Sănătate mintală și boala psihică

Pentru a înțelege și defini „patologicul”, anormalul, boala psihică trebuie făcut, în primul rând, referire la sfera normalității deoarece boala mintală poate fi înțeleasă și explicată doar în raport de comparație cu sănătatea mintală.

Conform Dicționarului de Psihologie „Larousse” sănătatea reprezintă o stare a celui care se simte puternic și asigurat”. Pe de altă parte Organizația Mondială a Sănătății precizează că: „sănătatea este deplina posesiune a bunăstării sociale, mentale și fizice și nu numai absența bolilor și afecțiunilor”.

În cadrul larg al noțiunilor de sănătate și boală un aspect particular îl reprezintă sănătatea mintală și boala psihică. Aceste două noțiuni nu pot fi dezbătute decât împreună, limita dintre ele de multe ori fiind influențată normele sociale.

Înțelegerea normalității (sănătate mintală) cât și a anormalității (boală psihică) depinde de cunoșterea organizării structurale și a dinamicii funcționale a sistemului personalității, considerat ca „aparat psihic”. Pentru psihopatologie, problema normalității este deosebit de importantă întrucât reprezintă criteriul de evaluare a tulburărilor clinice, considerate ca abatere de la normalitate.

Cuvântul „normal” provine din latinescul „norma” (unghi drept), adică ceea ce nu oscilează nici la stânga nici la dreapta, ceea ce se află în mijloc. Normalul este, pe de o parte, un termen calificativ implicând o valoare și pe de altă parte un termen descriptiv care indică o medie. Anormal este un adjectiv, un termen apreciativ care introduce o diferență calitativă.

Conceptul de normalitate, desemnând starea de echilibru, implică adaptarea atât pe plan intern, intrapsihic, cât și în planul lumii externe a individului, având prin aceasta o semnificație antropologică lărgită. Considerată din punct de vedere psihologic, normalitatea este definită de I. Kant astfel „Inteligența este și rămâne normală, în viața practică, în măsura în care își manifestă și păstrează caracterul empiric.

Ea trebuie să fie și să rămână conformă cu experiența. Spiritul omenesc este, prin urmare, sănătos atunci când simte, judecă și hotărăște potrivit cu experiența și bolnav atunci când se îndepărtează sau chiar se înstrăinează de ea”.

Limitele de variație ale normalului permit să distingem câteva aspecte nepatologice care nu pot fi considerate anomalii. Acestea sunt conceptele de „diferit” și divers” care sunt incluse în cadrul lărgit al „acceptabilului”. Astfel, normalul este indicatorul standard al unor valori culturale; diferitul este o altă formă posibilă a normalității și diversul este privit ca o variantă de tip formal a normalității. În esența lor, cele trei concepte exprimă de fapt ipostaze diferite ale unor „variații acceptabile” în sfera normalității.

Atât sănătatea mintală (normalitatea) cât și boala psihică (anormalitatea) își au sediul și se manifestă în cadrul „sistemului personalității”. Ele nu sunt structuri fixate ci depind de direcția de manifestare a dispozițiilor care se organizează în raport cu modelele constituționale psihobiologice ale sistemului individului respectiv. Prin dispoziții, în psihopatologie, se înțelege potențialul genetic, structurile neuroatomice, dinamica neuropsihofiziologică, precum și calitățile dobândite de individ prin educație, cultură, model familial, școlar, profesional, valorile morale, religioase. Având în vedere toate aceste caracteristici, sănătatea mintală și boala psihică trebuie considerate ca reprezentând niște calități ale „modului de a fi” a individului, care derivă din organizarea structurală a „sistemului personalității” acestuia.

Între normalitate și anormalitate psihică există un anumit echilibru stabilit și controlat de însăși modalitatea de funcționare a mecanismelor de autoreglare a sistemului personalității. Sănătatea mintală și boala psihică sunt ipoteze egal posibile ca disponibilitate ale persoanei umane și se înscriu în ordinea ontologică a acesteia. De aici se deduce că sistemul personalității este organizat dialectic, după principiul complementarității antinomice, al contrariilor, în asemenea măsură încât se poate vorbi despre o balanță normal/patologic de a cărei funcționare depind atât starea de echilibru, respectiv sănătatea mintală, cât și starea de dezechilibru, reprezentând boala psihică.

Dinamica personalității în planul vieții psihice este dată tocmai de ambivalența complementară a organizării acesteia, de caracterul ei dialectic.

Atât starea de sănătate mintală cât și boala psihică au, în mod paradoxal, același determinism în „dispozițiile latente” ale sistemului personalității, al direcțiilor de manifestare pe care le pot lua acestea.

