Roman Teatral

Cuvânt înainte.

Îl previn pe cititor că nu am nici un amestec în compunerea însemnărilor care urmează și că ele mi-au parvenit în niște împrejurări stranii și câtuși de puțin plăcute.

Chiar în ziua sinuciderii lui Serghei Leontievici Maxudov, fapt petrecut la Kiev în toamna anului trecut, poșta mi-a adus un pachet voluminos, pregătit din timp de sinucigaș, precum și o scrisoare.

Pachetul cuprindea însemnările de față, iar scrisoarea avea un conținut din cele mai neobișnuite.

Serghei Leontievici îmi scria că, plecând dintre cei vii, îmi dăruiește însemnările sale pentru ca eu, singurul lui prieten, să le redactez, să le semnez cu numele meu și astfel să le încredințez tiparului.

O dorință stranie, totuși lăsată cu limbă de moarte.

Timp de un an întreg am tot căutat să dau de urma vreunor rubedenii sau a unor persoane apropiate lui Serghei Leontievici. Zadarnic! În ultima lui scrisoare nu mă înșelase: într-adevăr nu mai avea pe nimeni.

Astfel că i-am primit darul.

Acum, încă ceva: îi mai comunic cititorului că sinucigașul n-a avut niciodată vreo legătură cu lumea teatrelor și nici cu dramaturgia, rămânând totdeauna ceea ce a și fost de fapt, adică un modest corector la gazeta Curierul navigației și care a încercat, o singură dată în viață, să se exprime ca beletrist, din păcate fără succes, căci romanul lui Serghei Leontievici n-a văzut lumina tiparului.

Astfel, însemnările lui Maxudov nu sunt decât rodul propriei sale fantezii, ba chiar, din nefericire, al unei fantezii bolnave. Căci Serghei Leontievici suferea de o boală care, în limbaj medical, poartă o denumire foarte urâtă. Suferea de ipohondrie.

Pe de altă parte, cunoscând îndeaproape viața teatrală a Moscovei, pot afirma cu toată certitudinea că oameni sau teatre ca acelea zugrăvite de răposatul nu există și nici n-au existat vreodată.

În sfârșit, o a treia și ultimă observație: contribuția mea la redactarea însemnărilor sus-amintite a constat în aceea că le-am dat un titlu înlăturând apoi epigraful pe care l-am socotit cu totul pretențios, inutil și chiar neplăcut.

Epigraful suna astfel: „Fiecăruia după faptele sale…”

Afară de aceasta, am așezat semne de punctuație acolo unde era nevoie.

De stilul lui Serghei Leontievici nu m-am atins, deși, evident, este un stil cam neîngrijit. Totuși, ce poți pretinde unui om care, la două zile după ce a pus punct respectivelor însemnări, s-a aruncat cu capul în jos de pe marele Pod cu lanțuri!

Așadar…

PARTEA ÎNTÂI.

Capitolul 1

Aventura începe.

La 29 aprilie a trecut peste Moscova o furtună cu trăsnete, răcorind-o; văzduhul căpătase o dulceață proaspătă și sufletul parcă se mai îmbunase și el, prinzând din nou dragoste de viață.

Îmbrăcat în costumul meu cel bun și cu paltonul încă destul de prezentabil, mergeam pe o stradă din centrul capitalei într-un loc unde, până atunci, nu mai fusesem niciodată. Motivul excursiei l-a constituit scrisoarea ce se afla în buzunarul meu și pe care o primisem cu totul pe neașteptate. Iat-o: „Mult preastimate Serghei Leontievici!

Nutresc o vie dorință de a te cunoaște și, în același timp, de a-ți solicita părerea într-o problemă foarte delicată și care ar putea să te intereseze în mare măsură.

Dacă dispui de timp, aș fi bucuros să ne putem întâlni miercuri, la orele 4, în clădirea Scenei de studii a Teatrului Independent.

Cu salutări, X. Ilcin.”

Scrisoarea era scrisă cu creionul, iar colțul din stânga, sus, purta un antet: „Xaveri Borisovici llcin regizor – Scena de studii a Teatrului Independent.”

Numele lui Ilcin îl întâlneam atunci pentru prima oară, și nu auzisem niciodată de existența unei „Scene de studii”. Despre Teatrul Independent auzisem, știam că este unul din teatrele noastre foarte cunoscute, dar nu văzusem acolo nici un spectacol.

Scrisoarea mi-a trezit un viu interes, mai ales că pe vremea aceea nu primeam nici un fel de scrisori. De fapt, eu nu sunt decât un modest corector la gazeta Navigația. Locuiam pe atunci într-o cămăruță, la etajul șase, prea puțin confortabilă, totuși separată, și care se afla prin cartierul Krasnâe Vorota, chiar lângă intrarea Homutovski.

Așadar, mergeam în ziua aceea pe stradă, trăgând în piept aerul răcorit de ploaie, mă gândeam la furtuna care sta să se dezlănțuie din nou, precum și la Xaveri Ilcin și mă întrebam cum de-o fi izbutit să afle de existența mea, prin ce mijloace mi-a dat de urmă și ce problemă o fi având de rezolvat cu mine. Totuși, oricât m-am străduit să-mi dau seama, n-am reușit s-o fac, mai ales în ceea ce privește ultima întrebare, și astfel am rămas la ideea că Ilcin o fi vrând, pesemne, să facem un schimb de locuință.

Desigur, ar fi trebuit să-i scriu la rândul meu și să-l invit la mine acasă, de vreme ce dânsul era cel care avea treabă cu mine, dar, ca să fiu sincer, mi-ar fi fost rușine să-mi vadă odaia, casa în care locuiam și pe locatarii din jur. Mărturisesc că am o fire ciudată, iar oamenii îmi inspiră teamă. Închipuiți-vă și dumneavoastră: cam ce ar fi gândit Ilcin dac-ar fi venit la mine și mi-ar fi văzut canapeaua cu pânza ruptă și cu arcurile în afară, becul de lângă masă cu abajurul răsucit dintr-o foaie de ziar, pisica umblând de colo până colo, în timp ce din bucătărie ar fi răsunat întruna sudalmele Anușkăi?

Am intrat pe o poartă înaltă de fier forjat și am trecut pe lângă o prăvălioară la ușa căreia un om cu părul alb vindea insigne și rame pentru ochelari.