Zalogul de dragoste (1925)

1. UMBRE ÎN LUMINA LUNII.

Văduvită de forfota de peste zi, gara părea moartă. Până și micuța locomotivă de manevră, aflată într-un veșnic du-te-vino, încetase să tot fluiere și moțăia pe șine. Senina și zâmbitoarea față a Lunii apăru dintr-un colț de pădure și învălui întreaga fire cu o lumină verzuie, fermecătoare. Salcâmii în floare au pornit să înmiresmeze aerul, iar o privighetoare fără de ocupație începu să cânte. Și-așa mai departe.

Două umbre se contopiră în obscuritatea dantelată a unui tufiș, de unde bătaia razelor Lunii făcea să sclipească în răstimpuri nasturii unei uniforme de controlor.

— Nu-ți cred nici o vorbă, tâlharule! Șopti o voce de femeie. Tu doar te joci cu mine, ca apoi să mă lași.

— Marusia, nu ți-e rușine? Șușoti o voce răgușită, ce tremura de indignare. Mă crezi în stare de-o asemenea măgărie? Mania, eu mai degrabă mă-mpușc în frunte, decât să fac de pomină o femeie!

— Te-mpuști pe naiba! Las-o baltă! Murmură mânioasă vocea de femeie. La ce bun mă pot aștepta de la tine? Te distrezi pe săturate și-apoi te urci în rapid și dispari. Lasă-mă în pace!

„Se giugiulesc, afurisiții,” realiză cu tristețe șeful de gară, încă burlac, ce stătea afară pe balcon. „Ce frumos strălucește Luna, mai că-mi vine să strâng în brațe semaforul!”

— Știm noi, șopti o umbră în vreme ce-o împinse mai încolo pe cealaltă, cum vine asta, c-am văzut altele și mai și. Șușotești ce șușotești și-apoi mă lași aici, să plâng împreună cu copilașul și să-i șterg lacrimile cu pumnii.

— Maniușa, nu te voi lăsă să plângi. Iar pruncului, de va fi să fie, îi voi șterge lacrimile cu pumnii mei. Nici pâs n-o să zică. Lasă-mă numai să te sărut pe gâtuț! Îi dau patruzeci puștiului. Ba numai trei.

„Ptiu! Ce seducător nerușinat!” își scuipă șeful de gară în sân și dispăru înăuntru.

— Ia mai du-te dracului!

— Dă-mi gurița.

— Lasă-mă în pace. Te bagi în mine ca Necuratul.

„Ce muiere încăpățânată!” își zise umbra, în vreme ce-i sticliră nasturii de câteva ori. „Te dau eu pe brazda, diavoliță mică ce ești! Iată, îmi veni o idee. Orice-ar zice alții, îmi umblă mintea ca trenul.”

— Ascultă-mă un pic, Marusia, să pricepi ce-ți spun! Dacă nu mă crezi pe cuvânt, îți dau un zălog.

— Dispari de-aici cu zălogul tău cu tot și nu mă mai necăji!

— Ai un pic de răbdare, Marusia. Știi ce vreau să-ți dau? Șopti umbra în vreme ce începu să se descheie la nasturi. Zălogul ăsta e un lucru, porumbița mea, fără de care nici să trăiesc nu pot. Că tună, că plouă, va trebui să mă întorc după el.

— Ia arată-mi-l!

Cele două umbre mai șușotiră o vreme, apoi una dintre ele puse bine ceva. Și se făcu dintr-odată liniște.

Fața Lunii trase cu ochiul printre cetinile brazilor și se ascunse rușinată într-un norișor, învăluindu-și chipul precum o cadână.

Și se făcu o beznă de nepătruns.

2. ZĂLOGUL ÎN LADĂ.

Ploua de parcă turna cu găleata. Marusia stătea la fereastră și fumega în sinea ei:

— Oare pe unde se ascunde neisprăvitul ăsta? O, vai, mi-a spus mie inima. Se foiește ce se foiește până mă nenorocește. Dar fără acest zălog n-ajungi tu departe. Fericirea îmi stă bine ferecată în ladă. Dar cu toate acestea aș dori să aflu pe unde mi se pitește seducătorul.

3. UN PLAN MÂRȘAV.

În vremea aceasta, seducătorul se găsea într-o secție a miliției.

— Cu ce treburi pe-aici? Îl întrebă comandantul?

Donjuanul își drese glasul și zise:

— Hmm. Cum să vă zic, mi s-a întâmplat un necaz.

— Ce fel de necaz?

— Unul cu totul neobișnuit. Mi-am pierdut cartea de muncă.

— Ba-i ceva foarte obișnuit. Li se întâmplă tuturor indivizilor dezordonați. În ce împrejurări a avut loc evenimentul?

— În împrejurări obișnuite. Știți, mi s-a găurit buzunarul. Ne plimbam fermecați în lumina Lunii. Și-i spun.

— Cui?

— Hopa! Mă luă gura pe dinainte. Vă rog să mă iertați. Vă spuneam, cum veni vorba, că mi s-a găurit buzunarul, bată-l vina! Iar cartea de muncă ia-o de unde nu-i!

— Duceți-vă la ziar, dați un anunț la mica publicitate, apoi decupați-l și aduceți-l la secție. Și-atunci vi se va elibera o altă carte de muncă.

4. SCRISOAREA FATALĂ.

Câteva zile mai târziu, în ziarul „Sirena” a văzut lumina tiparului un scurt anunț: „PIERDUT carte de muncă numărul cutare, eliberată pe numele cutare, de către secția de miliție cutare, în data de 8 mai 1923. Se declară nulă.”

Peste câteva zile a sosit la redacția „Sirenei”, căzând ca un trăsnet din cerul senin, următoarea scrisoare: „Prea-stimate tovarășe redactor! Minte de stinge apele! Cartea de muncă nu-i pierdută, respectivul acela vă vinde gogoși. Ea este la mine, mi-a lăsat-o ca zălog de iubire. Și mai are nerușinarea să dea un anunț la ziar!”

5. EPILOG

„Respectivul acela” a început să-și smulgă părul din cap și să se văicărească:

— Vai de mine! Ce rușine! Ce mă fac acum?

Prietenul său n-a putut să-i spună decât:

— Habar n-am ce sfat să-ți dau. Te-ai purtat ca un nemernic față de biata femeie. Ești singurul vinovat!

SFÂRȘIT