Dragostea în satin alb

DRAGOSTE ÎN SATIN ALB SANDRA BROWN

PROLOG

Trei zile după naștere.

Iris își ținea cu dragoste micuța în brațe — copilul pe care ea și Jeff și-l doriseră atât de mult. Joy era o fetiță durdulie, cu obrăjorii roziori și cu un pufușor gălbior și mătăsos pe cap. Pentru Iris, era frumoasă și perfect normală. Refuzase să creadă că Joy nu va fi niciodată ca toți ceilalți oameni.

«Dacă pleoapele vă îngrijorează, îi declarase ea cu seninătate doctorului Hargraves, să știți că și Jeff le are așa. Probabil, seamănă cu el...»Iris continuase să susțină privirea doctorului, cu un aer sfidător, în timp ce acesta o punea pe fetiță în leagănul ei. Apoi, doctorul luase mâinile lui Iris într-ale lui și o anunțase cu o voce gravă:

—Am făcut testele. Joy va fi un copil... retardat. Pentru moment, tot ce pot să vă spun e că va avea nevoie de multă, foarte multă dragoste și înțelegere.

—NU! urlase ea. NU! E NORMALĂ! Fetița mea e un copil drăgălaș și normal, și perfect ca toți ceilalți copii!

Anunțase pe toată lumea că ea, mama fetiței, ea, Iris McKenna, va rezolva problema lui Joy... Doar știa să repare totul, tencuiala căzută, robinetele care curg, motoarele recalcitrante... Când doctorul Hargraves îi repetase, îi explicase că ea nu va putea face nimic ca să-și ajute fetița, ea, Iris McKenna, făcuse o criză de isterie. Doctorul fusese nevoit să-i administreze cu forța un sedativ puternic, iar pe Joy — să o încredințeze, temporar, unei creșe.

După această crudă lovitură a sorții, Iris înțelesese că nimic altceva n-o va mai putea atinge.Niciodată.

Un an mai târziu, Jeff o părăsise. O anunțase simplu, pe un ton egal, că nu mai putea trăi alături de ea, alături de creatura pe care ea o numea fetița lor. O acuzase că era singura vinovată de acea stare a lucrurilor și că era decis să renunțe la tot — mai puțin la casă, dar că această problemă o va rezolva tribunalul.După acest nou cadou al vieții, Iris își acceptase propria singurătate, convinsă fiind că nimic nu mai putea fi dramatic. Că nimic nu o va mai putea răni...

CAPITOLUL 1

Cu un gest nervos, Iris McKenna își îndepărtă buclele palid aurii, lăsăndu-și fața mângâiată de soare. După gripa care o epuizase, căldura dulce a razelor de octombrie îi făcea bine; pastila luată de dimineață începea să-și facă efectul. Totul părea să reintre în normal.

Trase adânc aer în piept și se sprijini de bariera veche, roasă de carii, contemplând casa la care visase dintotdeauna — dar, niciodată, neîndrăznind să se apropie prea mult de ea. Își spuse în sinea ei că, printr-o luptă tenace și perseverentă, Kalmia Hill ar fi putea fi a ei în cel mai scurt timp. Acest ultim gând o făcu să se binedispună.

Mai fusese de câteva ori acolo, dar împreună cu Jeff. De fiecare dată, se sprijineau de barieră și își imaginau amândoi cam cum ar renova-o și cât de grozavă ar fi — într-un final! — această casă. Există, însă, amintiri pe care e mai bine să le uiți....Preferă să se întoarcă la prezent și la numeroasele ei proiecte.

Plasată în vârful unei mici coline, Kalmia Hill părea să domine împrejurimile. Fațada ei albă se contura maiestuos în decorul sălbatic al copacilor, iar albastrul fără de pată al cerului o făcea să strălucească. Un drumeag — tăiat de-a curmezișul gardului de lemn al casei — cobora în pantă ușoară până la apele liniștite și argintii ale lacului Willoree.