Dispoziția interioară a sistemului personalităților reprezintă potențialul energetic al persoanei. Acest potențial psihoenergetic corespunde cu principiul vital.

Dispoziția interioară, în funcție de circumstanțele vieții individului care pot fi favorizante sau nefavorizante, poate lua aspectul formelor normalității sau pe cel al formelor anormalității. Atât starea de echilibru intern cât și cea de dezechilibru vor depinde de modalitatea de a răspunde la factorii circumstanțiali care acționează asupra individului în decursul vieții sale. De aici putem concluziona ca atât sănătatea mintală cât și boala psihică au originea în modalitatea de organizare și dinamica sistemului personalității.

Un alt aspect important în dezbaterea celor două concepte este raportul dintre normalitate și adaptare. Se consideră că adaptarea este simplul proces de acceptare oferit individului de mediul exterior sau societate. Adaptarea este o „investire de energie orientată pentru ca individul să se integreze și să poată rezista în fața presiunii exercitate asupra lui de psihotraumatismele sociale, dublată de capacitatea acestuia de a rezista la tensiunile impuse de legăturile sociale”.

Pentru a putea răspunde la acțiunea factorilor externi, în primul rând trebuie făcut un efort care solicită mecanismele de apărare/adaptare ale persoanei la permanentele scimbări din viață. Însă acest răspuns nu este doar o manifestare exterioară ci presupune și o schimbare interioară care poate menține sau tulbura echilibrul dintre normal și patologic. Însă s-a constatat faptul că pentru un individ normal este imposibil să se poată adapta la toate grupele sociale, din acest motiv E. Trillant preferă să utilizeze drept criteriu al normalității adaptibilitatea afirmând că „individul normal nu este niciodată complet adaptat și că, în schimb, psihopatul este o persoană inadaptabilă”.

Schimbările nu își au cauza doar în factorii circumstanțiali ai vieții, în mod egal, ele fiind produse și de manifestările interioare, proprii sistemului personalității fară nici un fel de intervenție din exterior și care au întotdeauna un caracter patoplastic, cele mai semnificative fiind crizele psihobiologice de dezvoltare (pubertate, adolescență) și cele de involuție (menopauza, andropauză, involuția).

Persoana nu este aceiași pe toată perioada vieții ci există momente de risc pentru sănătatea mintală precum și etape de protecție și stabilizare a acesteia.

Istoria vieții individului este discontinua și se constituie din etape bine definite, cu o configurație proprie, specifică, întreruptă de momente de criză care marchează trecerea de la o etapă la alta, aceste treceri presupunând schimbări și solicitând mecanismele de apărare/adaptare ale persoanei, în funcție de noile condiții diferite de la o etapă la alta.

Odată cu schimbarea regimului psihobiologic al personalității se schimbă și tipul de normalitate al persoanei și odată cu el și vulnerabilitatea pentru un nou tip de anormalitate, deci balanța normal/patologic nu este aceiași pe tot parcursul vieții.

Un alt aspect în relația normal/patologic din viața unui om este dat de epuizarea psihoenergetică în timp. Pe parcursul vieții, capacitățile psihoenergetice ale individului scad, se epuizează treptat, astfel posibilitatea de a răspunde la factorii de mediu, la evenimentele cotidiene se reduce permanent, spre finalul vieții ajungându-se la o diminuare considerabilă a acesteia. Este știut faptul că la bătrâni capacitatea adaptării la situații noi este foarte scăzută.

Trebuie făcută precizarea că există o diferență în raportul normal/patologic, între sfera somatică și sfera vieții sufletești; între normalitatea și anormalitatea biologică și cea psihică există o diferență calitativă importantă. Ființa biologică asimilează factorii de mediu de la care nu se poate sustrage și de care depinde existența sa, pe când ființa psihică se acomodează adaptativ la evenimentele vieții trăite, conform unor strategii gândite conștient. În acest proces de adaptare intervin conștiința reflexivă, educația, cultura, experiența de viață, aptitudinile, etc.

Normalitatea este condiția naturală a stării de echilibru psihic în timp ce boala psihică este un proces de dezorganizare a normalității psihice. Dezorganizarea în psihopatologie trebuie considerată din punct de vedere dinamic, ca un proces extrem de complex și trebuie înțeleasă ca reprezentând noi modele funcționale adaptate condițiilor patogenice care au produs dezorganizarea. Aceste modele patologice provin din structurile normale ale personaei și depind de tipul de personalitate, de capacitățile de a se opune acțiunii factorilor morbigenetici, de nivelul de dezvoltare-maturizare a personalității, de dispozițiile ereditare.

