul trecut, la locul comiterii infracțiunii, unde l-ați prins pe inculpat.

Dino Karol sări de pe bancă și țipă cu o voce aspră, stridentă, care, altminteri, nu se potrivea cu înfățișarea sa destul de plăcută:

— Nu e adevărat! Nu e adevărat! Nu m-au prins! Președintele tribunalului interveni mirat:

— Cum adică, nu?

— R Nu, nu. M-am predat singur! Rog să se consemneze acest lucru în procesul-verbal!

Karol se așeză. Se ridică în schimb procurorul.

— V-ați predat, fiindcă ați fost silit să vă predați. Karol zvâcni din nou în sus:

— N-am fost silit. M-am predat de bună voie. Să se consemneze acest lucru!

Procurorul era un ins mărunt, cu ochi albaștri și părul Mond. Avea o voce răsunătoare. Se vorbea în oraș că e un magistrat deosebit de abil.

— Să se consemneze! Încuviință președintele tribunalului. Martorul Guidoni să-și continue depoziția!

— În ce mă privește, m-am trezit din somn pe la trei noaptea, începu polițistul. Organele noastre înconjuraseră în port un antrepozit și, în timp ce forțau intrarea, cei dinăuntru deschiseseră asupra lor un foc viu. Doi funcționari de-ai noștri au fost uciși. Cel puțin trei, dacă nu chiar patru bandiți au fugit. Era întuneric beznă și nu s-a putut stabili exact numărul lor. A fost prins doar Dino Karol.

— Din nou același lucru! Din nou același lucru! Strigă Karol.