Iris nu mai avea altceva de făcut decât să se întoarcă la Columbia, pentru a descărca provizia și a semna actul de vânzare. Pentru că, după mai multe refuzuri, bătrâna doamna Purdy acceptase — în sfâr it — să-și vândăș proprietatea, urmând să-și trăiască sfâr itul vieții într-o casă de odihnăș confortabilă.Dacă nu ar fi fost bolnavă, Iris ar fi pus mâna pe casă de cel puțin o

săptămână. Așa însă...

Se hotărî să revină a doua zi și să întocmească o listă cu lucrările prioritare. Imaginația începu să-i lucreze imediat: mai întâi, ar verifica dacă nu există infiltrații de apă — deși acoperișul vechi de ardezie părea încă solid. Ar repara eventualele fisuri și ar controla starea tencuielii. Apoi, ar angaja un instalator care să modernizeze instalațiile și un electrician care să înlocuiască circuitele defecte — și să adauge chiar câteva prize de perete. Și, în fine, cel mai interesant ar fi să restaureze baghetele de pe plafon, să lăcuiască balustradele și să refacă parchetul de nuc.

Îndreptându-se visătoare către Chevrolet-ul ei, ridică privirea spre coasta colinei. Îi atrase atenția sclipirea metalică a unui autoturism care se apropia. Dar nu reuși să-l identifice, din cauza tufelor dese de azalee de pe marginea drumului, care îl ascunseră privirii imediat.

Tresări involuntar își dorea prea mult casa și nu voia s-o piardă. Puteau fi turiști sau pensionari în căutarea unei locuințe sub cerul blând al Carolinei de Sud... Mulți oameni urcau până acolo, minunându-se în fața acestei zidiri ce data din 1896. Din păcate, nu era de vânzare și aproape toți se resemnau, mulțumindu-se cu locuințe mai modeste pe care Iris le repara și le redecora cu dragoste.Acum cam târziu, ce-i drept venise și momentul în care să poată face fericită o familie. Pentru că, imediat după restaurarea corespunzătoare, avea de gând să revândă Kalmia Hill.

Încântată de această perspectivă, sări sprinten în cabina furgonetei, având grijă să nu-și aga e pliurile largi ale fustei de lână. Făcu contactul, apăsă peț accelerație și mașină demară brusc. Vru să ridice imediat piciorul de pe pedală, dar constată stupefiată că tocul îi rămase fixat în ea. Furgoneta țâșni înainte sfărâmând bariera cu un zgomot sec și se izbi violent de un stejar gros. Totul se petrecu într-o fracțiune de secundă. Iris rămase aplecată peste volan, privind speriată înainte, prin parbriz. Abia acum intrase în panică, dându-și seama că ar fi putut s-o ia în direcția lacului.

Avu, totuși, prezența de spirit să scoată imediat cheile din contact, înainte ca privirea să i se împăienjenească de tot. Își întoarse capul spre geamul lateral și observă că în cadrul portierii se afla un bărbat. Clipi de câteva ori dar, spre marea ei surprindere, imaginea nu dispăru.

—Plecați, murmură ea.

Tipul își mușcă buza de jos. În ochii lui de culoarea tăciunelui deasupra cărora se încruntară sprâncenele dese și întunecate se putea citi îngrijorarea. O mustață fină îi acoperea buzele. Bluzonul de lână gri și gulerul asortat dovedeau un bun gust de netăgăduit.

Iris scutură din cap cu putere spre a-și limpezi mai bine gândurile.

—Voiam să zic... Dați-vă la o parte, ca să pot coborî mai repede din cabină, se scuză ea. Am ceva defecțiuni?

—Sunteți rănită?

—Nu, doar amețită.

—În acest caz, cum vă puteți da seama că nu aveți nimic?

Necunoscutul deschise portiera prudent, de parcă s-ar fi așteptat s-o vadă leșinând în brațele lui. Dar nu se întâmplă așa, ci dimpotrivă, mâinile ei erau atât de crispate pe volan, încât deveniseră livide. El îi desprinse degetele unul câte unul, cu gesturi blânde.

—Așa... Acum va fi mai bine, șopti el.Apoi, o cuprinse pe după umeri și o ridică de pe scaun cu foarte multă grijă, de parcă ar fi fost vorba de un copil.

Lui Iris îi plăcu vocea lui gravă și melodioasă.