Există trei grupe principale de dezorganizări psihopatologice ale sistemului personalității: lezionale, de imaturitate și funcționale.

Dezorganizarea lezională recunoaște drept cauză o leziune organică a creierului și poate fi produsă de o leziune cerebrală globală care antrenează de regulă tulburări grave ale stării de conștiință vigile de diferite grade de profunzimem putând merge până la starea de comă. Dacă leziunile sunt localizate, doar anumite procese psihice sunt afectate (percepții, memorie, limbaj, praxii, etc).

Imaturitatea este un tip de deficiență care se produce prin oprirea în dezvoltare a sistemului nervos central la copil (prenatal, perinatal sau postnatal), este o imaturizare anatomică având consecințe grave asupra formării și maturizării funcțiilor psihice și ale personalității globale a individului. Imaturitatea este de mai multe feluri:

A) Imaturitate EG – caracterizată prin persistența unui traseu bioelectric instabil în raport cu norma medie; b) Imaturitatea emoțională – considerată o imaturitate a inhibițiilor reacțiilor emoționale, cu caracter de manifestare explozivă; c) Imaturitatea psihomotorie – o stare de debilitate motorie; d) Imaturitatea afectivă sau starea de arierație afectivă, constând din aspecte psihopatologice diferite, de tipul dependență-lndependență, securitate-lnsecuritate, sugestibilitate, posibilitatea sau imposibilitatea de a efectua judecăți intelectuale și nonafective, posibilitatea sau imposibilitatea de a avea autonomie în acțiunile personale.

Dezorganizarea funcțională constă în tulburări pur funcționale. În acest caz nu există nici o modificare lezională decelabilă a creierului bolnavului.

Între sănătatea mintală și boala psihică, normalitate și anormalitate, pot fi identificate cinci forme de status mintal: 1. Sănătatea mintală este starea de normalitate psihică în cursul căreia echilibrul personalității există o perfectă adaptare și evoluție socială; 2. Stările intermediare reprezintă intricarea unor elemente morbigenetice de ordin exogen, în sistemul unei personalități normal structurate. În această etapă, individul se adaptează la noile condiții dar evoluția socială este mai dificilă.

Aceste stări intermediare se apropie mai mult de sănătatea mintală având în vedere specificul lor; 3. Stările limită corespund unor personalități de tip dizarmonic, prin existența unor elemente morbigenetice endogene legate în special de anumite trăsături caracteriale cu tendințe psihopatologice și potențial evolutiv în acest sens; 4. Boala mintală este diferențierea antipodala, cantitativă și calitativă, față de starea de sănătate mintală, cu manifestări clinice, având consecințe asupra activității, relațiilor interpersonale și adaptării psihosociale a individului. Această implică o transformare structurală și comportamnetală negativă a personalității; 5. Deficiența psihică exprimă o stare psihică de invaliditate reziduală, după atenuarea etapei de involuție clinică a bolii mintale propriu-zisă.

Boala este rezultatul unui proces de disoluție funcțională și trebuie privită sub două aspecte: aspectul negativ care este reprezentat de nivelul de atingere a sistemului personalității și aspectul pozitiv sau cel al simptomelor reprezentat de nivelul de eliberare a inhibiției pe care procesul morbid o exercită asupra stării de normalitate funcțională sau de integritate anatomofiziologică a sistemului personalității umane.

Boala psihică reprezintă schimbarea care interesează, în diferite forme și grade, sfera vieții sufletești a persoanei umane și constă în schimbarea „felului de a fi” al individului, al ființei interioare a acestuia din cauza unei tulburări a sistemului personalității. Consecințele acestor tulburări vizează atât raporturile individului cu lumea (înstrăinarea de lume) cât și cu sine însuși (înstrăinarea de sine), astfel bolnavul psihic fiind privat atât de libertatea exterioară cât și de cea internă.

Caracteristica fundamentală a bolii psihice, considerată ca anormalitate, o reprezintă alienarea persoanei respective. Ea se manifestă prin ruperea contactului vizual cu realitatea sau prin pierderea continuității inteligibile dintre bolnavul psihic și lume.

Bolnavul psihic este parțial conștient, sau dimpotrivă ignoră complet faptul de a fi bolnav, nefiind capabil să recunoască schimbarea patologică a stării sale de normalitate psihică. Conștiința propriei anormalități este recunoscută în foarte puține cazuri, când tulburările sunt de intensitate redusă și nu afectează conștiința de sine sau nu modifică sistemul personalității. Din acest motiv, de cele mai multe ori bolnavii psihic nu solicită și nu acceptă intervenția medicală.