Își dădu seama că nu mai era chiar atât de amețită din moment ce se înfiorase la atingerea lui, iar bătăile inimii deveniseră atât de intense...

Ridică fața către el, rugându-se încet s-o lase jos.

—Nu sunte i în stare să mergeți, îi răspunse tipul, cu un accent ce nu părea a fiț din sud. Ar fi mai bine să vă așezați.

Deodată, Iris începu să vadă totul învăluit de o ceață tulbure, dansând parcă întrun cerc de foc.

—Aveți... dreptate...I se părea că trăiește un vis. Puse asta pe seama medicamentului pe care-l luase cu câteva ore înainte.

Înainte de a o pune jos, bărbatul își scoase cu dibăcie haina și o aruncă pe iarbă, așezând-o cu piciorul.Iris simțea că o privește direct, cu insistență, dar, toropită ca de leșin, renunță la orice protest. Lăsă să-i cadă capul pe umărul lui și se sprijini de el, simțindu-se mai în siguranță.

Iată cum datorită întâmplării un bărbat se lăsase prins în capcana farmecului ei, a părului ei moale ca mătasea și a ochilor de culoarea ambrei. Iris nu fusese niciodată conștientă de frumusețea ei. Mai ales, atunci când se privea în oglindă... La fel, nimeni în afară de ea n-ar fi contestat faptul că Iris McKenna avea o personalitate ieșită din comun. Era mult prea pretențioasă și prea severă cu ea însăși. Nu-i plăceau ochii ei aurii, năsucul cârn, gura puțin cam prea mare pentru a fi senzuală și sprâncenele dese. Chiar dacă această configurație a feței nu corespundea neapărat unor criterii clasice de frumusețe... Cu toate acestea, străinul în bluzon gri nu înceta să-și repete în gând: «Doamne, cât e de frumoasă!». Și nimeni n-ar fi reușit, în acel moment, să-l convingă de contrariu.

—Mă numesc Adam Hracek, se prezentă el, emoționat de gestul tinerei de a-și lăsa capul pe umărul lui. N-ar fi bine să vă vadă un medic?

—Vă... asigur că mi-e bine, protestă ea slab, preocupată mai mult de studiul liniilor bine arcuite ale profilului său.

«Arată bine, chiar foarte bine», gândi ea tulburată, admirându-i părul negru, pomeții înalți și conturul dur al maxilarelor. Rezista cu greu unei neînțelese porniri tandre; ar fi avut un chef nebun să urmărească cu degetul linia sprâncenelor lui, apoi ridurile fine care îi subliniau ochii, mustața lui seducătoare...

—Se pare că n-aveți nimic, obiectă el, dar vi s-au stricat pantofii. Ați pierdut un toc.Iris coborî repede privirea și constată că avea dreptate.

—Tocul mi s-a prins sub pedala de accelerație, explică ea. Chiar îmi pare rău de acești pantofi... Erau noi...

—Iar mie de barieră! Era foarte interesantă...

—Da, răspunse ea, rotindu-și prudentă capul și masându-și ceafa. Era cam veche, dar avea personalitatea ei... Cred că aș putea s-o înlocuiesc...

Nesimțind nici o durere în urma mișcărilor făcute, Iris se desprinse de lângă el.

—Ce faceți? întrebă el, brusc alarmat.

—Vreau să evaluez stricăciunile.Bărbatul o ajută galant să se ridice, apoi ridică haina de pe jos și i-o puse pe umeri. Urmând-o, începu să culeagă firele de iarbă prinse de țesătură, în timp ce Iris se îndrepta cu pași inegali către barieră.

—Cumpăr niște scânduri de la joagărul din sat, gândi ea cu voce tare, și le pun într-o soluție de sodă, până devin la fel de cenușii ca și celelalte. Vă promit că nu veți sesiza nici o diferență.

—Aveți aerul că știți despre ce vorbiți, se miră Adam.

—Eu sunt arhitectul acestui orășel. Tipul se uită la ea nedumerit.

—Glumiți!

—Deloc. Sunt specialistă în restaurarea caselor vechi. Repar dușumele, pun tapete, înlocuiesc lambriuri, curăț...

— Bine, bine... Am înțeles. Numai că nu vă închipuiam astfel...