În cadrul bolii psihice, persoana ajunge să-și piardă libertatea interioară devenind un alt tip de ființă umană; o „ființă a anormalității”, bolnavul psihic fiind o persoană desprinsă parțial (în cadrul nevrozelor și psihopatiilor) sau total (în cadrul psihozelor) de realitatea lumii.

Astfel bolnavul psihic este proiectat fie la periferia lumii (nevroze, psihopatii, sociopatii) fie în afara lumii (demențe) sau într-o lume a realității iraționalului, o lume interioară închisă sau circumscrisă la interioritatea persoanei bolnavului (schizofrenie, parafenie, paranoia, melancolie).

Boala psihică este în primul rând un concept clinico-medical al psihiatriei, desemnând o deplasare a vieții psihice (fie că este vorba de procese psihice izolate sau de întregul sistem al personalității), care implică următoarele aspecte:

• O cauză care o produce (etiologie);

• O anumită formă de manifestare clinică care-l oferă identitate, făcând-o clarificabilă într-o anumită ordine a gândirii medicale (diagnostic);

• Un anumit tip de evoluție clinică, expresie medicală a „psihobiografiei individului” (evoluția bolii);

• Anumite consecințe asupra structurii și dinamicii personalității bolnavului (prognosticul);

• Posibilitatea medicului de a acționa asupra evoluției bolii cu anumite remedii, în scopul eliminării sau atenuării cauzelor care o produc, al restabilirii stării de echilibru psihic al personalității bolnavului (terapeutica);

• Adoptarea unor forme de reintegrare a bolnavilor psihic convalescenți sau a celor cu defecte postprocesuale în grupul social, familie, școală, profesie (recuperare, resocializare);

• Instituirea unor metode de psihoprofilaxie vizând păstrarea stării de sănătate mintală și combaterea factorilor de risc mobigenetici (igienă mintală).

Bolile psihice recunosc drept cauze psihotraumatismele emoțional-afective, schimbările bruște și de mare intensitate din viața personală, eșecurile, conflictele, frustrările, intoxicațiile cronice, etc. Acestea produc stări de dezechilibru al sistemului personalității manifestate prin tulburări de personalitate, alterări ale stării de conștiință, dificultăți majore de adaptare, tulburări de comportament.

Astfel, boala psihică este o noțiune relativă, care poate fi definită doar în raport cu noțiunea de sănătate mintală.

Datele de antropologie culturală au pus în evidență faptul că manifestările psihocomportamentale considerate ca fiind patologice în cadrul unei arii socioculturale pot fi acceptate ca normale în alta. În felul acesta „boala devine ea însăși o normă de viață, dar o normă de tip inferior, în sensul că nu permite nici un fel de abatere în afara cadrului ei strict limitat”. În acest caz, boala este o nouă formă de viață caracterizată prin manifestări fiziologice și psihologice noi, diferite. A fi sănătos nu echivalează cu a fi normal într-o situație dată, ci cu a fi normativ în această situație, precum și în alte situații diferite ca posibilități oferite individului. În felul acesta boala se înfățișează ca o conduită a omului care a suferit o dezorganizare a funcțiilor sale. Din această perspectivă sănătatea și boala nu sunt decât două moduri esențialmente diferite, ele nu trebuie considerate ca principii distincte, entități care-și dispută între ele organismul viu. În realitate, între aceste două moduri de a fi nu există decât o diferență de grad: exagerarea, disproporția, dezarmonia fenomenelor normale constituie starea de boală. Din perspectivă antropologică, sănătatea are un caracter relativ iar tipul de „om normal” devine, în acest caz, o abstracție ideală.

Concluzionând, se poate spune ca sănătatea mintală este aptitudinea psihicului de a funcționa într-un mod armonios, agreabil și eficace, în măsura în care circumstanțele îi permit să facă față la cu suplețe diferitelor situații și să-și mențină permanent starea de echilibru dinamic.

Diametral opus sănătății mintale, boala psihică este definită ca fiind o tulburare a stării de echilibru sau de organizare a vieții psihice, de diferite forme, intensități și durată, afectând conduitele, relațiile interpersonală și afectivitatea acestuia, de care bolnavul poate fi sau nu conștient.

Din punct de vedere sociologic, boala se referă la o stare corporală sau mintală indezirabilă, justificând astfel intervenția pentru ameliorarea sau vindecarea sa.