Iris scotoci rapid în buzunarul fustei și scoase o carte de vizită. Adam o citi cu glas tare, ușor amuzat.

—Iris McKenna. Reparații de toate tipurile. Se lăsă o clipă de tăcere, timp în care el o privea amuzat.

—Trebuie să plec, zise ea deodată, amintindu-și de întâlnirea cu doamna Purdy. —Chiar trebuie? îndrăzni el, imaginându-și-o, din ce în ce mai sedus, în mijlocul unor scări rabatabile și a borcanelor cu vopsele multicolore.

—Am o întâlnire de afaceri la Columbia, îi explică ea, uitându-se neliniștită la ceas.Datorită ocului, ceasul se oprise exact la secunda în care mașina izbiseș copacul.

—Aveți ceas? întrebă ea nerăbdătoare.

—Da, dar nu puteți pleca așa... cu un far spart și un cauciuc dezumflat.

—A! Roata... Pot s-o înlocuiesc imediat.

—Nici nu mă-ndoiesc. Sunt absolut convins că motoarele de automobile și generatoarele vapoarelor n-au nici un secret pentru dumneata. Dar, fiind deja trei și jumătate, de întors o să vă întoarceți... la noapte. Orice polițai întâlnit v-ar trânti o amendă sau, cel puțin, un avertisment! Mai mult, adăugă el pe un ton moralizator, e cam imprudent să conduci cu un singur far... Mașina mea le are pe amândouă, rezervorul e plin... Așa că, dați-mi voie să vă însoțesc.

—Până la Columbia? Sunt 80 de kilometri până acolo!

—De ce nu? N-am nimic de făcut... Eu mă întorceam la hotel — hotelul Willoree ar cam avea nevoie de serviciile dumitale. Deci?...

Iris cunoștea bine singurul hotel din oraș: un fel de clădire, în care n-ar fi înnoptat pentru nimic în lume.

—Ce faci dumneata în locul acela imposibil? îl întrebă ea surprinsă.

—Sunt inginer independent și am semnat un contract de un an cu uzina Polybags. Stau puțin, deci... Slavă Domnului!

—Adam Hracek.Am auzit vorbindu-se mult despre dumneavoastră Sunte i celț așteptat să facă minuni. Bine ați venit printre noi!Iris îi întinse entuziasmată mâna. El i-o luă într-a sa și, spre marea ei surprindere, o întoarse să se uite în palmă.

—Nici o bătătură! glumi el, privind-o pe sub sprâncene. Dimpotrivă, o piele moale precum catifeaua...

O lucire ironică păru că-i străbate privirea, dar atât de fulgerător, încât Iris crezu că se înșelase, își ascunse repede mâna în buzunar.

—Port mănuși când lucrez, zise ea pe un ton neutru, implorând cerul să-i potolească bătăile inimii.Era clar că acest bărbat o impresiona.

—Mă duc să-mi aduc mașina, o anunță el, fără să-i lase timp să protesteze. Nu puteți merge fără tocuri.

—Bine, dar...Adam pornise deja, cu pași ușori, fără prea multă grabă. Puloverul i se mula pe corp, punându-i în evidență mușchii puternici, bine făcuți. Iris se întrebă deodată ce vârstă putea să aibă: trezeci și șapte, treizeci și opt de ani? Ei bine, fie! Dacă voia s-o însoțească, de ce să-l refuze? Avusese destule de tras în dimineața aceea și, într-un fel sau altul, trebuia să ajungă la Columbia.

Se urcă în Chevrolet-ul ei, își căută geanta și verifică dintr-o privire dacă mai avea contractul de vânzare și cecul destinat doamnei Purdy. Apoi, alese o șurubelniță din trusa de unelte și-și recupera tocul de sub pedala de accelerație. Tocmai voia să-și pună mocasinii, pe care-i ținea mereu în lada mașinii, când apăru Adam la volanul unui Lamborghini albastru-metalizat. Era prima oară când vedea unul la Willoree și era foarte mirată. Renunță să mai schimbe cauciucul spart.

Iris deschise portiera luxoasei mașini și se lăsă să alunece pe scaunul scund al mașinii. Adam nu păru să remarce lipsa ei de eleganță.

Motorul torcea silențios, husele împrăștiau un miros plăcut, de piele naturală, nouă. Iris împături cu grijă haina lui Adam și și-o așeză pe genunchi. Gesturile ei stârniră un parfum de mosc, care îi pătrunse dintr-o dată simțurile. Era sensibilă la parfumurile fine; capta orice adiere și se înfiora, încântată.

Adam Hracek părea să stăpânească bordul mașinii cu siguranța unui pilot de performanță. Schimba vitezele cu o sprinteneală uimitoare. La încheietura mâinii stângi purta un ceas impresionant; Iris ar fi jurat că e un Piaget Cum se făcea că un bărbat cu o astfel de alură și cu maniere atât de elegante putea locui — un an întreg— într-un orășel pierdut în Carolina de Sud?

—De ce Willoree? întrebă ea ezitantă.

—Mă interesează munca asta, răspunse el imediat.

—Ați fi putut alege o regiune mai... însuflețită!

—Am fost deja peste tot. Chicago, Des Moines, Saint-Paul, New Orleans și Manchester în Anglia... Vancouver, New York și Portand. Portland pe Main, preciza el. Am lucrat chiar și la Milano, în Italia.

—Sunte i, cumva, un nomad modern?Iris constată surprinsă că el se schimbaseț la față. Privirea îi rămase atentă la drum, dar buzele se strânseră imperceptibil. —Am călătorit mult, după bunul meu plac, reluă el, cu vocea destul de încordată. Am ales Willoree pentru că nu m-am oprit niciodată în Sud — mai ales, într-un astfel de orășel... Experiența mă atrăgea...

—Și contractul cu Polybags?...

—Polybags va înlocui sacii de hârtie aproape peste tot. E o simplă chestiune de timp.

—Cum puteți fi așa de sigur? îl chestiona ea curjoasă.

—Acest fenomen s-a întîmplat, deja, în vestul țării... Acum câ iva ani, explicăț el, fabricile de hârtie intraseră în grevă. Imediat ce stocurile de saci și pungi de hârtie amenințau cu epuizarea, toate magazinele de alimentație au început să importe modelele de plastic, de proveniență italiană. Industriile Polybags pot să acapareze o bună parte din această piață. Asta poate să însemne până la un

miliard de dolari pe an... Părea să-și fi regăsit, în sfâr it, buna dispoziție.ș

—Sunte i specialist în materiale plastice?ț

—A, pentru numele lui Dumnezeu! Nu folosiți acest termen când vorbiți de Polybags.Pungile noastre sunt din rășină de polietilenă, de mare densitate și...

Lui Iris puțin îi păsa de Polybags și de ceea ce producea această fabrică.

—Îl cunosc bine pe Ed Sheedy, îl întrerupse ea, ca să curme o discuție prea tehnică pentru gustul ei. E proprietarul fabricii. Zvonurile spun că merge spre faliment și populația e îngrijorată, într-un astfel de orășel, închiderea fabricii Polybags ar putea fi catastrofală pentru economia locală.

—Da... Ed are ceva probleme, recunoscu Adam. E și motivul pentru care m-a angajat, împreună, însă, vom reechilibra situația. Sper.

«Oricum, e foarte sigur pe el și e foarte optimist», își spuse Iris în gând. «De parcă simpla prezență e suficientă pentru a schimba mersul lucrurilor.»

Iris își închipuise că o conversație neutră, impersonală, ar ajuta-o să treacă peste atracția ce o simțea față de el. Dimpotrivă! Transfigurat de entuziasmul lui subit, era și mai seducător, împrăștia în jur forță și energie comunicativă.

Ea îl analiza în tăcere, fiind fascinată de profilul lui.

—Cred că o să-mi placă la Willoree, făcu el deodată. Cel puțin, imediat ce am să părăsesc hotelul!

—Apropo, unde o să locuiți? întrebă ea, vrând să schimbe, bucuroasă, subiectul.

—La Kalmia Hill! Mâine mă mut acolo... Iris amuți.

Răspunsul lui o luă cu totul pe nepregătite. Rămase, pur și simplu, mută de uimire. Era singurul loc la care s-ar fi gândit.

download carte......